Veronica Popa

SORIN  LAVRIC Reţeta  armoniei  lăuntrice (E. Moutsopoulos, „Muzica în opera lui Platon”) Un motiv pentru care merită să-l citeşti pe Platon este că de la el afli cât de căzută e lumea noastră în raport cu a lui. [...] Potrivit lui Platon, nu te poţi cultiva armonios decât dacă, cuplându-te la ordinea universului, intri în legătură cu ritmurile lui. Asta înseamnă două lucruri:1) Să fii receptacolul pasiv al unor taine pe care le primeşti sub inspiraţia muzelor; 2) să împărtăşeşti semenilor ceea ce ai primit prin revelaţie divină. Aşadar, nu e de ajuns ca tu însuţi să te fi echilibrat pe seama echilibrului cosmic, mai trebuie să-i faci şi pe alţii să se molipseascăî de binefacerile lui, iar rostul ARTEI este tocmai acela de a răspândi, prin contaminare sufletească, reţeta armoniei interioare. Pe un astfel de iniţiat cuplat la ritmurile cosmosului îl recunoşti după cum se manifestă în prezenţa semenilor, adică după cum ştie să facă uz de cele trei mijloace prin care poate comuni

Citate Emil Cioran - Lacrimi şi sfinţi "Absolutul" este o prezenţă dizolvantă în sânge. Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu... Absolutul este o tonalitate specifică a tristeţii. Acea servitoare care spunea că nu crede în Dumnezeu decât când o dor dinţii i-a făcut de râs pe teologi. Aş vrea să fiu o floare pentru a nu şti de Dumnezeu sau Satana pentru a-l dispreţui. Dar să mă chinui cu ură şi cu iubire în preajma lui, într-un leşin ceresc lipsit de taină?! Obsesia divină evacuează iubirea terestră, încât Dumnezeu trebuie să conteze mai mult pe răzbunarea femeilor iubite. Dimpotrivă, cu cât femeia ocupă inima noastră, cu atât el este aruncat mai spre periferie. Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să plâng la capătul luminii... Asemenea unui castel scoţian pare viaţa, de câte ori găseşti obiecţii împotriva Creatorului. Fiecare din ele măreşte singurătatea şi reduc pe Dumnezeu la formele absurde. Dar despre e

MUZICA CONTEMPORANĂ   “Muzica ne trezeşte regretul de a nu fi ceea ce ar trebui să fim, iar magia ei ne încântă pentru o clipă transpunându-ne în lumea noastră ideală, în care ar trebui să trăim.”   Cioran Scrutând istoria muzicii, desluşim etape mari în care modalităţile de organizare a materialului sonor şi procedeele de exprimare muzicală, odată configurate, s-au dezvoltat treptat până când, ajunse la momentul de criză, au făcut loc altora. Procesul a fost relativ lent. Pe măsură însă ce înaintăm spre prezent, transformările se succed mai repede. Dacă polifonia medievală a dăinuit cinci secole, în Renaştere stilul “sublim” al polifoniei a dominat viaţa muzicală doar ceva mai mult de un secol. Limbajul muzical clasic n-a rezistat mai mult de opt decenii (1750-1827), iar procesul disoluţiei organizării tonale tradiţionale a început să se afirme numai după o jumătate de veac de limbaj romantic. După echilibrul stabil al muzicii clasice şi după cel mai puţin stabil al celei