Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Ludicul - element fundamental în poezia feminină 

(Popa Veronica)

                                                       

„Nicăieri în sfera culturii jocul nu e mai acasă decât în poezie”.  

(Ion Pop „Jocul poeziei”) [1].

         Omul , afirma Petre Ţuţea în „Lumea ca teatru”, este creator de spectacol [2].

Într-adevăr, jocul vădeşte capacitatea de a te dărui sufleteşte, de a-ţi crea o „realitate” a ta, una visată, cea mai deplină, în care exteriorizezi forţele şi imaginile ce te domină şi determină. Cu atât mai mult în poezie, pentru că a fi liric înseamnă a fi „chinuit de o infinitate eternă, şi de o tensiune extremă, înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori de atâta viaţă”( Emil Cioran) ; George Călinescu în „Pagini de estetică”[3]   se referă polemic la două noţiuni mult vehiculate în estetică : gratuitate şi joc. Exegetul  defineşte jocul poetic prin: „aparentă gratuitate, ritual şi tehnică severă. [...] Poezia este un mod ceremonial, insuficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale”. Jocul îţi permite a crea o „realitate” a ta, una împlinită, fără a rămâne numai în ea, pentru că, exprimându – se pe sine, artistul desăvârşit exprimă o întreagă lume asemănătoare lui. Fiecare însă îşi joacă propriul lui rol. În faptul de a juca „propriul - tău - rol” rezidă sursa întregii culturi”, mărturiseşte J. Huizinga[4].      Caracteristicile formale ale jocului le regăsim în marile manifestări ale spiritului obiectiv, afirmă Gabriel Liiceanu: în riturile justiţiare, războinice, oraculare, în ştiinţă, poezie, filozofie şi arte în general [5].

Asocierea poeziei cu jocul nu mai poate fi astăzi obiect de neîncredere şi suspiciune. Spaţiul intim al jocului poeziei ne oferă o „lume – spectacol”, pentru că poezia nu substituie realitatea, ea este realitatea însăţi devenită „spectacol”, „predat lumii sale fictive” [6], poetul, „copilărindu – se”, face din creaţie o activitate de plăcere (sau de durere), devenind asemeni copilului spontan, inventiv, liber.

Pornind de la reperele generale ale teoriei ludice a artei, ţinem să subliniem ideea că jocul poeziei se înscrie organic între coordonatele esenţiale ale ludicului ca atitudine umană fundamentală.

Vom încerca să punem în evidenţă câteva din trăsăturile specifice unei arii a poeziei feminine dominată de joc. Or, jocul presupune exerciţiul unei ars combinatoria a verbului, supunând discursul liric unor reguli formale a căror funcţionare trebuie înţeleasă ca „spectacol al modelării substanţei sonore”[7].

Unele poete văd în cel ce creează drept „un operator al limbajului”. La Angela Marinescu, de pildă, „arta este exactitate”, „Să poţi face artă înseamnă să te poţi apropia de cea mai precisă expresie a limbajului. Precizie în sensul descoperirii unui spaţiu mistic”[8].

Într – adevăr, în perspectiva istoriei culturii, poezia este o funcţie vitală socială şi liturgică. „Orice artă poetică veche este la un loc şi în acelaşi timp: cult, divertisment festiv, joc de societate, iscusinţă, punere la încercare, sarcină enigmatică, catehism de înţelepciune, magie, proorocire, întrecere”[9].

 Poezia Anei Blandiana se vrea o reordonare a lumii exterioare, un univers lăuntric, altul decât cel exterior, presupunând o ordine secretă, muzicală sau ritmată a lumii asemeni unui dans cosmic. Autoarea ne invită, de fapt, la un „joc al lumii”, unul dionisiac, însoţit de hohote de râs şi plâns (râsul şi plânsul saltimbanc devin laitmotivele poematicii ei cu caracter ludic). „Ziduri de apă, turnuri lichide, castele / în clocot / ca şi oraşele călătoare pe cer / Înrudite cu ele / spre care se-ntind / Şi aproape le-ajung, / spărgându-se lent în explozii / Cu sfârşitul amânat îndelung, / Răzgândindu-şi durerea, / Din spasme-ntr-un hohot / pe care – ntre zori îl auzi / Înmulţit triumfal / De ecouri lucioase ca de globuri de spaimă...” („Din haos”).

La ea poezia capătă ceva din solemnitatea ritualică: „Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou, / Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne, / Dansului meu i-e vântul ecou” („Dans în ploaie”).

