Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

 Veronica Popa,

Colegiul Industrial Pedagogic, Cahul

       „Jocul este o dimensiune a existenţei, o realitate care debordează graniţele copilăriei, invadînd întreaga fiinţă umană [...]; Jocul nu poate însemna mai mult decât prilejul unei recunoaşteri sau regăsiri [...]; Jocul nu este doar o experienţă cu hotare ferme.” [1]

       Rolul profesorului este de a-l ajuta pe copil să se regăsească pe sine în multitudinea de universuri, materii, concepţii, noţiuni şi de a-şi recunoaşte rolul său unic pe care îl poate juca în acest univers.

      „Eşecurile în domeniul educaţiei se explică, în bună măsură, prin incapacitatea de a folosi în mod adecvat componenta ludică”, menţionează Solomon Marcus în prefaţa cărţii sale, „Jocul ca libertate”, al cărei „public ţintă” este tagma elevilor, a studenţilor şi a profesorilor [2].

      Fără   îndoială, jocul este act cultural, întemeietor de condiţie umană. Eul copilului îşi capătă expresie prin joc. Şi dacă jocul va fi integrat în mod inteligent în învăţământ, elevii vor participa cu mai mult entuziasm la ore. Aşadar, prin cooperarea la un set de sarcini comune poate lua naştere o personalitate organizată. Jucându-se, copilul se pregăteşte pentru maturitate, exersînd ludic setul de roluri din care este compusă viaţa socială.

       Astăzi, se poate spune, asistăm la o criză de cultură din perspectiva receptării acesteia, şi nu a producerii de noi fapte. Deşi şcoala se află încă intr-un impas axiologic (ea nu pregăteşte elevii pentru receptarea valorilor existente sau a celor care apar, ci pentru o cultură care a fost; ea mai plăteşte încă tribut vechii mentalităţi în procesul de predare-învăţare a disciplinelor de studiu), noua orientare a învăţământului, prin trecerea de la instruire informativă la cea formativă, îndreaptă spre formarea, dezvoltare şi cultivarea sensibilităţii pentru valorile culturale, în general, în baza celor consacrate, dar nu prin impunerea memorării acestora din urmă, ci prin detereminarea rolului lor asupra dezvoltării societăţii în ansamblu. În acest sens, scopul educaţiei literar-artistice este să-i înveţe pe elevi să se orienteze autonom în peisajul cultural pe care-l reprezintă opera literară, să se ştie a resemnifica permanent faptele de cultură. Elevul trebuie să găsească frumosul în tot: să poată compara, analiza, sintetiza, evalua, dar nu să accepte orbeşte ceea ce a fost sau este clasat în ordinul frumosului, binelui, răului de generaţiile precedente. Procesul complex de receptare a operei literare presupune şi diverse impedimente de ordin tehnic inerente lecturii şi interpretării, blocaje care generează inacpacitatea elevului de a surprinde mesajul global al operei dificultăţii în interpretarea anumitor imagini artistice sau de a emite judecăţi de valoare. Considerăm că jocul didactic presupune acceptarea elevului nu ca element de referinţă pasiv ca un simplu beneficiar al mesajului estetic, ci ca partener de dialog, care îşi va aduce contribuţia la înţlegerea şi interpretarea unei opere literare. Implicarea elevului în universuri fictivi al jocului didactic:

·        Va spori interesul lui concentrându-i atenţia asupra obiectului;

·        Va accentua orientarea axiologică exprimată prin identificarea elevului în timpul jocului didactic cu personajele din operă pe care şi le va asuma şi le apropia din perspectiva orientării sale valorice, implicându-l în situaţii de tipul: „ Cum ar fi acţionat el în locul personajului?”; „De ce ar proceda anume aşa?”; „Cum ar califica acest comportament?”; „Cu care personajul nu s-ar identifica în nici un caz?”; „De ce?”.      

