Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Ana Blandiana şi „zăpezile” ei

(Veronica Popa) 

 „Lumea pe care am văzu-o eu este, sunt sigură, mai frumoasă decât adevărata lume. (Ana Blandiana)

Într-adevăr, în creaţia Anei Blandiana se plăsmuieşte o lume văzută cu ochii lăuntrici, cu imaginaţia, cu sufletul; o lume care devine universul artistic al poetei. Bogat, variat, în bună măsură feminin, universul acesta ne permite să sesizăm un eu liric, pe care Ana Blandiana şi l-a conturat în cele aproape patru decenii de activitate.

În poezia ei te surprinde nota particulară în care se descoperă cu uimire universul şi fiinţa umană. Poeta, intuind funcţiile analogiei, are sentimentul profund al universului. Ea impune materiei (zăpezilor, vegetaţiei, luminii, ploii, valului, arborilor) un moment al sufletului. Autoarea are o anume percepţie a sacrului simţind prezenţa lui în tot ce respiră, ea  are zăpezile ei care în diferite contexte sunt foarte sugestive şi mereu altele.

„Zăpada” Anei Blandiana este, întâi de toate, energie, valoare, timp, sacrificiu. În ea sunt cuprinse nu lucruri natu­rale şi lumeşti, ci lucruri spirituale, ci purităţi intangibile, visate, căutate.

„Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului. / Pentru voi am albit toată noaptea: o, dacă / aţi pricepe ce greu e să ningi!” („Elegie de dimineaţă”), cât de greu este să aduci puritatea, să vii peste experienţa ta umană cu albul ninsorii, să rămâi pur într-o lume impură, bucurându-te de ninsoarea ingenuă, bucurie de neexprimat.

Zăpada Anei Blandiana poate fi cuvântul - cetatea în care s-a zidit: „n-am altă Ană, mă zidesc pe mine.” Ninsorile ei curg muzical, sunt calme, poetice, devenind o emblemă a operei, a unei spaţialităţi visate, peste care trece timpul, şi care devine poezie.

„Vă privesc semănând praful focului mort / peste alba mea operă şi zâmbind vă destăinui - / or să vină ninsori mult mai mari după mine şi tot albul va ninge pe voi, / încercaţi să pricepeţi legea lui de pe-acuma / or să vină uriaşe ninsori după noi” („Elegie de dimineaţă”).

Timpul, în raport cu omul efemer, motiv frecvent în creaţia autoarei, capătă la ea nuanţe şi contururi noi. După un timp, în nefiinţă vor veni tot ele, zăpezile: „Şi amuzată iarna va râde ningând / peste mormîntul meu suplu şi dac” („Scherzo”). Cunoaşterea, setea de absolut, conştiinţa rece, neiertătoare, se reflectă în metafora „îngheţata zăpadă”: „Privesc îngheţata zăpadă / prin care picioarele mele desculţe, /îmi amintesc, s-au rănit / dar urmele lor închipuite semne / în alfabetul unei limbi dispărute” („Contratimp”).

Intuim în zăpezile poetei starea de înălţare, de rugăciune, iubire, dar şi disperare: „Mă ustură pielea pe locul de unde te-ai rupt / Si mi-e frig, / Când simt cum cade moale / Odată cu zăpada, / Această rugăciune către nimeni” („Fără tine”); „Am trecut printre oameni / Mereu acoperită de dragoste, / Cum trec prin iarnă / Acoperită mereu de ninsoare” („Tu eşti somnul”); „Dar eu mai ştiu că ninsoarea / A fost la-nceputuri iubire” („Ninge cu duşmănie”).

Uneori motivul capătă sensuri de altă natură, căci se condensează metaforicele ninsori şi încrâncenările omului cu negurile lui sufleteşti:

„Ninge cu duşmănie”, „cu ură cade zăpada”, „ninge ca o încrâncenare omenească”, „ninge otrăvitor”, „ninge hidos” - sunt ninsorile singurătăţii: „Singurătatea e un oraş în care ninge enorm” („Singurătatea”).