În poeme precum „Glumă”, „Adormi, adormi”, „Hohotul”, „La cules îngeri”, „Pasărea deschisă” orientează spre aceeaşi concluzie: în jocul lumii fragmentare – se închipuie acel cântec, acea descifrare: („aşa şi înţeleasă, / Dacă nu ştii limba în care e scrisă”) transfigurând marile elemente cosmice şi înşirând gesturi-semne care ar clarifica – revela ordinea secretă a Universului. Fiinţa care se vrea eul liric al Anei Blandiana pare a nu fi abandonată în acest joc al lumii, ba, dimpotrivă, participă la desfăşurarea lui: „Pasărea aceea era atât de deschisă / Peste lume [...] / Încât o aripă a ei / Acoperea soarele / Şi cealaltă aripă, / Luna, / Iar oamenii, / Nemaiputând să vadă cerul, / Încercau să-i citească voinţa / În măruntaiele ei.”

Poemele Anei Blandiana se înscriu în acele ansambluri ale limbajului liric unde cuvintele trec uşor dintr-un registru în altul, devin altceva, asemeni recuzitei într-un decor teatral, ea „nu aleargă niciodată după cuvinte”, tot ce căuta sunt „umbrele lor / Lungi argintii, / Târâte de soare prin iarbă, / Împinse de lună pe mare” pentru că aşa cum a învăţat ea de la bătrâni „Nimic nu e mai de preţ / Decât umbra / Şi nu mai au umbră cuvintele care şi-au vândut sufletul”.

Un titlu de volum „Arhitectura valurilor”, cât şi poeme din ciclurile precedente: „De-a v-aţi ascunselea”, „Dans”, „Hohotul”, „Ala-bala”, „Joc”, „Dans în ploaie” etc. obligă la o abordare a acestei creaţii din perspectiva ludicului: „Şi iată, bisericile / Pornesc să alunece pe asfalt / Ca nişte corăbii / Încărcate de spaimă, / Cu turnul catarg / Şi pânze umflate / De vântul bătând mereu din altă direcţie...” („De-a va-ţi ascunselea”).

Spaţiul şi timpul ludice, „înscenarea de universuri imaginare şi reconsiderarea sau reflectarea unui „sistem de reguli”, la ea „totul se schimbă, / s-a schimbat / sau se va schimba”, „stâncilor le cresc rădăcini / Şi dau muguri”, / Apoi încep să se mişte încet / După credinţa cuiva”; „Plante cu gheare şi aripi încearcă / Să-şi salveze seminţele învăţate să treacă / Dintr-o lege într-alta, / Zbor / Lung de nori prin pământ, / Clorofilă cu puls, / Peşti pe ramuri cântând ... („Trecere”).

Înclinaţiile ludice ale poeziei sale apar la diverse nivele de receptare ale textului poetic al Anei Blandiana. În poemul „Portret cu cireşe la urechi” ludicul este relevat de mărci stilistice la nivel fonetico-prozodic. Aranjarea versurilor în strofe, ritmul, rima, măsura, toate sunt puse în relaţie cu ansamblul şi cu ideea lirică centrală: jocul viaţă-moarte. „Mi se mai coc / Lângă urechi, / Astăzi perechi, / Mâine deloc / Cireşe dulci / Copilăreşti // Tu încă eşti / Ca şi atunci // Uşor din umeri / Când te-ndoi / Foi de trifoi / Tu încă numeri // Tu încă-mi pui / Ca alteori / Cununi de flori / Pe sub gutui // Şi pe sub pruni / Pe sub caişi, // Cu ochii-nchişi, / Tu încă-aduni // Luni şi cu marţi, / Şi joi cu vineri / De anii tineri / Să mă desparţi / Cireşe port / Cercei de-o vară / Ce-mi înconjoară, / Obrazul mort // Şi cât de straniu / Cununi de flori / Maci şi bujori / Îmi stau pe craniu”. („Portret cu cireşe la urechi”).

Ceea ce se poate observa, la modul cel mai general, chiar dacă am rămâne doar la aceste repere, este deplina conştiinţă manifestată de poetă cu privire la convenţiile şi regulile „jocului” său, chiar dacă A. Blandiana pare a fi poeta din speţa celor „spontani”, a intuitivilor puri. Poezia ei este însă mai mult un joc al trăirii, al sentimentelor dirijat de cel al minţii, pentru cap, după cum observă E. Simion [10], poezia ei cu adevărat dansează, are forţă şi graţie (o graţie a ideilor în primul rând, caută mai ales, la început, materiile sonore şi transparente, şi lasă impresia unui joc superior al spiritului) [...].

