“Cântarea
bisericească dă strălucire sărbătorilor, prin ea se întipăresc învăţăturile mai
bine în sufletele oamenilor.”
Sf. Vasile cel Mare
Creştinismul s-a răspândit în statele
elenistice, apoi prin Grecia în vestul Europei. Fiecare popor creştinat avea un ritual, alcătuit după
modelul adus de propăvăduitorii din Orient, dar el a căpătat şi un anumit
caracter local. După Siria, Bizanţul a cunoscut cea mai înfloritoare dezvoltare
muzicală, influenţând bisericile celorlalte popoare, fără a unifica prin
impunerea ritualului său, aşa cum a făcut-o biserica romană în secolul al
VII-lea în tot Apusul. Muzica bizantină se va dezvolta după 313, ea
sprijinindu-se pe muzica primilor creştini.
În timpul domniei împăratului roman
Constantin I, oraşul Constantinopol (vechiul Bizanţ din sec. al VI-lea î.Hr)
devine capitala unui imperiu, care va dăinui până în 1453. De la constituirea
cultului creştin până în secolul al V-lea se derulează prima perioadă a muzicii
creştine, comună întregii creştinătăţi – romană şi bizantină. După împărţirea
Imperiului roman (în 395) şi după căderea celui de Apus (în 476), Bizanţul
ajunge un important centru politic şi spiritual. Situat la poarta Europei spre
Asia, Bizanţul şi-a făurit o cultură muzicală înfloritoare prin încrucişarea
culturii europene cu cele orientale.
Perioada bizantină cuprinde perioada melozilor (sec. V-XI), când apar principalele forme ale imnografiei
bizantine: tropar (sec. al V-lea), condac (sec. al VI-lea) şi canon (sec. al VII-lea).
După încoronarea lui Justinian ca împărat al Bizanţului (în 527), cultura
muzicală religioasă ia un mare avânt. Episcopul Constantinopolului îşi extinde
autoritatea şi asupra altor episcopate, iar împăratul se decretează şef al
bisericii. Se dezvoltă monahismul şi se clădesc numeroase mânăstiri, cu rol
important în dezvoltarea culturii muzicale.
În anul 529, Justinian închide vechea
„Academie” din Atena şi alte şcoli neoplatoniciene, distrugând temple, statui,
papirusuri şi tot ceea ce ţinea de cultura antică păgână. El creează un numeros
corp de cântăreţi şi dă o splendoare imperială serviciilor religioase. În anul
537, inaugurează catedrala Sfânta Sofia şi clădeşte mânăstiri, unde numeroşi
monahi vor contribui la înflorirea muzicii bizantine.
La începutul secolului al VIII-lea, disputa iconoclaştilor a cauzat multe distrugeri, persecuţii
şi pierderea unor manuscrise. În ciuda condiţiilor grele, în epoca iconoclastă
s-au creat totuşi noi cântări în imnologia bizantină. Introducându-se noi
sărbători ale sfinţilor, s-a îmbogăţit repertoriul cu noi cântări, în speţă tropare – piese reduse ca dimensiuni,
reprezentând comentarii cântate între versetele psalmilor.
Odată cu secolul al XI-lea se încheie
perioada melozilor, cei care
compuneau atât textele cât şi melodiile respective, şi începe cea a melurgilor (sec. XI-XV), care nu mai creau
texte, deoarece ciclul creaţiilor poetice se încheiase. Ei scriau doar melodii
pe textele canonizate, ornate cu melisme şi supuse unor prelucrări sau
dezvoltări.
În secolul al XIII-lea, înflorirea culturii
muzicale bizantine cunoaşte o scurtă întrerupere, datorită cuceririi
Constantinopolului de către cruciaţi (în 1204). În anul 1261, împăratul Mihail
Paleologu recucereşte Constantinopolul şi dă un nou impuls culturii. În a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, monodia bizantină suferă de un manierism
oriental, datorită acelor maistores care înmulţesc elementele ornamentale.
Situaţia se agravează prin cucerirea Constantinopolului de către turci în anul
1453, fapt care duce la prăbuşirea Imperiului. Muzica bizantină continuă însă a
fi cultivată atât pe teritoriul fostului imperiu, cât şi în afara graniţelor
sale.
Din perioada dintre imnul de la Oxyrhynchos (sfârşitul
sec. al III-lea) şi secolul al IX-lea nu s-a păstrat nici un manuscris notat,
încât este foarte greu de reconstituit firul dezvoltării muzicii creştine
răsăritene şi tranziţia de la imnologia siriană la cea bizantină. Odată cu
fixarea liturghiei de către episcopul Vasile cel Mare (330-379), începe epoca
de înflorire a muzicii bizantine. Repertoriul restrâns al muzicii bisericeşti
se datorează transmiterii pe cale orală, piesele fiind învăţate pe de rost.