Jocul va trezi dorinţa elevului, mai mult ori mai puţin manifestată în cadrul unor activităţi obişnuite, de a-şi proiecta forţa imaginativă şi creativă asupra operei coparticipând, printr-un de ieşire din cadrul obişnuit al particpării la orele de literatură.Jocul didactic este binevenit la toate etapele şi nivelurile de receptare a creaţiei literare: pregătirea prin lectură; exprimarea unor trăiri, emoţii; receptarea conţinutului imagistic, formularea unor raţionamente, exprimarea opiniilor personale şi aprecierea operei.                                                                                                                      Jocul sporeşte acumulatarea de competenţe specifice, dat fiind faptul că implicarea elevului în sarcini aplicative, îi solicită capacitatea de a gândi logic, presupunând racordarea discipolului la diferite situaţii din viaţa cotidiană. Ulterior, întrebările interpretative, generate în cadrul jocului didactic, cer descoperirea conexiunilor dintre idei, fapte, valori.                                                              Prin joc didactic, elevii depăşesc fragmentarismul, identificându-i cu personajele, sau implicându-i în universul comentat, ajutâdu-l să se implice personal; să argumenteze, să-şi motiveze alegerea răspunsurilor. Jocul didactic este, în opinia noastră, mijlocul cel mai eficient în atingerea nivelului superior al receptării operei artistice – cel creativ.                                                                                                        Profesorul, prin joc, pregăteşte trecerea de la discernământul raţional cu care elaborează activităţile, în funcţie de obiectivele urmărite la ataşamentul afectiv pe care îl generează acest procedeu didactic.                                                                      
Funcţiile jocului:

-         Jocul aduce atitudinile sociale ale grupului înlăuntrul câmpului de experienţă directă a individului şi le include ca elemente în constituţia eului;

-         Orice echipă de joc reprezintă o paradigmă de „altul generalizat” în măsura în care – ca ţel comun şi suită de atitudini şi răspunsuri reciproce controlate – intră în experienţa fiecăruia dintre membrii ei;

-         Jucând mai întâi sub forma unui rol imitat, viaţa socială sfârşeşte prin a fi tratată matur sub forma unui statut ca rol asumat. Pedagogie doar, şi socializare, jocul se instalează în cele din urmă în sfera însăşi a societăţii civile.

Proprietăţile formale ale oricărui joc:

O acţiune dezinteresată, închisă în timp şi spaţiu bazată pe o ordine proprie şi pe asumarea liberă a unor reguli abolind, într-un cuvânt, realitatea vieţii obişnuite şi evadând în alta, a reprezentării şi aparenţei, unde spiritul se manifestă ca „agon” spectacular sau ca spectacol competiţional.

În joc îţi manifeşti capacitatea de a te dărui sufleteşte  în „realitatea” ta cea mai deplină, unei lumi secundare de aparenţe; omuleţul sau, omul matur sunt cuprinşi acum de această aparenţă existentă dincolo de raporturile naturale şi de cauzele lor subînţelese.

Literatura este arta cuvântului, având ca bază imaginea poetică. Faptul dat impune cunoaşterea de către elevi a mai multor noţiuni de teorie literară, fără de care este imposibilă interpretarea textului artistic chiar şi din perspectiva didactică.

Cât priveşte predarea / studierea noţiunilor de teorie literară, în practica tradiţională mai continuă să domine şi până în prezent constrângerea, clişeul.

Astfel, în procesul de predare – învăţare a epitetului, de pildă, elevilor li se propune adesea sarcini aproape ineficiente, sau chiar greşite ori deloc atractive.

Accentuăm, că nu numai competenţele acumulate în conversaţie sau descoperire prin analogie sunt metodele cele mai eficiente.

Sunt mai multe căi şi procedee, pe cât de accesibile, pe atât de incitante pentru elevi, pe care profesorul le poate utiliza cu succes în procesul de studiere a textului artistic.

Ştim că jocul didactic stimulează, în primul rând, emoţiile elevului. Şi dacă profesorul ştie să le aleagă adecvat nivelului de cultură, specificului clasei, vârstei etc., atunci, el poate asigura, prin joc, trecerea de la discernământul raţional cu care elaborează activităţile, în funcţie de obiectivele urmărite la ataşamentul afectiv pe care ăl generează acest procedeu didactic.