Şi într-adevăr, printre diftongii, aliteraţiile, muzicalitatea construită de ritmul şi rima versurilor întrezăreşti, de fapt, nota gravă a trecerii sugerate de antiteze ca: astăzi perechi – mâine deloc; adverbe deictice în sintagmele „mi se mai coc”, „tu încă eşti”, „tu încă numeri”, „tu încă-mi pui”, „tu încă aduni”.

Iar „Cireşele la urechi” sunt imaginea – cheie, devenită aici simbol al trecerii, al perisabilului, efemerului, al morţii: „Cireşe port / Cercei de-o vară / Ce-mi înconjoară / Obrazul mort”.

Dar, vorbind de moarte, ea „nu-şi reperă o anumită graţie a jocului”. „Poemele sale sunt trăite în materii pure, graţioase şi fragile ca nişte balerine pe o scenă vastă” [11]. 

Astfel, poeta ne „mută” din jocul uşor, muzical, în cel grav, esenţial, joc care, spune Nicolae Manolescu în „România Literară, 1981 „o prinde mai bine”: „Ea este acasă în ceremonial şi chiar în mica solemnitate decât în familiaritate şi comun; cerebralitatea liricii ei cultivă cu mai mult noroc seriosul decât umoristicul sau ironicul”. Despre poemul „Portret cu cireşe la urechi”, prin care trece parcă o subţire umbră a lui Emil Botta, N. Manolescu spune că este admirabil tocmai în măsura în care ea „valorifică liric jocul; de o stranie, inegalabilă tristeţe. Niciodată, poate, n-a fost A. Blandiana mai suav şi sfâşietor melancolică, decât în această plângere infantilă de Ofelie”[12].

Jocul poeziei Anei Blandiana este un mod de angajare într-un joc ritual şi sacru: „Vântul tânăr a furat hainele copacilor / Şi aleargă cu ele hohotindu-le peste câmp, / Copacii au rămas cu trupurile goale în ploaie, / Să schelălăie tragic şi tâmp. // [...] Dar sub mânâierea savantă a ploii, / Satiri vegetali, copacii cu seva-n uncrop / Încep să îşi joace pe şolduri inelele anilor, / Zănatici dansând hoola-hop.”.

Şi în poemul cu titlul semnificativ „Joc” delimitarea spaţiului de joc al poeziei e întărită în egală măsură de „jocul” cuvintelor în text, al contiguităţilor, contaminărilor şi ecourilor sonore, în vederea construirii unei „unităţi fonice” conturând-o pe cea ideatică, spirituală: „Uite, ploaia coase / Cerul de pământ / Cu fir de mătase / Răsucit de vânt. // Uite iarba ţese pământul de nori. / M-am gândit adese - / ori, adeseori: // De la voi se vede / Iarba ca o ploaie / Care curge verde / Peste cer şi-l moaie, / Iar ploaia o fi / Pe-a norilor cale / O iarbă mai gri / Sub tălpile tale. // Hai să facem schimb, / Să vezi şi tu cum e - / Tu îmi dai un nimb, / Eu îţi dau un nume; // iar dacă ne-ntreabă / Care-or fi din două - / Ploaia-n nori e iarbă, / Iarba-n ceruri plouă; // De ne ispiteşte / Care-i adevărul - / Ploaia-n nouri creşte, / Iarba spală cerul”. Jocul „ploii” şi al „ierbii” devine la ea ceremonial al iniţierii în tainele universului.

Eul liric al Anei Blandiana este pătruns de acea melodie cosmică, „hohot” de râs, plâns, dans, pocnet, ritm: „în fiecare hohot” ea simte un „zeu” „cum se dezvăluie umflându-şi faldurile, / hainei lui largi prin văzduh. / Sunt atâtea feluri de zei / Pe pământ / Încât nu vom prididi niciodată / Să plângem sau să râdem destul // Pentru a-i scoate din ascunzători. / De râs sau de plâns, / Nici nu contează: / Important este hohotul”.

La fel şi poezia ei se vrea o reluare a acelui melos cosmic, ludic şi tragic în acelaşi timp, pentru că „tragic” îi este „darul”, „asemeni pedepselor vechi”, „tot ce atinge se preface-n cuvinte / Ca-n legenda regelui Midas” („Darul”).