Deşi conceptul de compozitor era inexistent, încă din primele secole se
îmbogăţeşte repertoriul religios cu imnuri. Printre cele mai vechi imnuri păstrate
este Phos hilaros(Lumină
lină), atribuit lui Sofronie din Ierusalim (sec. al VII-lea), deşi
Sf. Vasile cel Mare îl citează ca fiind al unui autor necunoscut.
Genurile muzical-poetice bizantine au
apărut şi s-au dezvoltat treptat, începând cutroparele, acele intercalări făcute în intonarea
psalmilor. Apărut spre mijlocul secolului al V-lea – troparul
– cea mai importantă
formă imnografică bizantină, stă la baza formelor mai evoluate: condacul (kontakion) şi canonul. Printre primii autori detropare sunt menţionaţi Anthimos şi Timocles
(sec. al V-lea), împăratul Justinian (sec. al VI-lea), căruia i se atribuie
troparul Unul e născut.
Ulterior, numărul troparelor a crescut mult, ele devenind piese
independente, legate de cultul sfinţilor sau de anumite momente ale liturghiei,
parte din ele fiind păstrate în cărţile liturgice (Minee, Triod, Penticostar)
La marile sărbători s-au scris cicluri de
tropare pe aceeaşi temă. Patriarhului Sofronie din Ierusalim (sec. al VII-lea)
i se atribuie un ciclu de 12 tropare pentru slujba răstignirii (Adoratio crucis)
din Vinerea Mare. De la el ne-a rămas kukulionul din condacul dedicat Naşterii
Mântuitorului, executat de un narator, personaje biblice şi cor. La slujba
Utreniei şi Vecerniei se cântă tropare, denumite stihiri,
strofe poetice inserate printre psalmi, dar şi alte forme: sedelne, doxologii,
slave, iar în timpul Liturghiei – ectenii, antifoane, heruvic, răspunsurile
mari, Pe Tine te lăudăm, Axionul, chenonice.
La finele secolului al V-lea şi începutul
celui următor se dezvoltă forma mai amplă acondacului,
(kontakion), care
cuprinde 18-30 de strofe identice ca număr de versuri.Irmosul primei strofe este melodia model
pentru celelalte strofe. Strofele se numesctropare sau cikoi, fiind precedate de kukulion sau prooimion – o strofă care indică structura şi care
se încheie cu un scurt refren. Fiecare strofă conţine 3-13 versuri.
În legătură cu formele poetice, au apărut
cântări cu melodii proprii: idiomele (scrise în proză), care nu serveau
drept model altor cântări, şi automele, scrise în versuri şi folosite drept
model prosomiilor. Există şi cântări cu melodii împrumutate: prosomiilesau podobiile.
Printre cei mai mari compozitori ai genului condac au fost Anastasie,
Kiriac, sirianul
Roman Melodul (sec. al VI-lea), acesta din urmă
fiind influenţat de imnodia lui Efremşi a
elevului acestuia Basilios din Seleucia. A rămas până astăzi în repertoriul
bisericesc ortodox kukulionul lui Roman Melodul din condacul
Naşterii Hi parthenos (Fecioară azi),
ca imn al sărbătorii Naşterii Domnului. Cel mai reprezentativ imnod al vremii
este Roman, cognomenul de „Melodul” sau „glas dulce”, cu care era cunoscut,
confirmă renumele său.
Din secolul al XII-lea, acest condac se cânta de Crăciun la masa
împăratului, de către două coruri cu solişti, care reprezentau diferite
personaje biblice. În biserica ortodoxă se cântă astăzi un Akatistos (kontakion cu 34 de strofe), atribuit patriarhului
Sergius (sec. al VII-lea), scris ca imn de slavă şi închinat Fecioarei Maria,
pentru salvarea Constantinopolului dintr-un asediu.
Epoca lui Roman Melodul şi Sergius este considerată epoca „de aur” a
imnologiei bizantine. Urmează luptele iconoclaştilor care au cauzat pierderea
unor documente, iar la finele secolului al VII-lea, după potolirea luptelor şi
revenirea la cultul anterior,condacul dispare treptat din uz, deoarece
Conciliul din Trullo din 692 impune predica. În locul condacului apare un alt gen – canonul – compus din nouă ode de imploraţie, fiecare având 6-9
strofe, modelate pe irmosul primului tropar. De mai mari dimensiuni decât condacul,
canonul este
un imn de proslăvire, pe când condacul este o omilie, predică poetică.
