Veronica Popa

Cezar Ivănescu, LOGOS, EROS ŞI AGAPE Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu şi logoi discriminatori) ni se revelează în această întîie ediţie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului „sunet interior“ („Sfînta lumină din inimă“), pur şi fluent cum trebuie să fi sunat argintul primelor clopote tibetane în pacea postdiluviului, latenţă manifestată cu o infinită pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuală inaugurînd în limba română acea transcendenţă asumptivă a discursului care-şi creează un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunţ : „Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca in minte să te am / Şi'ncet să te apropii.“; imediat el fluează limba în incantaţie magică, imediat sugerează vuetul infernal al resorbţiei lumilor în disoluţia finală (ca în Memento mori), vorbirea supremă, sabdabrăhman: „În vuetul de venturi auzit-am a lui mers / Şi'n glas, purtat de cântec,