„Aţi văzut vreodată ochii unui copil bolnav? Gravitatea, tristeţea, nemărginita uimire în faţa durerii care se citeşte acolo? Asta este ceea ce am vrut întotdeauna să exprim în poezie” (A. Blandiana).

Este o mărturisire încărcată de sensuri multiple şi de adevăr, pentru că în poezia ei este într-adevăr multă dramă şi multă puritate, gravitatea durerii pentru altcineva şi vibraţiile propriilor dureri.

Şi dacă pentru Freud, orice experienţă care nu se poate exprima direct, fiind reluată în subconştient, tinde să apară într-o simbolică formă, care exprimă fantasmele originare ale individului, „zăpada” Anei Blandiana exprimă tocmai esenţele naturii umane, invizibilul, inexprimabilul.

„Ana Blandiana evită, în general, încercările de simbolizare şi lasă lucrurile să-şi continue şi în poezie mersul lor firesc, ascuns, uneori enigmatic, dar niciodată forţat, cu scopul de a demonstra ceva şi fără alt imbold, decât acela al gândirii poetice” (Al. Philippide). Da, dar aceasta era în cărţile ei de început. Mai târziu, poeta, în consens cu mersul general al poeziei româneşti, îşi complică scriitura, versul, imaginea, apelând tot mai frecvent la limbajul metaforic, la sugestie.

Să insistăm în câteva fraze asupra unui text concret – „Plâns care se ascultă singur”, urmărind facerea textului şi concretizarea sensurilor prin exploatarea aceloraşi mijloace pomenite:

„Plâns care se ascultă singur / Zăpadă amară / topită în praf şi polen / Moartă pe merii paznicului /îmbătrânit de somnul pe lumină, / Zăpadă amară şi firavă, / Biată zăpadă, / Frig ne-decis şi-ndurător / Păstrându-mi insomnia fragedă / Si spaimele moi / Zăpada prevestind o noapte / Mult mai adâncă decât / Ar putea să-şi închipuie ziua, / Cea mai plângătoare zi. / Zăpadă amestecată cu fructe putrezite / Şi cu sămânţă de copii.”

Această poezie cu vădit caracter elegiac, exprimă, într-o cheie originală, durerea eului liric obsedat de rostul existentei umane. Figurile sonore marcate prin repetarea insistentă a îmbinărilor de sunete în; im; in; it; confirmă mai mult decât alte categorii stilistice capacitate sugestivă, imitativă a stratului eufonic în poezia „plâns care se ascultă singur”.

Clipa de graţie este surprinsă în lanţul de cuvinte-cheie (părţi de vorbire nominale) care impun textului un caracter static, meditativ, reflecţie asupra existentei umane, astfel spunându-ne parcă: „Opreşte clipa!”

Din şirul de metafore se conturează imaginea singurătăţii, cel mai sugestiv fiind cuvântul plâns, amplificat de metafora „zăpadă amară”, „moartă pe umerii paznicului”, „zăpadă firavă”, „biată zăpadă”, „zăpadă amestecată cu fructe putrezite şi cu sămânţă de copii.” Paznicul pare a fi singuraticul ce mereu veghează, sau conştiinţa, veghetoare şi ea, în care „Zăpada” e simbol al purităţii absolute. Caracterul meditativ al poeziei este intensificat de versificaţie eterometrică (combinaţia de metri diferiţi), specifică poeziei moderne; eterometria eliberează textul de rigiditatea unor norme supra - individuale, care uneori pot frâna inspiraţia. Aşa cum plânsul sincer este spontan, versul Anei Blandiana este fluid, imprevizibil, un flux de energie izbucnit din trăire şi meditaţie: „Nu ştiu inventa nimic. Nu ştiu decât transcrie ceea ce trăiesc” (Ana Blandiana).

Există poezii în care zăpezii i s-ar potrivi determinativul oximoronic caldă. „Zăpada caldă”, pentru că la Ana Blandiana zăpada e şi lumină, armonie, împăcare cu destinul, ardere în numele unui ideal, candoare.