În această ordine de idei, credem că sunt semnificative observaţiile cerecetătorului psiholog V.Viliunas care subliniazăă că, din punct de vedere al funcţiilor pe care le îndeplinesc în reglarea activităţii instructiv – educative, emoţiile pot fi de bază (ele se manifestă pe tot parcursul activităţii elevului) şi derivate, ce reflectă succesul / insuccesul elevilor (bucurie, regret, satisfacţie, nedumerire, decepţie, frică) etc.

La etapa iniţială, de propunere a sarcinii, predomină emoţiile de bază de la mirare până la curiozitate. La etapa de activitate propriu – zisă (fie de rezolvare a sarcinii) elevii încearcă astfel de emoţii cum ar fi : curiozitatea, dorinţa de a afla, pasiunea.

Am selectat din literatura de specialitate câteva din jocurile didactice pe care le utilizăm cu succes la orele de limbă şi literatură română:

                                  Jocul epitetului

Obiectivul urmarit: să definească epitetul ca figură de stil.

Procedura de aplicare:

1.     Profesorul alege o sintagmă nominală (substantiv + substantiv, substantiv + adjectiv etc.) sau verbală (verb + adverb, verb + complement direct / indirect, verb + complement circumstanţial) din text (ex.: jalnic dor din „Sfârşit de toamnă” de V.Alecsandri).

2.     Printr-un brainstorming oral, elevilor li se solicită să alcătuiască alte îmbinări prin înlocuirea unuia din termenii sintagmei (poate fi acceptat orice cuvânt) date de prin înlocuirea unuia din termenii sintagmei (poate fi acceptat orice cuvânt) date de profesor (ex.: adânc dor, mistic dor, flămând dor, aprig dor, vag dor, apus dor, vechi dor, jalnic ţipăt, jalnic gând, jalnică dorinţă, jalnică impresie, jalnic mormânt, jalnică mulţime, jalnică mulţime etc.).

3.     Profesorul (în cazul în care se lucrează în grupuri, acest rol îi revine unuia dintre membrii) adresează un şir de întrebări pornind de la întrebările formate (ex.: Care e dorul cel mai adânc? Când renaşte un dor apus? Cum renaşte el? Care este motivul unei jalnice priviri? etc.) care le vor ajuta pe elevi să dezvolte, pe cât de posibil, 2-3 sintagme alese (ex.: Atunci, la despărţire l-a năvălit cu o privire jalnică. Acum un dor apus i-a renăscut în suflet. Cel mai adânc din doruri e doru - dor).

4.     Fiecare elev / grup citeşte şi comentează sugestia epitetelor din sintagmele alese şi incluse în enunţuri.

5.     Elevii încearcă să dea o definiţie epitetului (Epitetul este o figură de stil care constă în atribuirea unei însuşiri neobişnuite obiectului).

6.     Elevii identifică în fragmentele propuse de profesor în opera studiată epitetele şi comentează sugestia lor.

                                           Jocul comparaţiei

Obiectivul urmărit: să definească figura de stil numită comparaţie.

Procedura nr.1 de aplicare:

1.     Profesorul propune elevilor o comparaţie atestată în opera ce se studiază (ex.: „Fulgii roi de fluturi albi”, din pastelul „Iarna” de V Alecsandri).

2.     Elevii caută alte comparaţii originale negând de fiecare dată termenul cu care se compară fulgii, conform modelului:

a)     Ba nu, fulgii ...................................

b)    Ba nu, fulgii zbor precum gândul unui visător;

c)     Ba nu, fulgii zbor graţios ca o libelulă;

d)    Ba nu, fulgii cad fulgerător ca nişte pietre;

e)     Ba nu, fulgii ....................................

