“Muzica
este graiul sufletului, este limbajul cel mai sublim al spiritului uman.”
Călinescu
În continuă prefacere,
lumea feudală cunoaşte o propăşire economică şi deschidere spirituală în urma
descoperirilor geografice, invenţiilor tehnice şi avântului gândirii umane. În genere, ţările europene cunosc o
prosperitate odată cu ridicarea clasei burgheziei, iniţiatoarea comerţului şi a
manufacturilor. Totodată, ruinarea ţăranilor şi micilor meşteşugari ascute
nemulţumirea împotriva nobilimii, dar şi împotriva bisericii romano-catolice, importanţi
susţinători ai ierarhiei feudale.
Concepţia ateistă a burgheziei se manifestă
sub forma unei noi doctrine religioase, protestatară, îndreptată împotriva
catolicismului. Încă de la începutul veacului al XIV-lea, biserica catolică a
fost subminată prin exilul papei la
Avignon (1309-1377) şi apoi de mişcarea antipapală de la
sfârşitul secolului. Dominaţia bisericii catolice asupra culturii şi a gândirii
vremii slăbeşte, mai ales după marea schismă a Reformei protestante (1524).
În mod curent, perioada Renaşterii este
cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, când în Europa au loc
importante prefaceri. Gândirea liberală a burgheziei stă la baza luptei
împotriva nobilimii şi a clerului pentru a le diminua puterea. În locul
atotputernicei forţe divine şi a învăţăturii creştine, artiştii renascentişti
vor aşeza omul, această trestie gânditoare bătută de toate vânturile, fiinţă
devorată de patimi înrobitoare şi de slavă deşartă. Desprinsă de spiritul
religios, noua concepţie despre lume a omului renascentist aduce cu sine o nouă
atitudine filosofică – umanismul – şi o nouă artă, care va avea ca pivot
spiritualitatea antică păgână. De aici numele dat acestei epoci, caracterizată
prin tendinţa de a renaşte cultura antică.
După sobrietatea şi simplitatea stilului
roman arhitectonic, goticul dezvoltă sculptura şi pictura, arte ce încălzesc
chipurile umane şi interioarele glaciale, îmbrăcând pereţii goi ai
monumentelor. Totodată, laicizarea culturii va atrage după sine şi
democratizarea artelor. Fiind mai atrăgătoare şi mai variată, muzica laică
cucereşte un cerc mai larg de ascultători.
Din salonul senioral, muzica va coborî în
oraş, împrumutând din practica muzicală a străzii şi a pieţei publice diferite
genuri – frottole, villanelle,
madrigale, chansone, villancicos – valorificate de compozitorii
din secolul al XVI-lea în forme polifonice. Şilaudi spirituali, şi coralul
protestant pătrund în
arta maeştrilor polifoniei. Cântecul simplu, pastoral, madrigalul,
va înflori împreună cu chansona. Pastorala
dramatică, reprezentaţiile de teatru cu cântec se vor întâlni cu creaţiile
dramatice ale cenaclurilor florentine şi, contopindu-se, vor realiza forma cea
mai tipică a artei muzicale a Renaşterii – opera.
În istorie există un decalaj între evoluţia
muzicii şi celelalte arte. În timp ce literatura renascentistă înfloreşte în
secolul al XIV-lea, cu Dante, Petrarca şi Boccacio, iar pictura cu Giotto,
despre muzica în spirit renascentist se poate vorbi în secolul următor şi, mai
ales, în secolul al XVI-lea.
Secolul al XIV-lea reprezintă pentru
istoria muzicii o importantă împlinire prin punerea bazelor limbajului muzical
modern. Cotitura săvârşită în acest secol se fondează pe premisele puse de
predecesori prin practica polifoniei,
începutul muzicii “măsurate”şi timidele
încercări de musica ficta. Dar
nimic nu se schimbă peste noapte, nimic nu se transformă fără o prealabilă
pregătire. Astfel, Rondel-ul lui Adam
de la Halle şiconductus-ul
maeştrilor parizieni sunt paşi pe drumul laicizării culturii muzicale. Aceste
forme nu sunt decât valorificarea artistică a cântecelor trubadureşti monodice
în forme polifonice. Muzica secolului al XIV-lea se desprinde treptat de
concepţia scolastică a şcolii pariziene, care fixase în forme rigide melodia
trubadurilor sau a cântăreţului popular.