Ea nu face altceva decât ascultă atent aceste ritmuri, această muzică şi recunoaşte că „dacă ar înceta să audă, / lumea i s-ar părea deodată ridicolă / Ca o emisiune căreia i s-a luat sunetul / La televizor ? / Un Dumnezeu surd / Peste care apele se fac de lână şi cad, / Iar norii se ciocnesc fără tunet / Ca nişte ghemotoace de hârtie / În coşul de gunoaie al cerului / Ar da semnalul încetării de sens / Acestui univers care nu există / decât prin scrîşnetul produs. / Iar palmele lui mari, / Care-i amplifică uneori / Pavilionul urechii, / Mi s-ar pune pe umeri, / Întorcându-mă încet / Cu faţa spre munţi” („Cu faţa spre munţi”).

Jocul semnificanţilor, ce „mimează” la diferite nivele mişcarea imaginarului structurată pe scheme variate ilustrează un demers cu adevărat preocupat să pună în valoare diversele posibilităţi ale limbajului poetic.

Desigur „jocul” este la Ana Blandiana una din componentele fundamentale, angajând cum s-a observat de atâtea ori – o meditaţie asupra potenţelor magice ale verbului, a iniţierii dramatice în misterele universului. La ea ludicul îşi dezvăluie deopotrivă faţa sărbătorească, luminoasă în cireşe, gutui, iarbă, ploaie, dar şi reversul tragic, constituindu-se ca spectacol al morţii, al degradării: „Doamnă toamnă, iartă-mă că te întreb, / Cum ţi se par prunele putrezite în ierbi? // Doamnă ţărână, ai vrea să-mi răspunzi / Ce gust au sâmburii umezi rotunzi? // Doamnă vreme, poate sunt prea curioasă, / Îţi place obrazul meu prins în plasă? // Doamnă moarte, tare-aş vrea să îmi spui / Ce simţi înghiţând cuvinte amărui? // Doamnă veşnicie, doar o întrebare, / Sufletul meu cum ţi se pare?”  

La ea contează mult nu numai jocul fonetico – prozodic, lexical – gramatical, ci fiecare „permutare” a sintaxei, interogaţii retorice etc. Jocul nu mai este aici pur şi simplu descris, sau sugerat ci apare inclus în jocul – înscenare, reprezentare, declanşare.

O altă faţetă a ludicului vom detecta în universul liric al Ilenei Mălăncioiu. Şi anume, îmbinarea în ţesătura textului poetic al ludicului cu visul. Poezia onirică a Ilenei Mălăncioiu îşi are originea în realitatea modelată în vis. Vom vorbi şi despre un intens sentiment al tragicului în poezia Ilenei Mălăncioiu, însă sentimentul fragilităţii fiinţei, al efemerităţii este contracarat de estetizare, desentimentalizare prin „scufundarea sufletului în artistic”.

Discursul oniric al autoarei introduce eul liric în poematic, unde spaimele nu sunt „autentice”, datorită „jocului” poetic ele capătă caracter estetic.   “Când mă trezesc în fiecare dimineaţă într-o lume infinit mai stranie şi mai inexplicabilă (şi totuşi există) decât nocturna forfotă onirică, pentru a-mi reaminti – hipnapompic chiar – că sunt muritor, bolnav şi ignorant, nu-mi pot stăpâni un recul faţă de contactul plin de cruzime cu formele reale[...] . Îmi încep de aceea ziua cântărind tăria maleabilă, dulce chiar, a lumii onirice, faţă de duritatea asurzitoare a seninului diurn. Şi sunt tentat atunci să exclam , la început a fost visul !” (Leonid Dimov) [13].