Cei mai importanţi autori de canoane sunt Andrei din Creta (cca. 675-749,
cunoscut la noi sub numele de „Criteanul”), fost călugăr la Ierusalim , diacon la Constantinopol şi
arhiepiscop de Creta în secolul al VIII-lea, a cărui creaţie de căpetenie este Canonul
cel Mare cu 250 de
tropare, precum şi doi călugări de la mânăstirea Sf. Sava, Cosmadin
Ierusalim şi Ion Damaschin (cca. 675-749). Lui Ion Damaschinul i se atribuieCanonul Învierii şi alcătuirea Octoihului în secolul al VIII-lea, deşi acesta aparţine patriarhului Sever din Antiohia (sec. al VI-lea). Alături
de genurile mari, s-au cultivat şi cele monostrofice de tipul troparului – teotokia (imn silabic) şi stihira (adesea melismatică, cântată după
versul primului psalm).
Spre sfârşitul secolului al VIII-lea,
centrul de cultură muzicală trece de la Mânăstirea Sf. Sava
(de lângă Ierusalim) la
Mânăstirea Stoudion din Constantinopol, unde au activat
călugării Teofan Graptos (secolul VIII-IX), Theodor
Studitul (759-826)
şi Iosif Sicilanul (secolul al IX-lea). Unul dintre
ultimii mari imnografi este Ioan Mauropus(secolul
al XI-lea), care semna în acrostih Ioan Călugărul.
Tempo-ul cântărilor şi raportul dintre text
şi muzică diferenţiau stilurile muzicale. Muzica bizantină a cunoscut trei
stiluri de cântare: irmologic – cântări simple silabice, cântate
într-un tempo repejor –, stihiraric – cântări scurte cu puţine melisme,
cântate în tempo lent –, papadic
(calofonic, astmatic sau psaltic) şi cântări în tempo rar şi
bogat ornamentate, în care se cântau înainte condacele, apoi heruvicele,
chinonicele, polieleele. În secolul al XVIII-lea apare forma cratimă în cadrul stilului papadic, cu
melodiii cântate pe variate silabe.
Din muzica laică se cunosc aclamaţiile, cântate în cinstea împăratului.
Solemnităţile descrise de Constantin al VII-lea Profirogenetul în De
ceremoniis (sec. al
X-lea) cuprindimnuri,
aclamaţii, cântări procesionale şi dansuri. Cântăreţii bisericeşti, psaltai,
laici, kraktai, intonau
aclamaţiile şi celelalte cântări cu acompaniament instrumental. Numai la Sărbătoarea Crăciunului
erau admise în biserică instrumentele – flaut, trompetă corn, talger,
timpan şi orgă portativă.
S-au păstrat câteva aclamaţii, polihronioane, în cinstea împăratului, şi euphemesis, cântate ierarhilor atunci când
participau la slujbele religioase.
În secolele XIII-XIV, după recucerirea
Constantinopolului din mâinile cruciaţilor, cultura muzicală a bisericii
ortodoxe cunoaşte o îmbogăţire melodică prin aşa-numiţiimelurgi, musurgi sau maistores,
care se întreceau în crearea unor melodii cu bogate melisme. Printre cei mai
renumiţi melurgi se numără Ioan Glykes (sec. XIII-XIV),Manuel Chrysaphes, mai cu seamă Ioan
Kukuzeles (1275-1360)
şi Ioan Kladas (sec. al XV-lea). După căderea
Constantinopolului, datorită influenţei turceşti în perioada postbizantină
(sec. XV-XVIII) se răspândesc glasurile cromatice şi enarmonice. Melismatica
exagerată şi intervalele cromatice orientale vor da muzicii bizantine un aspect
oriental.
În secolul al XII-lea s-au clădit mânăstiri
în sudul Italiei, unde s-au păstrat melodiile bizantine mai puţin alterate, cea
mai cunoscută Mânăstire fiind cea de la Grottaferrata de
lângă Roma, cu o importantă şcoală de imnologi: Bartolomei, Arsenio, Germanus.
Şi în secolul al XX-lea, această mânăstire este un important centru de studiere
şi popularizare a cântării bizantine.