Schimbări importante se pot descifra în
practica muziici. Ea nu mai ocupă un loc important doar la curte sau în
castele, ci şi în casele orăşenilor sau la serbările publice. Despre cultivarea
muzicii de “casă” ne vorbeşte Decameronul lui Boccacio, dar mai ales tratatul
“De musica” (1300) al lui Jean de Grouchy,
care ne oferă un sugestiv tablou al vieţii muzicale.
Intensă şi variată, muzica parizienilor
este împărţită de Grouchy în trei categorii: simplă, populară, numită vulgaris, ecclesiastica (religioasă), muzica scrisă
după principii şi reguli, numită „măsurată”. Din muzica civilă (vulgară), el
citează diferite forme vocale: cantus gestualis (chanson de
geste), cantus coronatus (cântec
despre prietenie şi iubire, cântat în faţa regilor şi nobililor spre a le
stimula vitejia şi mărinimia) şi cantus versiculatus (cântec destinat tineretului pentru
a-l abate de la trândăvie), iar din cantilenae: rotunda (cântec executat de tineri în canon), stantipes(dificile
ca execuţie, abătând gândurile rele ale tinerilor) şi ductia (cântec vesel, ferind tinerimea de
pasiuni erotice). Muzica religioasă, cu genurile polifonice –organum, motet, conduct,
hochet – ţin de
vechea practică muzicală. Informaţiile despre muzica laică sunt preţioase
pentru înţelegerea climatului în care s-a dezvoltat muzica în Ars
nova.
În 1325, Philippe de Vitry (1291-1361), scrie cartea Ars
nova, în care defineşte noul limbaj muzical. Acesta exprimă mai
veridic şi convingător trăirile omului, în comparaţie cu cel din Ars
antiqua. Noul limbaj
cuprinde frecvente sensibile (note cromatice), ce alterează vechile moduri,
contribuind treptat la realizarea viitoarei dualităţi major-minore. Se
constituie stilul contrapunctic, ce admite consonanţa terţelor şi a sextelor şi
interzice succesiunea de cvarte, cvinte şi octave paralele. Treptat se va
cristaliza şi stilul armonic, desprins de stilul contrapunctic, iar muzica
“măsurată” tinde către simetria ritmică şi spre carură morfologică. În privinţa
notării măsurii, Vitry a folosit cercul, cu sau fără punct, şi semicercul,
barat sau nu.
Aceste tendinţe înnoitoare vor fi combătute
de unii teoreticieni. Astfel, Jean de Muris – apologetul Ars
antiqua în cartea sa, Musica
speculativa, atacă
noua artă pentru că renunţă la bunele tradiţii, numind-o o artă a „răsfăţului
şi a destrăbălării”. Considera că autorii “discantează şi hochetează” cu totul
liber, introducând noi forme şi durate mici, chiar în cântarea bisericească. Şi
papa Ioan al XXII-lea, în Bula sa din anul 1322, se ridică împotriva
compozitorilor care trunchiază cântul gregorian, înlocuit cu melodii proprii şi
cu încărcate linii polifonice.
Jacques de Liege (Jacobus
de Leodio, 1275-1350) vorbeşte în cele şapte capitole din cartea
sa Speculum musicae (cca 1331) despre teoria
intervalelor, despre teoria muzicală antică, despre modurile bisericeşti şi
muzica proporţională.
Deşi proclamă principiile “noii arte”, Ph.
de Vitry este, uneori, încă tributar vechii scriituri, căci transformările
aduse de arta nouă nu s-au operat brusc. În
creaţiile sale polifonice găsim, alături de succesiuni de terţe şi sexte, dese
pasaje fără aceste consonanţe. În istoria muzicii, el figurează printre primii
renascentişti prin bogata sa activitate politică (de secretar la trei regi:
Charles al IV-lea, Philippe al VI-lea, Jean le Bon), literară (traducător a Metamorfozelor de Ovidiu şi a Corespondenţei lui Petrarca) şi de teoretician al Artei
noi.
