La fel ca în celelalte ţări europene, pe teritoriul României muzica s-a plămădit în jurul mânăstirilor şi al curţilor feudale. În urma organizării instituţiilor sale, biserica, care a deţinut primatul în cultura noastră medievală, şi curtea voievodală au devenit adevărate centre de activitate culturală şi artistică după modelul Bizanţului, cu care au păstrat legături directe prin intermediul slavilor.
     După propovăduirea Evangheliei de către Sf. Apostol Andrei în Dobrogea, unde a existat cea mai veche episcopie de Tomis (396), creştinismul s-a răspândit treptat pe tot teritoriul dacic, la care au contribuit şi unii colonişti romani. Scriitorii bizantiniTertulian şi Origen au constatat faptul că printre neamurile care la începutul veacului al III-lea erau creştine se aflau şi dacii. Există diferite mărturii care dovedesc acest fapt. Pe mai multe monumente funerare din veacurile III-VI s-au găsit diferite inscripţii creştine. Astfel, la Cluj s-a găsit pe sarcofagul unei vechi familii o monogramă creştină la sfârşitul unei inscripţii, datând de la mijlocul veacului al III-lea.
        Din secolul al IV-lea este atestat în documentele vremii primul dascăl de strană, martirul Sava Gotul din Buzău, alături de alţi martiri şi misionari. Între secolele al IV-lea şi al IX-lea, în lăcaşurile de cult s-a oficiat în limba latină şi greacă. Începând cu secolul al VII-lea, pe teritoriul ţării noastre s-au aşezat grupuri de slavi, creştinaţi prin activitatea lui Chiril şi Metodiu. Prin secolul al IX-lea, în Dacia se practica muzică bizantină, fapt dovedit de două inscripţii în greceşte, găsite la Cernavodă şi Sânnicolaul Mare (sec. IX-X).
Din secolul al X-lea, s-a întrebuinţat slavona în slujba bisericească, limbă care va fi introdusă apoi în cancelarii şi în cultură. Aşa cum afirma marele nostru teologDumitru Stăniloaie: „Prin introducerea ritualului bizantino-slav în biserică, începând cu veacul al X-lea, românii au rămas tot în cadrul bisericii răsăritene, fiind singurul popor de origine latină, dar de credinţă ortodoxă, legat cu Roma prin limbă şi cu Bizanţul prin religie.”
Încă înainte de întemeierea statelor independente, cultura de limbă slavonă este prezentă pe meleagurile ţării noastre. În Dobrogea, la Mircea Vodă, s-a descoperit o inscripţie chirilică din secolul al X-lea (943), iar la Bucov (lângă Ploieşti) nişte figurine cu inscripţii slave. Tot în Dobrogea s-au descoperit nişte biserici datând din veacurile X-XI şi o inscripţie chirilică la vestita Biserică Strei Sângeoagiu din Haţeg (1313).
După ocuparea Transilvaniei şi Banatului (sec. X-XI) de către regatul ungar, în aceste ţinuturi se stabilesc pe lângă autohtoni maghiari şi colonişti saşi din Saxonia. Supuşi de unguri, românii din Transilvania sunt atraşi la catolicism, propaganda catolică fiind susţinută de regii maghiari începând cu veacul al XIII-lea. Din legenda Sancti Gerardiaflăm că romano-catolicii au desfiinţat în anul 1020 mânăstirea cu călugări “greci” (ortodocşi) de la Cenad (lângă Arad), iar în anul în 1204, Papa a cerut să fie luate şi alte mânăstiri „greceşti”. Din scrisoarea Papei Grigore al IX-lea din anul 1234, adresată fiului regelui Ungariei, aflăm despre “pseudo-episcopii de rit grec” de pe pământurile noastre, care aveau tot mai mulţi adepţi.
Printr-un Sinod al episcopilor unguri din Buda (1279), românii ortodocşi erau opriţi să-şi practice cultul divin şi să-şi zidească biserici. Şi regele Ungariei, Ludovic cel Mare (1348-1388), ia măsuri împotriva preoţilor ortodocşi, ei fiind alungaţi de pe pământurile lor. Regele Sigismund (1387-1437) păstrează aceleaşi restrictive legi, interzicând şi căsătoriile mixte. În secolul următor, sub Matei Corvin, românii, în frunte cu preoţii, dădeau dijmă clerului catolic. Propaganda catolică se va extinde şi în Ţara Românească şi Moldova, unde au fost colonizaţi catolici. Astfel, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea se înfiinţează episcopia catolică la Argeş (datorită Clarei – a doua soţie a lui N. Al. Basarab), Severin şi Milcovia, iar în 1370, episcopia catolică din Siret (sub voievodul moldovean Laţcu), apoi cele de la Baia şi Bacău. Şi Alexandru cel Bun a sprijinit un timp catolicismul, una din soţiile sale fiind catolică.