3.     Se analizează:

a)     Structura comparaţiilor obţinute (1 – termenul care se compară; 2 - termenul cu care se compară; 3 – însuşirea comună; 4 – elementul de legătură: ca, precum, asemenea etc).

b)    Raportul de asociere prin asemănare ce se stabileşte între cei doi termeni: Ce au comun aceşti doi termeni? De ce este posibilă asocierea?

c)     Rolul punerii în paralel a celor doi termeni (pentru a scoate în evidenţă caracteristicile unuia din termeni).

4.     Elevii definesc comparaţiile în baza analizei întreprinse: figura de stil ce constă în apropierea de doi termeni (două obiective, fiinţe, acţiuni) pe baza unor însuşiri comune (a unei asemănări), pentru a scoate în evidenţă caracteristicile unuia dintre termeni.

                                   Procedura nr.2 de aplicare

1.     Profesorul propune elevilor să completeze spaţiile libere conform modelului:

-         Un copil fără părinţi este

Ca cerul fără stele,

Ca floarea fără miros,

Ca pasărea cu aripi frânte.

ca .......................................

ca .......................................

ca .......................................

-         Viaţa fără cântec este ca ........................

-         Omul fără zâmbet este ca ......................

-         Fata fără zâmbet este ca ........................

-         Viaţa fără vise este ca ...........................

-         Primăvara fără trilurile păsărilor este ca ............................... etc.

2.     Elevii citesc variantele lor. Se analizează cele mai frapante comparaţii.

3.     Se argumentează da ce aceste expresii sunt comparaţii.

4.     Elevii definesc comparaţia.

                                          Jocul personificării

Obiectivul urmărit: însuşirea noţiunilor de personificare

Procedura de aplicare:

1.     Elevii completează (profesorul poate recurge la activitatea frontală sau de grup) câteva liste de cuvinte (nu mai puţin de 10 pentru fiece caz) coform cerinţelor respective:

a)     Adverbe de loc: aici, pretutindeni, în jur acolo, nu departe, afară, ici colo, etc.

b)    Substantive abstracte: frică, cinste, minciună, ură, dragoste, speranţă. ...

Substantive concrete neînsufleţite: piatră, clopot, măr, steag, căciulă etc.

c)     Verbe ce indică comportamente şi acţiuni umane: plânge, şterge, oftează, citeşte, se ceartă, doarme, construieşte.

2.     Elevilor li se solicită să alcatuiască enunţuri (cu cât mai multe, cu atât mai bine), folosind câte un cuvânt din fiecare când (ex.: Afară o fiară oftează. / Pretutindeni speranţa plânge / Nu departe de un clopot doarme / Ici – colo ura şi dragostea convieţuiesc).

În alte cazuri profesorul le va cere să adauge în enunţuri respective un adjectiv, un epitet ori / şi un adverb de mod (de ex.: Afară o piatră oftează sfâşiitor / Nu departe un clopot obosit doarme buştean). Desigur, în continuare pot fi alcătuite, din enunţurile obişnuite, mici texte, acestora dandu-li-se şi un titlu sugestiv.

3.     Se analizează enunţurile scoţindu-se în evidenţă sensul figurat al cuvintelor – substantive (Cum s-a produs transferul de sens?).

4.     Elevii definesc personificarea: figura de stil ce constă în atribuirea de calităţi omeneşti unor lucruri, abstracţiuni.

                                    Jocul metaforei

Obiectivul urmărit: însuşirea noţiunilor de metaforă.

Procedura de aplicare:

1.     Profesorul propune elevilor o listă de 6-7 substantive, fie din opera literară, care se studiază, fie oricare altele (ex.: nori, ţară, vis, plopi, troiene, sat, deal, fum – substantive extrase din pastelul „Iarna” de V. Alecsandri).

2.     Se adresează, succesiv, pentru fiecare din substantivele alese, întrebarea „Ce ştii tu despre?”

3.     Elevii răspund la întrebare (se poate recurge la un brainstorming oral), găsind pentru fiecare substantiv un substitut metaforic (de fapt termenul doi al comparaţiei, fără a indica însuşirea comună, şi răspunsurile scrise în următorul model: Ştiu că norii sunt (ex.: nişte sugative) / Ştiu că ţara este (ex.: o clipă de tăcere) / Ştiu că visul este (ex.: un izvor ce vine din adâncuri) / Ştiu că plopii sunt (ex.: zidurile vâturilor) / Ştiu că satul este (ex.: dor şi veşnicie)).