În poezia „Ţine ochii închişi”, timpul, viaţa şi moartea sunt relevate de ansamblul de metafore, dintre care cea mai condensată este „ceasul de zăpadă”:

„Ţine ochii închişi, ţine ochii închişi / o singură dată ni se dă / nu te întreb nimic / ninsoarea se-aşterne / a-ngropat cimitirul şi satul, / zideşte biserica, / vârfuri de plopi se mai văd / dând colţ ca o iarbă deasupra. / Ninsoarea se-aşterne şi suie / Ca o câmpie dospită / Care în curând va opri / Timpul de sus să mai cadă. / Ţine ochii închişi / O singură dată ni se dă / Şi trebuie să dăm o singură dată. / Nu te întreb nimic, aşteaptă / Ultimul fulg de timp s-apuie / Şi să se facă gol în ceruri / Şi linişte, abia atunci / Desprinde-ţi braţul stâng în cuie / Şi
răstoarnă ceasul cu zăpadă.”

Observăm că şi metaforele ţin de acelaşi câmp semantic cu zăpada: fulg de timp.  Figurile morfo-sintactice cu caracter amplificator, repetiţia şi polisindetul - ca mijloc de expresie a insistenţei, dau textului mai mult ritm şi energie .

„Ţine ochii închişi!” - adresarea ascunde în sine o profundă admiraţie, dar şi imprecaţie, reluată în ultimul vers: „Desprinde­ţi braţul stâng din cuie!”

Se resimte experienţa poetei în sfera literaturii pentru copii, dar şi orientarea spre ludic a poeziei moderne. Eternitatea zideşte acoperind cu zăpadă cimitirul, satul, plopii, biserica...: „Ninsoarea s-aşterne şi suie.”

„Suie” - verb care surprinde, sugerând sensul de coborâre, ardere întru zidire, înălţare : „O singură dată ni se dă / şi trebuie să dăm o singură dată” - expresia-cheie relevă îndemnul de a nu irosi clipa frumoasă.Trăieşte-ţi fiecare zi ca pe ultima, iubeşte, preţuieşte-ţi picătura de timp.

În lirica feminină românească, motivul ninsorii este frecvent: „Vor fi şi -atuncea ierburi şi zăpezi... / Tu, ochi, cum ai să rabzi să nu le vezi?” (Magda Isanos, „Întoarcere”); „S-a stins iubirea, dragul meu, mă iartă / nu eu m-am străduit spre a o stinge / şi trupul ei subtil pătruns de soartă / se-acoperă de fulgi, căci ninge, ninge!” (Leonida Lari, „Ninsoarea”]; „Pentru mine o să treacă-n / vis acest cuvânt de sare / ca zăpezile din soare / să zidească în mesteacăn” (Constanţa Buzea, „Împodobirea cerbului”); „Săraca bucurie a frigului / alb nins-arzător / pe câmp cu inima în sfârşit auzind-o cum bate” (C. Buzea, „Vânătoare de iarnă”); „Cobori frumos cu bradul pe un umăr, / toate din munţi pe o vijelie cruntă / şi ninge bradul peste chipul meu / subţire voalul alb de nuntă / şi nu ştii ca eu merg cu paşii tăi / şi îţi acopăr umbra ca un scut / în urma noastră cine vine crede / că doar un om pe-aicea a trecut / şi mor mireasă-n capătul ninsorii / cu degetele fierbinţi şi goale / şi porţi inel împodobit / cu două nume colorate cu vocale” (Gabriela Melinescu, „Ceremonie de iarnă”); „Rămâi! / Afară ninge cu petale / De crizanteme artificiale, / Şi nu mai trece nimenea pe stradă...” (Otilia Cazimir, „Interior”).

„Zăpezile” Anei Blandiana sunt emoţionante şi polivalente. Autoarea se complace în reluarea motivului, se joacă cu sensurile lui, se bucură în ninsori şi suferă în ninsori, cu ele îşi măsoară rodul scrisului, fierbinţeala patimii, puritatea intenţiei; cu ele, cu aceste ninsori poetice, se apropie şi de cititorul din Basarabia.