În Transilvania a existat o viaţă bisericească puternică. În secolul al XI-lea au luat fiinţă episcopiile catolice de la Cenad, Oradea şi Alba. Conform diplomei din anul 1192 a regelui Bela al III-lea, un anume Elvin din Oradea a fost trimis “la Paris pentru a învăţa melodia”. La rândul lor, românii ortodocşi au zidit zeci de biserici şi mânăstiri din cărămidă şi piatră în veacurile al      XIII-lea şi al XIV-lea, în speţă în regiunea Hunedoarei, Haţeg şi Alba Iulia, unele existând şi astăzi.
Mânăstirea ortodoxă din Cenad, judeţul Timiş, este atestată documentar la 1030, într-o cronică referitoare la înfiinţarea Episcopiei romano-catolice din Cenad. Pe locul mânăstirii ortodoxe Cenad, din care au fost alungaţi şase călugări ortodocşi, s-a ridicat apoi biserica romano-catolică. Un document, datând din anul 1170, atestă existenţa şi activitatea mânăstirii Hodoş-Bodrog de lângă Arad. Dintr-un registru al mânăstirii Râmeţ, din anul 1215, aflăm că doi călugări au plecat în Maramureş unde vor construi mânăstirea Peri. Tot la Râmeţ există o pisanie slavonă (din 1377), în care se precizează că pictura bisericii a fost realizată de zugravul Mihu din Crişul Alb, în timpul arhiepiscopului Ghelasie al Râmeţului, dovadă că în această zonă exista deja o solidă organizare bisericească. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, cnejii ardeleni realizează diferite ctitorii, unele pe temeliile altora mai vechi. Bisericile Densuş, Prislop şi Strei Sângeoagiu din secolele al XIII-lea şi al      XIV-lea sunt câteva mărturii vii ale artei noastre medievale timpurii.
Abia în veacul al XIV-lea, clasa noastră feudală îşi făureşte puternice state. Din voievodatele de la dreapta şi stânga Oltului se constituie statul feudal al Ţării Româneşti (în 1330), iar Dragoş, venit din Maramureş, va întemeia Moldova în anul 1359. În fruntea statului era un voievod cu puteri depline, înconjurat de boieri, care îndeplineau anumite dregătorii şi care se bucurau de diferite privilegii.
Biserica avea o temeinică organizare, cu mitropoliţi, episcopi, recunoscuţi de alte biserici. La mijlocul veacului al XIV-lea, Alexandru Basarab fixează capitala ţării la Argeş (din 1517 este la Târgovişte, apoi la Bucureşti de la mijlocul sec. al XVII-lea), iar cea a Moldovei la Suceava, unde există cea mai veche biserică – Mirăuţi. Din 1359 datează Mitropolia Ţării Româneşti, din 1380 cea a Moldovei, iar de la mijlocul veacului al XV-lea, episcopia ortodoxă a Vadului şi Feleacului, apoi episcopia de la Alba Iulia (1570-1678) şi Sibiu (1783, mitropolia sa datând din 1796).
Din timpuri străvechi a existat la noi un puternic monahism. Viaţa monahală a fost introdusă în Ţara Românească de către călugărul aromân Nicodim, sosit la curtea lui Vladislav I (1354-1377). El va zidi Mânăstirile Vodiţa (1370-1375, în Mehedinţi), Cotmeana (1377, în Argeş), Tismana (1378, în Gorj), Prislop (1400, Haţeg), probabil şi Vişina. Va traduce în anul 1404 Noul Testament. Ajutaţi de unii domnitori şi boieri, ucenicii săi înfiinţează alte biserici: Cozia (1380-1390), Snagov, după opinia unora chiar şi mânăstirile Bistriţa (1400) şi Neamţ (1397) din Moldova.
Cântăreţii noştri bisericeşti, psalţii, desfăşurau şi o bogată activitate artistică şi didactică, având ca temei cântarea bizantină. Devenită oficială, biserica ortodoxă şi-a organizat cântările cultului după Octoihul lui I. Damaschin (sec. al VIII-lea, care a sistematizat cântările în cele opt glasuri), iar cea romano-catolică, după Antifonarul lui Grigorie I.