4.     Se analizează expresiile metaforice din punct de vedere al:

a)     Structurii (lipseşte un termen al comparaţiei – însuşirea comună);

b)    Sugestie (de ce este posibilă analogia dintre ţară şi clipa de trecere?).

5.     Se defineşte metafora: figura de stil, derivata dintr-o comparaţie în aşa fel, încât termenul propriu e total înlocuit prin cel care indică o asemănare. Spre deosebire de comparaţie, metafora e alcătuită doar din doi termeni:

T1 – termenul care se compară

T2 – termenul cu care se compară (visul este un zvon)

T1 – termenul care se compară şi T2 – însuşirea comună (părul curge pe umerii fetei).

                                      Jocul hiperbolei şi litotei

Obiectivul urmărit: însuşirea noţiunilor de hiperbolă şi litotă.

Procedura nr.1 de aplicare:

1.     Profesorul propune elevilor un şir de enunţuri neterminate (el se poate inspira şi din opera literară ce se studiză), cum ar fi:

-         A nins într-atâta încât zăpadă ...............................

-         Fulgii.....................................................................

-         Plopii din zare ......................................................

-         De atâta zăpadă stelele par nişte ..........................

2.     Elevii completează spaţiile libere din enunţurile date mărind şi micşorând dimensiunile, importanţa lucrurilor, fenomenelor, etc. conform modelului

a)     A nins într-atât încât zăpada a apus până-n cer.A nins doar atât toată zăpada încape într-o coajă de nucă.

b)    Fulgii orbesc vederea prin sclipirea lor. Fulgii sunt cât nişte seminţte de mac.

c)     ..............................................................................

3.     Elevii analizează expresiile obţinute din perspectiva următoarelor întrebări:

-         E posibil ca zăpada să ajungă până la cer să încapă într-o coajă de nucă?

-         Ce efecte expresive capătă mărimea – micşorarea exagerată a dimensiunilor, fenomenului, obiectului? Etc.

4.     Se definesc HIPERBOLA (figura de stil care constă în mărirea exagerată a realităţii în scopuri expresive), LITOTA (figura de stil care constă în micşorarea exagerată a realităţii în scopuri expresive) ca figură de stil.

Procedura nr.2 de aplicare:

1.     Elevilor li se propun un şir de cuvinte (din opere literare sau oricare altele, ce denumesc părţi ale corpului, obiecte, etc.: nas, mâini, ochi, picioare, buze, sprâncene, etc.).

2.     Elevii găsesc analogii pentru cuvintele date, exgerând prin mărire şi micşorarea dimensiunile acestora: ochi cât două puncte de la sfârşitul propoziţiei; ochi cât două cepe.

3.     Se analizează modalitatea de obţinere a hiperbolei / litotei (Cum a fost posibilă analogia? Ce dimensiuni a obţinut obiectul? Cu ce scop au fist mărite / micşorate dimensiunile?), sugestia fiecărei analogii create de elevi.

4.     Se definesc hiperbola şi litota ca figuri de stil.

                                   Jocul hiperbolei

„Academia”:

Procedura de aplicare:

1.     Elevilor li se propune să  „populeze” aula Academiei cu personalităţi, astfel fiecare urmând să fie mare maestru într-un domeniu, care trebuie să-i măsoare „performanţele” – reale sau imaginare (ex.: mare meşter în arta plânsului, a râsului, un mare dansator, un îndrăgostit de lecturi, unul care ştie foarte bine să vorbească atunci când nu trebuie, un mare orator, un fricos, etc.).

