Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

MARIUS CHIVU şi MATEI FLORIAN

(în dialogul  „De la muzică la literatură şi înapoi..”), agenda.liternet.ro/.../De-la-muzica-la-literatura-si-inapoi

Meritul lui Alifantis, de pildă, e că l-a adus pe neuroastenicul Bacovia în pragul unei epifanii bonome. Refrenul ăla folkist şi fără cuvinte cu care se sfîrşeşte Decembre e tot ce nu mi-l imaginam pe Bacovia să poată face. În fine, am senzaţia că Arghezi cu De-abia plecaseşi... sau Blaga cuRisipei se deda florarul au cunoscut adoraţia unui popor întreg abia în momentul în care poeziile lor au fost transformate în cîntece de Tudor Gheorghe.

Acum mi se pare bizar că (fals)ermeticul Nichita a fost atît de cîntat de folkişti şi m-am bucurat nespus că Loredana Groza a pus pe muzică Fata cu şosete de diamant a lui Cărtărescu.

De la romantism la alternativ

Ca orice fenomen popular, rock-ul a avut avantajul de a fi mult mai accesibil decît literatura. Senzaţiile sînt imediate, accesul spre intelectualitate se află la doar un solo de chitară distanţă, libertatea, simplă şi nemofturoasă, ca şi nonconformismul de altfel, n-au mai presupus analize complicate, ci doar un teribil sentiment de refuz. 

Cartea lui Emil Cioran, Pe culmile disperării, devine un titlu perfect pentru un album heavy-metal. 

E răspunsul cel mai bun, cel mai hîtru, dat unei întrebări care vizează termenii "literatură" şi "muzică"...

M.C.: Exact. În timp ce rock-ul coboară de pe corzile chitării pentru a sonda adîncimile cuvintelor (vezi Bob Dylan, Cohen - inclusiv în romane, Tom Waits, Bruce Springsteen, Nick Cave - inclusiv în scenarii, şi alţii, dar nu prea mulţi), scriitorii caută acum directeţea, forţa, impactul riff-ului... Beatnicii declamau, citeau de pe scenă mulţimilor, duceau poezia on the road- făceau turnee, cum ar veni -, în timp ce unii muzicieni scriu jurnale, publică volume de versuri sau regizează şi joacă în filme. Dacă îţi aduci aminte, după '90 s-au publicat cărţi cu versurile lui Jim Morrison, Polirom l-a publicat acum pe Leonard Cohen, Mihnea Blidariu, solistul de la Luna Amară a scos şi el un volum de versuri şi trupa a plecat acum doi ani în turneu cu Vakulovski care citea din romanul lui în cluburile unde se ţineau concertele... Iar Florin Dumitrescu a reuşit să transforme, pentru Sarmalele Reci, poezia amorului cotidian în hit rock: "Violeta duce găleata la gunoi / răspîndind aroma dragostei / toţi băieţii de la scara 3 / suspină lung în urma ei..." - Violeta fiind Rada coşbuciană în varianta urbană... Dacă optzeciştii au scos poezia în stradă, milenariştii par că vor să o urce pe scenă. Cineva chiar se hazarda să spună că poezia a murit, că poezia este astăzi hip-hop-ul. Nu e deloc aşa, însă e adevărat că muzica (underground) şi poezia (tinerilor) se află într-o relaţie mai strînsă ca niciodată. Se influenţează reciproc şi colaborează, atunci cînd e cazul.

M.F.: Mi se pare foarte normal să se întîmple asta. Toate starurile care şi-au cîştigat statutul de legendă şi au devenit în timp un fel de bibliografie auditivă obligatorie, au dus linia melodică pînă la consecinţele unui act poetic. Cred că toţi cei enumeraţi de tine pot fi numiţi poeţi în aceeaşi măsură în care îi poţi considera muzicieni. Problema cred că e alta: dacă hip-hop-ulchiar şi-a propus să urce poezia cartierelor pe scenă (consider că în demersul lor au fost mai pertinenţi şi mai sinceri decît mulţi poeţi consemnaţi de manuale) şi să o asorteze cu beat-uridansabile, Jim Morrison a fost proclamat poet, cred eu, la adăpostul unui grup simplu şi eficace ca The Doors. Nuanţele sînt aici necesare. Scoate din context chitara hipnotică de pe The End şi vei da de nişte versuri cel puţin îndoielnice, cel mult incantatorii: Ride the ride the snake, ride the snake / To the lake, the ancient lake, baby / The snake is long, 7 miles / He's old and his skin is cold... Pe de altă parte, Cohen, Dylan şi, pe ultimele albume, Springsteen s-au folosit de multe ori de muzică doar ca suport pentru poemele lor, iar, în cele din urmă, muzica a fost cea care a rămas un pic şchioapă. În toată povestea asta, dozajul echilibrat pare a fi cel care să facă diferenţa: nu de alta, dar fără un refren eficace, chiar şi cel mai consistent text rap poate rămîne doar vorbărie goală...