Cel mai vechi manuscris muzical în notaţie gregoriană neumatică se află la „Biblioteca Bathyaneum” din Alba Iulia: Evangheliarul lui Luca din secolul al  IX-lea. La Iaşi s-a păstrat unul dintre cele mai vechi documente – Lecţionarul Evanghelic (sec. XI-XII, în notaţie ecfonetică), într-un sistem de notaţie rudimentar, descifrat de bizantinologul Grigore Panţîru. Tot la Iaşi există un Stihirar (în notaţie medio-bizantină din sec. al XIII-lea), un Lecţionar Evanghelic (din sec. al XIII-lea în notaţie ecfonetică), la „Muzeul literaturii române” şi un Stihirar (din sec. al XIV-lea în notaţie medio-bizantină), la Bucureşti. Şi în Transilvania există un manuscris, denumit Evangheliarul lui Nicolae Olahus, păstrat la Biblioteca Catedralei din Strigonium, el fiind revăzut şi adnotat de umanistul român Olahus. Documentul acesta atestă genul de notaţie muzicală ce se folosea în cântecele liturgice din Transilvania.
În documente străine găsim date despre şcolile noastre mânăstireşti şi despre muzicienii angajaţi în alte centre. În Legenda Sancti Gerardi (din sec. al  XI-lea), se menţionează faptul că la Cenad (lângă Arad) a existat o şcoală (condusă de dascălul Walter), frecventată de 30 de elevi care învăţau cântările bisericeşti. Aflăm despre prezenţa la curtea regelui ungar Andrei al II-lea (1219) a unui român din Transilvania care distra pe rege, iar într-un document din Marienburg (l399) se specifică că aici activa un muzician (Spielmann) valah. În Istoria turco-bizantină a lui Ducas se menţionează faptul că în preajma lui Baiazid (1396) exista un grup de tineri valahi, alături de greci, sârbi, romani şi albanezi, “fiecare cântând în limba lor”. Teoreticianul francez Jean de Muris afirmă în lucrarea sa Summa musicae (sec. al XIV-lea) că denumirea notelor (atribuită lui G. d’Arezzo) era cunoscută de diferite popoare: geţi, englezi, germani, maghiari, slavi, daci şi alţi cisalpini.
După anul 1283, în Transilvania (devenit voievodat autonom) s-au construit biserici în stil roman: catedrala de la Alba Iulia, biserica Sf. Mihail din Cluj, biserica Sf. Maria şi cea Neagră (1383) de la Braşov, unde muzica gregoriană era cântată de saşi şi unguri. După înfiinţarea episcopiei catolice, în Transilvania apar şcoli bisericeşti: la Cenad, Cluj (1381), Oradea (1331), Braşov (1388). Totodată, tinerii catolici sunt trimişi să studieze la Paris, Roma, Padova, unde îşi însuşesc cultura timpului. În secolul al XIV-lea, Paul şi Ioan din Braşov studiază în Italia, iar Valentinus şi Johann Philippi, la Viena.
 În documentele din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea sunt consemnaţi numeroşi cantori, printre care: Gregor (Alba Iulia, 1258), Albert (Oradea, 1265), Paul (Arad, 1269) dar şi la Juc (lângă Cluj, 1334), care învaţă cântările şi conduc, uneori, corul bisericesc. Din secolul al XIV-lea, la Braşov este menţionată activitatea corului Bisericii Negre.
Cultura muzicală bizantină înfloreşte în timpul domnitorului Mircea cel Mare (1386-1418), datorită legăturilor sale cu Constantinopolul şi cu mânăstirile athonite. Un fiu şi un nepot ai lui Mircea cel Mare au fost trimişi la Constantinopol pentru educaţie. Domnitorul Vladislav I trimite călugări la Constantinopol şi la mânăstirile Zograful şi Hilandar pentru a se desăvârşi. Sunt preluate de aici miniaturile, broderiile, cărţile religioase şi sunt aduse manuscrise bizantine.
Cele mai vechi date despre dascălii români provin din veacul al XIV-lea. Logofătul lui Mircea cel Mare, imnograful Filotei, care se retrage în anul 1392 la mânăstirea de la Cozia, este autorul unor Pripeale, mici tropare cântate după polieleu şi precedate de stihiri din psalmi aleşi, păstrate într-un document din veacul al XV-lea şi cunoscute şi practicate de sârbi, bulgari şi ruşi. Scrise în jurul anului 1400, aceste cântări păstrează construcţia şi structura primului glas bisericesc.