2.     Fiecare elev (ori grup, dacă optează pentru această formă de organizare a activităţii elevilor) trebuie să vorbească despre defectele transformate, eventreal, în calităţile, pasiunile lui, folosind cu randament maxim hiperbola. (Exageraţi cât mai mult vorbind despre calităţile, defectele, pasiunile voastre). Menţionăm că textele elevilor pot exploata diverse imagini cunoscute sau inventate de ei (ex.: „un mare meşter în arta râsului aveau o gură cât o şură; când începe să râdă, buza de jos îi atârnă până aproape de pământ; râsul lui se auzea ăpeste şapte sate, etc.”) sau reunească porteretele mai multor colegi de joacă, de clasă, prieteni, cunoscuţi, personaje literare, etc. (ex.: marele meşter al râsului avea buzoaie groase şi debălăzate încât atunci când râdea, „cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desubt atârna în jos de-i acoperea pântecele”; marele fricos avea inima cât un purice; dinţii clănţăneau de nu se auzea nici în cer, nici în pământ, etc.).

3.     Elevii comentează textele lor insistând asupra exgerărilor făcute (Ce rol joacă în text? În ce măsură ele contribuie la exprimarea unor idei? Etc.).

4.     Se defineşte hiperbola ca figură de stil. Referindu-se la rolul jocului în formarea copilului, profesorii Peteau Ana şi Peteau Mircea în cartea „Ocolul Lumii în 50 de jocuri distractive” (Cluj –Napoca, Dacia 1996), afirmă că „înainte de a fi personaj cu funcţie socială precisă, copilul este disponibil pentru joc.”

În concluzie putem spune că jocul este i experinţă simulată a nedeterminării, el este unica modalitate a distanţării faţă de tot ceea ce în viaţa curentă înseamnă loc fix, dependenţă, reglare. Chiar reglementat, jocul termină prin a ne da conştiinţa gratuităţii ascunse în orice angajare şi în măsura în care scoate la lumină procentul de arbitrar care rezidă în orice întreprindere umană, denunţând gravitatea doar ca pe una dintre feţele posibile ale lucrurilor.

„- Jocul este garanţăe palpabilă şi întreţinerea constantă a reflexului libertăţii; nu doar libertatea căutată, promisă, propusă sau visată. (116);

-         Individul este [...] membru al unei colectivităţi, jocul se transformă [...] în fapt de civilizaţie... (p. 120) ;

-         Jocul este asemenea ; este situaţie prin care copiii iau atitudini ; este locul în care ia naştere eul. (121) ”[1].

În joc el învaţă să se studieze adecvat faţă de lume, însuşindu-şi o atitudine caracterizată prin dinamism, curiozitate intelectuală, plăcerea invenţiei, voinţa de victorie, nonconformosm (în sensul bun, de neimplicare cu rutina şi comoditatea). Cât priveşte procedeele descrise mai sus ele având un caracter de joc, tocmai îl ajută pe elev să-şi descopere sursele interioare, să producă şi să fie fascinat de miracolul creaţiei, să înţeleagă şi să îndrăgească imaginea artistică şi, în ultima instanţă, literatura.

                                                                                                                                Bibliografie:

1.     Gabriel Liiceanu, „Despre demnitatea jocului în lumea culturii. Momentul Huizinga”, (Gabriel Liiceanu „Om şi simbol”) Humanitas, Bucureşti, 2005, p.113;

2.     Solomon Marcus, „Jocul ca libertate”, Colecţia „Ludica”, Editura Scripta, Bucureşti, 2005, 288 pag.;

3.     Hans Robert Jauss, „Experienţa estetică şi hermeneutică literară”, Bucureşti, Univers, 1983;

4.     Peteau Ana, Peteau Mircea, „Ocolul lumii în 50 de jocuri distractive”, Cluj-Napoca, Dacia, 1996;

5.     Limba Română, nr. 1-3 (139-141) 2007, anul XVII – Chişinău;

6.     C. Şchiopu, „Studierea noşiunilor de teorie literară”, Limba Română, nr. 4-6 (142-144) 2007, anul XVII – Chişinău, p. 46