În manuscrisele bizantine se găsesc două
sisteme de notaţie, ecfonetică şi neumatică, ambele coexistând timp de
câteva secole. Notaţia ecfonetică, cu semne care indică sumar direcţia
fluxului melodic, este folosită pentru citirea textelor din Vechiul Testament,
Evangheliilor, Apostolului şi Epistolelor. Puse la începutul frazelor şi la
începutul propoziţiilor, semnele indică ridicări şi coborâri ale vocii în citirea
textelor, fără a preciza înălţimea şi durata. Această notaţie a fost foarte
răspândită în secolul al VIII-lea şi s-a menţinut până în secolul al XV-lea,
când decade. Provine din semnele prozodice greceşti, inventate de Aristophanes
din Bizanţ (cca 180) şi folosite în epoca elenistică.
Notaţia neumatică apare în manuscrisele din secolul al IX-lea
şi s-a dezvoltat treptat până în secolul al XIX-lea, când Chrysantes Madytes a
simplificat-o, întrucât numeroasele semne se învăţau greu. Neumele bizantine, provenite din semneleecfonetice,
determină relaţiile de înălţime între două sunete, intervalele dintre ele
(unison, secundă şi terţă), dar fără a preciza fiecare sunet în parte.
După Egon Wellesz, notaţia bizantină
cunoaşte în evoluţia ei patru perioade: paleo-bizantină (liniară, între secolele XI-XIII), nu
preciza înălţimea sunetelor şi nu nota fiecare silabă, aşa încât cântăreţul
trebuia să cunoască anticipat cântarea. În notaţiamedio-bizantină (damaschină sau hageopolită,
secolele XIII-XIV) sunt mai multe şi mai riguroase semne, bine precizate în
privinţa înălţimii, duratei şi dinamicii, iar în notaţia neobizantină (kukuzeliană, secolele XV-XIX) creşte
numărul semnelor. Începând cu anul 1814 se trece la notaţia modernă, chrysantică.
În principiu, notaţia bizantină se bazează
pe semnele vocale, neume simple şi compuse (indică intervalul
ce trebuie urcat sau coborât), pe semne consunante,complementare
(precizează durata, legăturile şi nuanţele) şi pe ftorale (arată alteraţiile sau modulaţiile).
La începutul fiecărei fraze se marca sunetul de la care se pornea şi glasul, pe
parcurs putându-se face translaţia, modulaţia pe alt sunet sau
schimbarea modului, marcat prin semne speciale – mărturii.
În execuţia unui text notat cu neume, cântăreţul trebuia să cunoască modul
(glasul) în care era concepută linia melodică, întrucât semnele vocale pentru
urcarea sau coborârea unui interval precizau doar treptele, nu şi tonurile,
semitonurile sau sferturile de ton.
Ritmul era foarte sumar notat, el fiind
dependent de prozodie. Se marca alungirea unei silabe din cuvintele importante
sau cele de la sfârşitul frazei. Ulterior, au apărut detalii legate de
înălţime, ritm, ornamente. În ceea ce priveşte duratele notelor şi raporturile
dintre ele, care generează ritmul, acestea depindeau de textul poetic.
Raporturile de înălţime s-au organizat într-un sistem, cuprinzând diferite
trepte melodice sau moduri, clasificate în secolul al VI-lea de Sever din
Antiohia, iar în secolul al VIII-lea, Ioan Damaschin realizează, după modelul acestuia,
o antologie cu cântări bizantine grupate pe cele opt ehuri.
În teoria postchrysantică se dau scheme de
scări pentru diferite moduri. În muzica bizantină clasică, conceptul de mod nu era legat de noţiunea de
scară, ci de o formulă care fixa cadrul desfăşurării desenului melodic, fiecare
având anumite trepte şi mers melodic specific. Un eh sau glas se caracteriza prin anumite
sunete iniţiale de plecare, de cadenţă finală, anumite formule melodice şi un
anumit ambitus.
Sub influenţa culturii muzicale greceşti,
teoreticienii au adoptat vechile teorii despre moduri, stabilind patru moduri autentice-principale (ihos protos = dorian, ihos deuteros =
frigian, ihos tritos = lidian, ihos tetrardos = mixolidian), numite kirii-conducătoare,
şi patru plagale-secundare (plaghii:
ihos plaghios protos = hipodorian, ihos plaghios deutros = hipofrigian, ihos
plagios tritos = hipolidian, ihos plaghios tetrardos = hipomixolidian). Pentru
determinarea glasului, cântăreţul intona o formulă pe nişte vocabule, dar
liniile melodice ale acestor formule variau de la autor la autor.
Gramaticile muzicale postchrysantice
precizează scările modurilor şi numirile lor, dar menţionează şi modurile
cromatice şi enarmonice de provenienţă orientală. Chiar şi cele opt moduri
clasice şi-au schimbat, parte din ele, structurile diatonice. Totodată, un mod
diatonic se poate modifica în funcţie de apartenenţa la cele trei stiluri:irmologic, stihiraric sau papadic.