Muzica bizantină era oficiată în bisericile vremii, dar pentru oficierea liturghiei era nevoie de cărţi de cult. Din secolul al XIII-lea datează un Apostol, un Evangheliar, unOctoih (sec. al XIV-lea) şi un Tetraevangheliar, dăruit de domnitorul Vladislav Mânăstirii Vodiţa, în anul 1374.
În ţara noastră, muzica de origine bizantină, practicată din vechime, a fost arta noastră cultă. Astăzi există un mare număr de manuscrise de muzică veche bizantină, păstrate în biblioteci, arhive sau colecţii, multe dintre ele fiind scrise la mânăstiri de copişti, buni cunoscători ai scrisului şi ai cântării bizantine. Multe dintre aceste manuscrise se află astăzi în bibliotecile străine de la Moscova, Petersburg, Leipzig, Sofia, Lesbos, Viena, Londra, Berlin, Praga, Copenhaga etc. Altele au venit de la Constantinopol, Muntele Athos sau din alte centre ale Răsăritului Ortodox.
Pe lângă muzica religioasă şi populară, se dezvoltă literatura şi arta de curte. Cele mai vechi ştiri despre activităţile foarte răspândite se referă la muzica militară. Spre sfârşitul veacului al XIV-lea, în jurul curţilor domneşti se practica muzica ostăşească, executată de buciumaşi, surlari, trâmbiţaşi, toboşari, care au constituit primele formaţii militare.
Istoria culturii noastre muzicale este strâns legată de istoria bisericii şi a monahismului românesc. Mânăstirile ortodoxe, ca şi cele catolice, n-au avut doar misiune religioasă, ci şi un rol cultural. Aici credincioşii îşi înălţau rugile spre cer, iar cei doritori veneau să înveţe a citi şi a scrie, deprinzând şi diferite îndemânări artistice: muzica, caligrafia, broderia, miniatura şi apoi tiparul. Şcolile mânăstireşti – şcoli de grămătici – au pregătit slujitorii altarului, diecii din cancelariile domneşti, dar şi pe cei ai artelor frumoase.
Din trecutul îndepărtat şi până în veacul al XIX-lea, în cultura noastră muzicală au dominat două genuri distincte, muzica populară şi cea religioasă, fiecare cu trăsături proprii. Muzica populară a moştenit fondul muzical dacic şi organizarea melodico-ritmică latină. În timpul celor cinci secole de stăpânire otomană, ea a fost influenţată de sistemul modal şi de desele inflexiuni cromatice ale artei orientale. Şi cultura popoarelor vecine, cu care a intrat în contact, a lăsat unele urme asupra folclorului nostru.
`Folclorul muzical românesc păstrează până astăzi, alături de melodii mai noi şi chiar contemporane, altele foarte vechi, bazate pe un număr redus de sunete şi legate de obiceiurile pe care poporul român le-a moştenit de la strămoşi. Din rândul acestor melodii fac parte numeroase formule de incantaţie, pe care le găsim în cântecele copiilor, în melodii legate de sărbătorile de iarnă, de diferite munci care i-au asigurat poporului traiul, ca şi de obicieurile legate de viaţa de familie.
        Împreună cu muzica religioasă, cea populară a făcut parte din arta de ceremonial şi de divertisment, prezente la curţile voievozilor noştri. Spre deosebire de cântecul gregorian din Occident, diversificat prin variate înveşmântări polifonico-armonice, cel bizantin şi-a păstrat organizarea monodică, colorată doar cu isonul sau pedala pentru fixarea treptelor principale ale melodiei. În ceea ce priveşte ritmul, raportul duratelor era determinat de textul poetic, iar relaţiile de înălţime s-au configurat în diferite tipuri melodice sau moduri (eh, glas), clasificate în veacul al VI-lea de Sever din Antiohia, în lucrarea sa, Octoechos. După o lungă perioadă, în care muzica bizantină s-a transmis doar pe cale orală, de la dascăl la ucenic, această muzică vocală a fost notată ecfonetic şi apoi neumatic.
Vorbind despre plămada sintetică a culturii noastre, Cezar Ivănescu face următoarea remarcă: „Între vechea civilizaţie europeană şi creştinism, noi, românii, continuatori şi sinteza a două mari epoci ale civilizaţiei lumii, am reprezentat în sud-estul european nu doar romanitatea orientală, ci acea umanitate cu totul specială, mai arhaică decât Sumerul, cununând vechea civilizaţie europeană cu creştinismul într-o viziune numită de Eliade «creştinism cosmic» şi asimilând agresiunea dublă a celor două valuri războinice, cel slav din est şi cel germanic din vest”


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română