Plămădirea culturii creştine s-a
produs simultan cu decăderea artei eline. Pornit din Iudeea şi
Siria, creştinismul s-a întins în bazinul Mediteranei şi a îmbinat misticismul iudeo-oriental şi
filosofia elenă cu învăţătura şi morala creştină. Vechile cosmogonii greceşti
vor fi preluate de către Boetius şi Cassiodorus şi transmise lumii creştine.
Numeroase scrieri conţin consideraţii
asupra rolului muzicii de cult şi despre practica muzicală a diferitelor
comunităţi. Avem informaţii de la Philon din Alexandria (sec. I), care confirmă
preluarea cântărilor sinagogale de către creştini, iar
scriitorul romanPliniu
cel Tânăr (sec.
I) ne vorbeşte într-o scrisoare despre cântul antifonic al creştinilor. Tertulian (160-240) menţionează
practica psalmodiei şi a imnurilor, iar de la Origen (185-254) aflăm că fiecare comunitate
îşi executa cântările în limba ei proprie, el conferind instrumentelor un
caracter simbolic.
Un document valoros este jurnalul călugăriţei
spaniole Etheria,
realizat în anul 385, după un pelerinaj la Ierusalim. Ea
menţionează cântările rituale, psalmi, responsorii şiantifoane de la Sf. Mormânt şi circumstanţele în care acestea erau executate în cult. Şi episcopul Teodoretos din Kir (sec. al V-lea, din Antiochia)
aminteşte de cântările în diferite limbi, precum şi de
uzul bătăilor din palme şi a mişcărilor de dans din timpul cântărilor.
Clement din Alexandria Alexandria
Despre forţa expresivă a muzicii, despre
înrâurirea ei asupra sufletului şi despre rolul ei în răspândirea credinţei se
ocupă în scrierile lor Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea),Ieronim (sec. IV-V), Ambrosius de Milan (333-397), Augustinus
Aurelianus din
Hippona (sec. IV-V) şi Ioan Hrisostomul,
episcop al Constantinopolului (sec. IV-V), acesta din urmă amintind de
cântecele laice şi circumstanţele în care ele se practicau.Isidor din Pelusa (sec. al IV-lea) şi
călugărul egiptean Pambon (sec. al IV-lea) se ridică împotriva
„teatralizării” cultului prin muzică, iar abatele Silvan (sec. al IV-lea)
considera că muzica împiedică credincioşii să ajungă la pocăinţă. Majoritatea
teoreticienilor creştini au fost îngrijoraţi de pătrunderea elementului laic în
cântarea bisericească, ceea ce a dus la înlăturarea unor vechi formule precreştine.
Muzica creştină îşi are obârşia în cea
sinagogală ebraică, în cântecele duhovniceşti ale popoarelor creştinate şi în
sistemul teoretic grec. Întrucât primii creştini au activat în Iudeea,
repertoriul muzical a preluat psalmodia şi jubilaţiile de la evrei. Psalmodiaeste
cântarea recitativică a psalmilor sub forma de solo
psalmodic, preotul
sau cântăreţul recita muzicalizat psalmii. În muzica bisericii se cunosc două
tipuri de cântări: cântul responsorial – psalmodierea de către un solist cu
răspunsul întregii asistenţe – şi antifonic – alternarea a două grupuri
corale.
Primele comunităţi creştine organizate au
fost în Siria. Neavând o doctrină comună pentru atragerea de prozeliţi, s-au
dus lupte între comunităţi. Printre mijloacele de atragere a credincioşilor,
muzica a deţinut un loc important. Monotona psalmodie n-a ajutat însă acestui
scop. Atunci s-au intercalat, instinctiv, între psalmi aşa-numiteleantifoane, piese
melodioase ale căror texte poetice conţin elemente de simetrie.Imnul de la Oxyrhynchos este primul text muzical cunoscut din
această categorie, notaţia greacă a manuscrisului dovedind influenţa greacă
asupra primilor muzicieni creştini. Tendinţa de înfrumuseţare şi îmbogăţire a
psalmodiei prin intercalarea unor antifoane a fost socotită la început ca o
îndepărtare de cântarea sobră, fiind aspru combătută.
Odată cu introducerea imnurilor versificate de către sectele eretice,
s-au folosit melodii atrăgătoare, accesibile şi simetrice, din repertoriul
laic. Efrem din Edessa a fost unul
dintre importanţii creatori de imnuri. După modelul lui, Sf.
Ioan Gură de Aurle introduce în muzica bizantină, de unde vor
fi preluate şi adaptate de Ambrosie din Milan, Hilarius din Poitiers (Galia), Prudentius (Spania), Augustinus
Aurelianus(Hippona, Africa de Nord) şi Venantius
Fortunatus. Practica imnurilor a uşurat pătrunderea elementului
popular în biserică, îmbogăţindu-i formulele şi formele muzicale.
Tot pentru potenţarea exprimării muzicale a psalmodiei s-au adăugat formule vocalizate la
finele versetelor psalmilor, obicei existent în sinagogi. În biserică au fost
adoptate aceste jubilaţii, dar şi cântările
melismatice de
origine siriană.
În Orient, Siria a fost locul unde s-au pus bazele
culturii muzicale creştine. În practica siriană au existat trei genuri mari: memre, omilie în versuri ritmate, rostită în
recitativ melodizat, madraşe, cântată de
un solist, căruia îi răspunde corul, şisagyatha,
intonată de solişti şi două coruri. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai muzicii
siriene sunt Efrem (306-373) şi monofizitul Iacob din Seruglia (451-521).
Notaţa siriană consta din liniuţe şi
puncte, aşezate deasupra cuvintelor sau printre cuvintele textelor liturgice.
Cucerirea Siriei de către arabi, în anul 637, va contribui la decăderea
culturii muzicale siriene. Cu toate acestea, Siria rămâne primul centru de
elaborare şi organizare a cântecului ritual creştin.
În acest timp, şi în Antiohia s-a dezvoltat practica
muzicii rituale prin introducereaantifoniei de către doi călugări, Flavian şi
Diodor.
12 LECTII DE ISTORIA MUZICII
Comentarii
Trimiteți un comentariu