             Ca şi Leonid Dimov, Gabriela Melinescu, D. Ţepeneag, Ana Blandiana, Marin Sorescu ş.a. Ileana Mălăncioiu manifestă o predilecţie pentru joc, spectacolul liric se desfăşoară la ea, de obicei,  în piaţa publică : „Întreg oraşul era plin de morţi, / Ieşiseră pe strada principală, / Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală, / pe care cât eşti viu nu prea le porţi. // Treceau râzând şi nu puteam opri, / Păreau că nu mai înţeleg deloc / Că sunt prea mulţi şi nu mai este loc / Şi pentru cei care mai suntem vii. // Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir / Dar stam şi ne uitam uimiţi ca la paradă, / Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă / Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir.”(„Coşmar”), sau la spital : „Spitalul se golea, s-a golit, / Din cele zece fete nici una nu mai este / Şi nu mai sânt nici locuri să intre alte fete, / dar asta este o altă poveste. // Trec prin faţa acelui salon, / Să intru să nu intru în el? / Un cărucior aşteaptă la intrare, / Un copil plăpând ca un miel.// Străbate încet coridorul / proptindu-se în zidul cenuşiu, / Ce ştie el despre toate astea / Şi eu ce mai pot să ştiu? // N-am mai găsit pe nimeni / numai aceeaşi lipsă de confort, / Cobor încet cu liftul cu care / Când am urcat cobora un mort.” („Vizită”) Visătorul şi visatul, în discursul oniric al poetei, se confundă, iar sentimentul , care produce , într-adevăr , o stare ludică, indiferent cât de „dramatică” ar fi întâmplarea, este că disonanţele producătoare de absurd se anulează, totul pare firesc. Ileana Mălăncioiu realizează în „cartea sa de vise” o jucstapunere a imaginilor, creând o asociere insolită, eliberată de „reguli”. Axa imaginilor nu se orientează spre o finalitate narativă, deşi poeta exploatează efectele unei anumite oralităţi, de povestitoare fermecată de ceea ce vede în propria imaginaţie. Toate „visele” ei transfigurează anumite stări, sentimente, gânduri care produc imagini. Limbajul liric al ei comunică ceva din atitudinile fundamentale faţă de sine, lume, evenimente (o atitudine ironică şi tragică, în acelaşi timp, faţă timpul în care „oraşul era plin de morţi”, o aluzie la „criza omului” şi „criza culturii”, „depersonalizarea prin uniformizare” etc.

O enormă sete de joc facilitează frecvente transgresări de la registrul oniric spre realitate şi invers. Această sete de joc o apropie, pe de o parte, pe Ileana Mălăncioiu de Tudor Arghezi, Leonid Dimov, Ion Barbu, pe de altă parte, îi oferă posibilitatea de detaşare şi eliberare prin joc de „chingile” unei realităţi umilitoare, un fel de „ieşire” din „exil”. Ileana Mălăncioiu nu povesteşte vise, ci construieşte vise interesată de „regia onirică”. Multe poeme par a fi elaborate doar în virtutea unei obişnuinţe ludice de a asocia cuvinte. Onirismul Ilenei Mălăncioiu, integrat firesc unui discurs plurivalent, se manifestă prin reducţie, nu prin amplificare, de aceea semnele poetice se integrează logicii interne a imaginii. Poezia ei, ca şi visul, construieşte din rezidurile amintirii, din proiecţiile unor stări ale intimităţii fiinţei. Reprezentarea onirică a unei întâmplări traversează adesea absurdul prin intervenţia deformărilor specifice: „Într-o  /noapte întunecoasă pe când stam singură / Pe coridorul îngust al acestui spital / şi mă gândeam dacă nu s-a mai inventat vreo pilulă / am auzit deodată un tropot de cal // Nu ştiu cum să fac să-l opresc / Îngrozită am coborât scările / şi în aerul rece al nopţii / I-am pipăit botul umed şi nările...” („Calul”) Ileana Mălăncioiu aşează adesea imaginea într-o zonă inaccesibilă, de aceea elementele poeticii ei adesea sunt greu de identificat. Ca şi majoritatea oniricilor, ea vine cu un limbaj modern, ce bruschează obişnuinţele receptării visului.

Cert este faptul că aceste poeme au un profund mesaj etic şi civic. Intuim în imaginea „pieţei” sau a „spitalului” etc. un fel de „închisoare”, sofisticată, prin urmare un loc, o răscruce unde condiţiile de existenţă a limbajului sunt şi improprii şi anormale.