Cu
toate că în secolul al XIV-lea se scriu multe motete şi conductus-uri, acum se afirmă missa ca o lucrare dramatică cu densă
vibraţie emoţională. Noile forme de compoziţie savantă provin din practica
trubadurescă sau din creaţia populară. În Franţa sunt virelai,
chasse şi balade, iar în Italia, madrigalul,
ballata şi caccia, transpuneri în polifonia
savantă a vechilor genuri monodice populare.
Cel mai reprezentativ nume al stilului Ars
nova franceze este Guillaume
de Machault(1300-1372), care face sinteza între arta monodică a
trubadurilor şi cea savantă a polifoniştilor. Drumul său a fost pregătit de
truverul Adam de la Halle , ale cărui rondeluri sunt date drept
model pentru arta secolului al XIII-lea, şi de Johann
de Lescurel şi Chaillou
de Pestain, ale căror creaţii sunt cuprinse în Romanul
lui Fauvelde Gervais de Bus – o satiră virulentă la adresa
societăţii şi a ordinului Templierilor.
Născut în ţinutul Champagne, Machault a
activat la diferite curţi europene (Boemia, Normandia şi Paris) şi la diferiţi
regi (Jean de Luxembourg, Jean le Bon, Carol al V-lea), ceea ce i-a lărgit
orizontul artistic. Moare la
Reims ca un modest călugăr. El figurează ca primul autor al
unei misse polifonice – Missa Notre Dame (1364) –, în care foloseşte
primele tentative de armonie, de înlănţuiri acordice. Deşi nu este gândit ca un
ciclu unitar, missa sa conţine unele formule melodice care circulă în cele şase
părţi componente.
Succesorii săi în Franţa: Baude Cordier, Nicolas Grenon,
Jean de Greniers, zisTapissier,
apreciaţi de contemporani pentru lirismul lor, nu sunt personalităţi de seamă.
Muzica lui Machault, îmbinată cu polifonia engleză adusă pe continent de John
Dunstable, va genera marea falangă a compozitorilor franco-flamanzi.
În Italia, madrigalul, de origine populară, este forma cea
mai adecvată lirismului subiectiv. Importanţa dată vocii superioare din
scriitura polifonică face să treacă pe planul al doilea interesul pentru
tehnică, în favoarea expresiei. Simplitatea madrigalului pastoral din veacul
anterior se menţine, în bună măsură, şi în madrigalul polifonic din secolul al
XIV-lea. Piesele denumite caccia (vânătoare) au o dublă însemnătate,
căci valorifică, în bună parte, imitaţia canonică şi conţin intenţii
descriptive, realizate cu naive onomatopei. La origine, ballata – cântec de dans – era cântată pe
cuvinte, având trei strofe şi un refren constant.
Cei mai
de seamă compozitori italieni ai acestei perioade aparţin „şcolii florentine”,
în frunte cu Francesco Landino (cel Orb, 1325-1397), foarte preţuit
de contemporani atât pentru creaţia sa, cât şi pentru interpretările sale la
orgă, lăută, chitară şi flaut. S-au remarcat şi Ghirardellus
de Florentia, Giovanni da Cascia, Pietro Casella(pomenit în Purgatoriul lui Dante), Niccolo
da Perugia, Jacopo da Bologna, Johannes Ciconia (Jean Ciconne din Liège). Nefiind sclavii regulilor severe, ei
dau frâu liber fanteziei lor melodice şi sentimentului, unind în creaţiile lor
tonul popular cu lirismul lor originar.
Deosebit de importantă pentru dezoltarea
muzicală din secolul al XIV-lea este pătrunderea muzicii instrumentale în arta
cultă. Multe dintre motete sau dintre baladesunt
scrise pentru voce şi instrumente. Astfel, pe lângă muzica de dans, consemnată
de Grouchy ca singura muzică fără alăturarea vocii umane, şi instrumentele
beneficiază de o muzică polifonică scrisă. Din cântecele vocale s-au făcut
primele transcripţii pentru instrumente. Participarea instrumentelor în muzica
polifonică şi dezvoltarea tehnicii lor vor influenţa stilul polifonic vocal
flamand din secolul al XV-lea, unele linii melodice având un vădit caracter
instrumental. Participarea orgii la piesele polifonice
a necesitat o notaţie specială. S-au
creat „tabulaturile” de orgă şi de lăută – sisteme speciale de notaţie.