M.C.: Asta cînd nu este fundamental protestatar, căci atitudinea anti a creat multe staruri, atît în poezie, cît şi în muzică. Atitudinea a fost şi este un criteriu de valoare. Intenţia noastră de a găsi versurilor rock cele mai apropiate referinţe literare şi viceversa se datorează şi acestui element comun. Hipioţii sînt, de fapt, nişte beatnici rock, pentru că atitudinea şi temele sînt aceleaşi: pe de o parte, revolta împotriva sistemului, pe de altă parte, fragilitatea, dezabuzarea, drogurile, cu o tuşă mult mai agresivă în grunge. Şi, în general, putem găsi corespondenţe nenumărate şi înrudiri de teme literare care pot transgresa epocile. Aron Biro spunea în Dilema veche că, dacă Bacovia ar mai trăi, ar fi textier pentru My Dying Bride. Ceea ce e, totuşi, surprinzător, pentru că gothic-ul este un curent romantic. Oricum, dacă Bartleby al lui Melville şi cu Meursault al lui Camus şi-ar fi făcut trupă punk, atunci Liam Lynch ar fi fost solistul trupei, iar hitul lor absolut s-ar fi chemat My United States of Whatever... Stagger Lee al lui Nick Cave este Evaristo Carriego al lui Borges, în Venus as a boy zici că Bjork l-a citit pe Radu Stanca, Viţa de Vie are pe ultimul album acest vers: "mai mult decît vina nu poţi să-mi iei", care este kafkian, Ada Milea scrie urmuzian şi s-a inspirat din Daniil Harms, Şerban Foarţă ar putea scrie pentru RACLA... Şi aici Carmen Mezincescu ne-ar fi spulberat cu enciclopedismul ei underground.
M.F.: Pun pariu însă că Rîmaru de la RACLA n-ar putea scrie versurile lui Foarţă. Dacă spun că, bunăoară, versurile astea de la Pink Floyd: Welcome my son, welcome to the machine / What did you dream?/ It's alright we told you what to dream sînt desprinse din 1984 al lui Orwell unde am ajunge? Îţi spun eu unde am ajunge (asta ca să parafrazez versurile lui Waters): foarte, foarte departe. Şi, în aceeaşi ordine de idei, ne-am întoarce la dilema mea de la început. Ce te faci dacă nu ştii engleză? Oare muzica nu poate fi prin ea însăşi o formă de poezie? Oare literatura bună nu se bazează pe o melodie lăuntrică, pe un ritm al frazelor, pe o vibraţie necontrolabilă? În fine, Thomas Mann ştia foarte bine ce face cînd i-a dat naştere lui Adrian Leverkhün înDoctor Faustus.

M.C.: Da, muzica poate fi ea însăşi o formă de poezie şi iată şi dovada: dincolo de abordarea problematică, tematică, există şi perspectiva formal(ist)ă. Dumitru Ţepeneag a scris - sub inspiraţie, culmea, textualistă - Zadarnică e arta fugii, un roman construit pe modelul muzical al unei fugi, Costache Olăreanu a scris jurnalul în cinci părţi Cvintetul melancoliei, Mircea Horia Simionescu şi-a intitulat tetralogia cu o parafrază după Bach: Ingeniosul bine temperat, Răzvan Petrescu are o povestire intitulată Jazz în care un bărbat se duce să umple nişte sifoane dar toată călătoria lui este scrisă sub impresia unei compoziţii de Jan Garbarek... Poemul Ritmuri pentru nunţile necesare al lui Ion Barbu nu purtase el iniţial titlul Jazz Band...!? Ca să nu mai vorbim de Pascal Quignard, Yann Apperry şi mulţi alţii care-mi scapă tocmai pentru că, în mintea mea, muzicile şi frazele sînt piesele indistincte ale aceluiaşi puzzle cultural. Aşadar, de ce muzicile n-ar fi, în sine, haiku-uri, sonete, poezii epice, narative (de la Tori Amos la Manowar) ş.a.m.d...

M.F.: Eu cred că am să dau fuga pînă la BCU, am să instalez un difuzor uriaş pe undeva prin hol şi am să dau la maxim solo-ul de tobe al lui John Bonham de pe Moby Dick...

M.C.: Iar eu o să pun la maxim nişte Cranberries - Yeats Grave, fireşte - şi o să citesc în fotoliu Blues pentru o pisică.

Suplimentul de cultură, Nr. 66 / 4-10 martie 2006