Revelaţia unui alt fel de „joc” vom descoperi în poemele Doinei Antonie. Deşi puţine la număr, volumele ei de poezie sunt relevante din perspectiva problemei pe care o urmărim în acest paragraf. Într-un studiu apărut, nu demult, în paginile revistei „Cronica”, Iaşi, abordam creaţia ei anume din această perspectivă: „ludică şi gravă în acelaşi timp, poezia ei este o proiectare într-o lume invizibilă, o căutare a sacrului în profan, ea comunică cu „zeii verdelui şi ai miresmelor”. Poeta „ascultă” ritmul formelor şi al sunetelor, „pocnetul surd al bobului”, „tremurul aerului”: „Roată, clinchet, / Abur cald din nări de cal. / Zorii se ţin scai de marginea drumului / în vreme ce pleoapele-mi sunt umede de cuvinte”, sau, altundeva, „oraşul e o sanie / ce clinchete răstoarnă / privirii / şi amurgul se sparge  / pe degete, / în timp ce clepsidrele îmbătrânesc / în curgerea nisipului tot mai mărunt...” („Ca o sanie, oraşul”). La ea verdele, albastrul, albul – roz, sunt şi culori şi sunete revelate de un limbaj ludic original, punând într-o configuraţie de semne cromatice şi muzicale, lumea senzaţiilor în slujba viziunii lirice, viziune în care eul său liric se vrea unit cu universul.”Desculţ, piciorul iarba umedă o-nţelege / Şi firul răsfăţat alene se îndreaptă. // Verde desime ochiul adulmecă pe unde trece, // Anină-te gleznă dimineaţa, / şi adu dinspre linia suavă / ce departe pare, / ce aproape pare / un nimb de cântec alb pe el” („Spre ziuă”)

O notă destul de originală o are universul ludic al Gabrielei Melinescu. Poemul „Părinţii” ni se pare destul de reprezentativ prin revelarea unui personaj – simbol Pinocchio aflat în centrul „jocului” de-a părinţii: „Dincolo de pereţii abia văruiţi, / mama şi tata cum îi ştiu de demult / vorbesc liniştit sau se ceartă... / Cu faţa pe-obrazul pernei ascult... / aş vrea să fiu cuim ei m-au visat, / Chipu-n oglinzi legănându-mi-l blând... / -- Cu mine seamănă mai mult / să spună mama râzând... / Singur Pinocchio pe lume rămas / să izbucnească în plâns e gata... / N-am mai jucat pe stradă şi am uitat / jocul de-a mama şi tata.” („Părinţii”, G. Melinescu)

Filozofia şi densitatea generală a poemului „Părinţii”, este de o melancolie ce trece într-o ipostază a tragicului: nu ştim să ne iubim părinţii. Aceasta ar fi miza profundă a textului. În centrul „jocului” este tulburătoarea figură a copilului revoltat, refractar, neastâmpărat. Eul liric este un Pinocchio „rămas singur”, „gata să izbucnească în plâns”. Mitul personal şi constelaţia sufletească a autoarei contribuie la crearea unei imagini dense, complexe, relevante, lăsând pe gânduri filozoful din noi, psihanalistul, simbologul sau poeticianul.

Omul şi jocul, omul şi masca este unul din subiectele care i–a preocupat mult pe marii filozofi ai lumii : Ernst Bertram, Nietzsche, Goethe, Novalis. Ei  considerau că jocul ne permite deschiderea către formele superioare de manifestare a libertăţii spiritului.

În textele analizate mai sus am încercat să surprindem varietăţi de manifestare a jocului în limajele unor poete contemporane reprezentative, şi am observat că ludicul este un element tematic fundamental în creaţiile lor, oferindu-le posibilitatea de a-şi manifesta plenar libertatea de expresie lirică.

NOTE:

1. Ion Pop , Jocul poeziei. - Bucureşti, Editura Cartea Românească,1985, p.5.

2. Petre Ţuţea, Lumea ca teatru. Teatru seminar.- Bucureşti, Editura Vestala, Editura Alutus, 1993, p.176.

3. George Călinescu, Pagini de estetică.- Bucureşti, Editura Albatros, 1990, p. 13.

4. J. Huizinga, Homo ludens.-Bucureşti, Editura Univers, 1977, p.197.

5.Gabriel Liiceanu, Jocul şi teoria culturii // Încercare în politropia omului şi a culturii.- Bucureşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p.39.

6. Ion Pop, Jocul poeziei, opera citată, p.37.

7. Ibidem, p. 8.

8. Angela Marinescu, Clipa Siderală, nr.2, 2004, p. 15.

9. J. Huizinga, opera citată, p.197.

10. Eugen Simion, Scriitori români de azi.- Bucureşti-Chişinău, Editura David- Litera, 1998,p.197.

11. E. Simion, opera citată,p..

12.Apud Ana Blandiana, La cules îngeri.- Bucureşti-Chişinău, Editura „Litera Internaţional”, 2002, p.335.

13. Leonid Dimov, Familia, 2000, nr.3, pag. 10.