Dezvoltarea limbajului muzical în veacul al
XIV-lea este legată şi de dezvoltarea notaţiei muzicale. Se perfecţionează notaţia ritmică şi se
realizează divizarea tuturor valorilor. În formă primitivă apar semne ce reprezintă măsura: cercul pentru diviziunea ternară şi semicercul pentru cea binară. Bara de măsură se
întâlneşte abia în veacul al XVI-lea. Încă din notaţia nemăsurată apar
portativul şi cheile, dar forma şi numărul liniilor se fixează odată cu
dezvoltarea notaţiei proporţionale.
În secolul al XIV-lea se desăvârşeşte notaţia
proporţională, începută de teoreticienii perioadei Ars
antiqua, dar notaţia “măsurată” era încă tributară modurilor
ritmice, iar ligaturile şi plica păstrau semnificaţii melodice. În
veacul precedent, durata unei note depindea de locul ocupat alături sau între
alte forme care semnificau durata. Prezenţa punctelor – punctum perfectionis şi punctum divisionis – indica modificarea duratelor.
În
acest secol, progresul polifoniei cerea crearea unui sistem simplificat,
stabilindu-se o scară de valori: maxima, longa, brevis,
semibrevis, minima, semiminima, fusa, semifusa. Rombul se
rotunjeşte şi devine oval. Diviziunea normală era cea ternară, fiecare notă
putând fi divizată în trei unităţi subsecvente: longa = 3 brevis, brevis = 3semibrevis etc. Pentru diviziunea binară s-au
întrebuinţat iniţial note colorate în roşu, iar când diviziunea binară s-a
impus în practică, au fost introduse alte modalităţi de notare. S-au creat
semne puse la începutul portativului, care determinau felul diviziunii fiecărei
valori de note.
Raportul dintre longa şi brevis se numea modus: era perfect la diviziunea ternară şi
imperfect la cea binară. Raportul dintre brevis şi semibrevis se numea tempus, şi el fiind perfect sau
imperfect după diviziunea ternară sau binară, iar raportul dintresemibrevis şi minima se numea prolatio, putând fi major pentru diviziunea
ternară sau minor pentru cea binară. Întrucât în timpul lui Ph. de Vitry
măsurile ce au ca unitate longa (divizată ternar sau binar) cad în
desuetudine, teoreticianul francez stabileşte semnele pentru patru feluri de
măsuri: tempus perfectum sau imperfectum
prolatio minor = 2/4,
respectiv 3/4, de astăzi, iar tempus perfectum sau imperfectum prolatio major = 6/8, 9/8 de astăzi. Se
întrebuinţa şi punctum additionis – punctul de prelungire, dar
semnificaţia sa varia după măsura indicată la început.
Pentru
determinarea tempo-ului se folosea procedeul diminuţiei, augmentaţiei şi al
proporţiilor. Pentru a obţine un tempo mai rapid, o linie verticală tăia semnul
măsurii în două, arătând că valorile trebuiau înjumătăţite. Pentru augmentare
se foloseau fracţiile 1/2 şi 1/3, reprezentând mărirea valorilor, respectiv
dublându-le sau triplându-le. Proporţiile erau exprimate tot prin fracţii,
arătând proporţiile schimbării: 4/2, 3/6 etc. Se păstrează ligaturile şi colonurile, dar se înlătură treptat
complicaţiile create.
Ars
nova reprezintă
sfârşitul unei perioade şi începutul alteia noi. Drumul spre Renaştere va fi
însă mai lung, căci în secolul următor, al XV-lea, vom asista la o luptă între
spiritul gotic şi cel renascentist, oglindită în sfera limbajului muzical şi a
formelor, luptă ce s-a dat, în special, pe teritoriul franco-flamand, care va
deţine primatul culturii muzicale din acest timp
Comentarii
Trimiteți un comentariu