În ceea ce priveşte teoria, aceasta a fost
tributară Greciei antice. În scrierile lor, Michael Psellos (sec. al XI-lea),
Gheorghios Pachymeros (sec. al XIII-lea), şi Manuel Bryennios (sec. al XIV-lea)
reiau teoriile cosmogonice antice şi atribuie alte simboluri modurilor.
Alte rituri creştine orientale: copt,
etiopian şi armean şi-au constituit imnologia
într-un stil propriu, dezvoltând-se în afara celei bizantine şi independent de
ea. Totuşi, ei n-au putut ignora cultura bizantină a cărei influenţă se face
simţită.
Muzica coptă s-a perpetuat mai mult
oral, foarte târziu s-au adoptat unele semne ecfonetice. Ritul copt s-a
practict în Egipt. Datorită
aversiunii egiptenilor faţă de greci, nu s-au apropiat de la început de cultura
bizantină. De fapt, ritul copt s-a desprins din biserica Ierusalimului şi numai
ulterior a suferit unele influenţe bizantine. În secolul al VII-lea, Egiptul a
fost cucerit de arabi, dar muzica arabă n-a influenţat-o pe cea coptă.
Originalitatea muzicii copte de cult provine din faptul că, alături de
psalmodie şi de imnuri, s-au inclus şi cântece populare religioase, care se
menţin şi astăzi.
Muzica etiopiană s-a dezvoltat în Abisinia,
unde a existat în secolul I un regat semitic. Ritul etiopian s-a format sub
influenţa bisericii alexandrine (sec. al IV-lea) şi a ritului sirian (sec. al
V-lea). Astăzi, acest rit nu mai supravieţuieşte, biserica etiopiană practicând
ritul copt.
Primul popor care a avut creştinismul ca
religie de stat au fost armenii, creştinaţi în secolul al II-lea şi începutul
secolului următor de către Grigore Iluminatorul. Preluând practica muzicală a
sirienilor din Edessa şi a grecilor din Chesareea, armenii au tradus în limba
lor textele şi şi-au făurit un repertoriu original. În secolul al IX-lea, ei
foloseau canonul şi imnul cu mai multe strofe sau monostrofice.
Aceste trei rituri s-au dezvoltat în acelaşi timp cu muzica bizantină, dar,
deşi de origine comună – ebraică şi siriană –, ele au o structură proprie.
Sub influenţa muzicii bizantine s-a
constituit şi muzica religioasă rusă, după
creştinarea ruşilor de către cneazul Kievului Vladimir, în secolul al X-lea. Misionari
greci şi bulgari au introdus cântările bizantine cu text slavon, aşa cum se
cânta în Bulgaria, unde creştinismul fusese adoptat în jurul anului 864. Cântările executate în limba slavă au un
stil specific, deosebit de cel bizantin. Deşi ruşii au adoptat Octoihulde
tip bizantin, glasurile au căpătat un specific datorită influenţei cântecului
popular rus, care şi-a impus propria structură modală.
Muzica bizantină a fost studiată de
muzicologi de reputaţie mondială, ca J. B. Thibaut, Andre Pitra,
Oskar Fleischer, Carsten Hoeg, J. W. Tillyard, Hugo Riemann, Egon Wellesz. În România, studiile elaborate de I.
D. Petrescu, George Breazul, Gavriil Galinescu, Gheorghe Ciobanu, Grigore
Panţâru, Sebastian Barbu Bucur, Marin Ionescu, Titus Moisescu, Gh. Ionescu,
Florin Bucescu ş.a.
aduc preţioase contribuţii la cunoaşterea istoriei muzicii bizantine. Pentru
arta românească, studiul muzicii bizantine are deosebită importanţă, căci ea
reprezintă unul dintre principalele izvoare ale culturii noastre muzicale.
După vechea Eladă, Bizanţul este un
important leagăn al civilizaţiei medievale, arta bizantină răspândindu-se pe o
lungă perioadă de timp. După căderea Imperiului bizantin, muzica bizantină s-a
păstrat în formele ei la popoarele ortodoxe din sud-estul european, constituind
plămada profundă a spiritualităţii lor.
Între secolele X-XV s-a constituit, pe
lângă Bizanţul grecesc, şi cel slav de Răsărit – bulgar, ruso-kievian, sârb. Prin
Evul Mediu bizantin, cuprinzând Bizanţul propriu-zis şi lumea slavă, Europa
răsăriteană înscrie un important capitol în istoria civilizaţiei şi culturii medievale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu