Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

"Doar cuvântul, ca un sălbatic vifor obosit" 

Veronica Popa, Cahul

"Spre casa poetului frumuseţea-şi duce dansul..." ("Al cincilea anotimp-nemurirea", Renata Verejanu)

"Timpul nu mai avea răbdare cu noi" şi...  Cartea Renatei Verejanu a ajuns la mine; mai târziu, poate, decât ar fi trebuit, primind-o ca pe un dar preţios de la Poeta însăşi. Dar spune o vorbă înţeleaptă: Dumnezeu amână anumite lucruri, din motive numai de El ştiute, însă nu le trece cu vederea.
Am avut bucuria să descopăr în cartea "Ofrandă Omeniei" un poet cu un timbru specific şi un mod propriu  de a pune în relaţie cuvinte ce nasc imagini poetice inconfundabile... Poezia Renatei Verejanu este un fel de "exprimare necesară" condiţionată de sinele ei profund. Poeta şi-a conturat în timp stilul "la limita dintre trup şi lume" (Roland Barthes, "Gradul zero al scriiturii"), pentru că poezia ei se naşte direct din confruntările cu sine, cu lumea şi cu Timpul în care trăieşte.
Textele ei au nuanţe vădit expresioniste, rămânînd fidelă acestui mod de exprimare poetică de-a lungul întregului destin zidit pe altarul Poeziei. Cuvintele sunt parcă smulse din rărunchi, lirismul ei este marcat de ardere şi, în acelaşi timp,  de candoare. Scrisul ei este asemeni unui dans sfâşietor: "mi-au rămas în ochi doar fulgii, dansul lor urcat în sus / şi mă simt în toate-nvinsă, / dar supusă nu pot fi- / sunt datoare c-o iubire / clipei în care voi muri."
Vocea ei lirică iese la iveală în confesiuni nu lipsite de note specifice poematicii feminine, dar timbrul îi este ferm şi convingător în rostiri directe, uneori tăioase, unde se confruntă "beznele" sufleteşti şi "lumina": "un palid sărut, cules de pe sute de cruci - / la tronul tău am acces, / deşi, mereu îmi încurci.../ dansez la miez de noapte / cu îngerul meu păzitor, / câte o gură îmi scoate din sângele, azi, roditor..."
Crucea, îngerul, simboluri consacrate ale artei universale, devin în poezia Renatei Verejanu imagini ale unui dialog intim cu sinele adânc, esenţializind limbajul poetic prin aducerea a ceva nou, puternic individualizat, printr-o logică poetică specifică doar ei.
Cenuşa, hora, braţele, palma, ninsoarea, surâsul, lacrima, beznele, furtunile, cercul, scoica, oglinda, Palma lui Iisus sunt doar câteva simboluri care îi conturează universul stilistic, lumea poeziei Renatei Verejanu.
Obsedante sunt beznele şi furtunile, zilele destrămate, anotimpurile netrăite, secundele, coborâtoarele cărări:  "geaba-mi semănaţi cenuşă peste şoapte"; "tu, omule, cu destinul tuns chilug / şi zilele destrămate până la secunde, / te spintecă lăuntric un ţipăt prelung - / dar cine-l aude? [...] braţele de ceară într-un cerc restrâns - / mai încing un dans ca pe un oftat: / viaţa mi-e durerea după care-am plâns..."; "furtunile, cândva poruncitoare, oprite în caiţi, îmi răsfoiesc minutele, / de nepătruns arcade... " Minutele, secundele, multiplicate în "corpul" ei, sunt veacuri: "şi se strâng secundele în şoapta-mi melopee", "de-ai fi ecou, te-ai răspândi, când treci- /  al groazei strigăt cu chip de femeie"... Imagini auditive copleşitoare care mă duc, involuntar, cu gândul la "Strigătul" existenţialist al lui Edvard Munch.
Lacrima şi lumina, aripa şi copilul, sufletul-nai crează în poezia ei un contrast benefic beznelor şi furtunilor; sunt cuvinte - oglinzi, în care se reflectă tandreţea şi mângâierea, zborul şi visarea: "se vârcolea lumina în ochii mei, deschis / de ură şi de spaimă în viaţă m-am dezis"; "în ochii mei amiezile coboară / şi vede lumea cum înfloresc priviri / un dor enorm de veacuri mă omoară / cu-arome ne-ntâlnite nici în trandafiri, / şi doar cuvântul, pe buze reţinut, ca un sălbatic vifor obosit... "
Poeta îşi concepe lirismul ca pe un act de purificare, o remodelare a lumii concrete, în care "mai bântuie omul obtuz", "ochiul lui plictisit", ce "foarfecă" al ei destin: "cruzimea-i ca şi un fier de călcat: netezeşte toate părerile, trece tăcut peste ele, într-o brazdă proaspătă, de rouă salvat; / adevărul nu se dă hăcuit în surcele [...] / cruzimea-i ca şi un buldozer modern: îţi lăţeşte ţeasta, şi gata... ". În fiecare alternanţă de sunete obsedante "bântuie" parcă vina şi zbuciumul pentru copilul din ea, cel care se vrea răzbunat într-o poezie: "în umbra tăcerii acum odihnesc, / ridicându-mi leneş pleoapele pline / de ochiul tău, pe care nu-l găsesc / şi nici el să mă caute nu vine... / încerc să mă apropii, şi să rămân / de mine însămi alături mai mult - / mă-nţeapă gândul la care nu ţin [...], / mă străbate cu gerul lui acel glas; / care altădată era vorbă lină... / de ce-ai îmbătrânit aşa, de ţi-a rămas / şi cea din urmă iubire străină?".
Dintre toate zeităţile feminine de care este populată simbolic arta universală şi naţională, străbate cu o forţă vie în cuvântul rostit şi scris de Renata Verejanu, spiritul luptător al frumoasei şi neînvinsei Tomiris, îndepărtata regină a strămoşilor noştri geto-daci. (Poate că Tomiris, regina massageţilor,  ar fi rămas necunoscută pentru cultura europeană, dacă nu ar fi reuşit să-l învingă pe Cirus cel Mare, regele perşilor, în anul 529 î.Hr. sau 530. Cirus se numea Kurus, Kiros sau Keyhusrev, în limba persană veche - farsı. El a domnit în perioada 576 - 529 î.Hr. A pus bazele Imperiului Persan şi a fondat dinastia Achaemenizilor. Ca un Baiazid al perşilor, el a cucerit Regatul Mezilor, Regatul Lydia şi regatul Noului Babilon. A unit cele două regate iraniene. Cirus voia să cucerească şi Egiptul, şi poate că l-ar fi cucerit, dacă nu ar fi existat regina geto-dacilor Tomiris, vestită prin frumuseţea ei morală, curajul şi credinţa nestrămutată în ideea de libertate. “După ce a obţinut această victorie şi după ce a luat aşa de multă pradă de la duşmanii ei, regina Tomiris a trecut spre acea parte din Moesia, care acum se numeşte Sciţia Minor, un nume care vine de la Sciţia Mare, şi a construit cetatea Tomis pe ţărmul moesian al Pontului, după numele ei”. Aşa scrie istoricul Jordanes (Iordanes) pe la anul 551 d. H., în lucrarea “Getica sau Despre originea şi faptele geţilor”.)
Am folosit, cu bună intenţie, un citat mai lung dintr-un articol al meu despre Tomiris,  regina daco-geţilor, din motive lesne de înţeles, pentru cei care îi cunosc spiritul luptător al omului şi poetului Renata Verejanu: "umerii care n-au îngenuncheat şi n-au coborât în vorbăraia de la subsol"; "guri desfrânate - răni pline de licoare, lăsaţi-mi mândrii umeri, întorşi azi de la mare / să traverseze veacul [...] / prunci crească-n sărbători [...] / în băile de sânge e mare adunare: se hotărăşte cu vot unanim (acum la modă e să fii cu toţii), / pe care să-l decapităm, pe care să-l renumim, / şi cui îi forfecăm firul roşu al sorţii.."
Poezia Renatei Verejanu e o nostalgie după "anotimpurile netrăite", o "foame" şi "sete" după timpul sacru, la care au acces doar Zeii şi Poeţii: "Într-o zi, când nu veni nici un prieten, / Şi eu nici la unul nu m-am dus- / În suflet mi se făcu foame şi sete / de vârsta care nu mi-e de ajuns."
Obosită de "veacul, când nu veni nic un prieten", "pălmuită îndelung" de "anii vârstei" ce nu ii sunt de-ajuns, îşi caută "necercetat şi întreg", de parcă l-ar căuta pe Dumnezeu însuşi, "anotimpul fără ură", care "în sângele omului îşi ascunde chipul, şi, inima, cât de bogată-i , o întreabă...".
Ea caută şi găseşte în rostirea poetică ieşirea din propriul destin uman, viscolit de nelinişti, unde "nu mai încape în propriul său trup", "unde vorba-i strâmtorată între rude", zindindu-şi, astfel, un alt trup,  din Lumină şi Cuvânt: "Femeia ce nu-ncape în propriul său trup / şi nici o toamnă rostul nu-i va ţese, / din vorba mea, ce viscole mi-a rupt? - / vioaie, către lume, zilnic iese./ dezbracă de pe umeri nopţile uitate, / un vechi ecou din ochii plini, cobor, / o, ziua ei, închisă în cetate - / nesfârşită-i aripa, lăsată de cocor. / aromele pe gura-i aprinse zări adună / şi zdruncină din neguri întinsuri sufleteşti - / încâlcit în vise, timpul mă sugrumă / lăsându-mă cărare dorinţei omeneşti...".
Timpul este marea ei provocare, o confruntare a secundelor cu nemurirea, o risipire a trăirilor sufleteşti în lumina din zori: "palmele, peticite cu zori / aşteaptă un fulger să le aprindă surâsul...". Ea crede în "cel de-al cincilea anotimp - nemurirea - lipsit de lacrimi, de gând, dezvelind în inimi o livadă, un râu... niciodată un zid", crede în "al cincilea anotimp, din care nopţile, una câte una, vor să cadă."
Poezia Renatei Verejanu este o voce distinct configurată în peisajul literar aflat la trecerea dintre două milenii, individualizîndu-se prin trăiri autentice, culoare, expresivitate şi vigoare. Crezul poetei rămâne Omenia: "Poţi fi ninsoare. Pulbere fină. Rouă. Târâtor ca omida. Atom aţipit [...], / Poţi fi ochiul al treilea, / roata a cincea - / cum ţi-i comod surâzînd tăcut [...]"; "tu, preocupat de tainice treburi, străbaţi - / toamnă ploioasă, prin glasul de copil... / ţi se roteşte cântul vieţii, vertiginos mânat..."
Ninsorile, pulberea, roua, atomii, toamnele ploioase ale Renatei Verejanu sunt emoţionante şi polivalente. Poeta se joacă cu sensurile lor, se bucură, dar şi suferă în veacul în care poţi fi... "ochiul al treilea" sau... "roata a cincea"... Dar tot cu ele, cu ninsorile, roua şi toamnele ei metaforice, îşi măsoară rodul scrisului, fierbinţeala patimii, puritatea intenţiei; cu ele ne cucereşte pe noi, cititorii.