Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Citate Emil Cioran - Lacrimi şi sfinţi

"Absolutul" este o prezenţă dizolvantă în sânge. Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu...

Absolutul este o tonalitate specifică a tristeţii.

Acea servitoare care spunea că nu crede în Dumnezeu decât când o dor dinţii i-a făcut de râs pe teologi.

Aş vrea să fiu o floare pentru a nu şti de Dumnezeu sau Satana pentru a-l dispreţui. Dar să mă chinui cu ură şi cu iubire în preajma lui, într-un leşin ceresc lipsit de taină?! Obsesia divină evacuează iubirea terestră, încât Dumnezeu trebuie să conteze mai mult pe răzbunarea femeilor iubite. Dimpotrivă, cu cât femeia ocupă inima noastră, cu atât el este aruncat mai spre periferie.

Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să plâng la capătul luminii...

Asemenea unui castel scoţian pare viaţa, de câte ori găseşti obiecţii împotriva Creatorului. Fiecare din ele măreşte singurătatea şi reduc pe Dumnezeu la formele absurde. Dar despre el nu se poate gândi decât unde paradoxul se neagă pe sine în absurditate...

Aurora cunoaşte idealuri; amurgul, numai idei, iar în locul pasiunii apare nevoia distracţiei. Curba descendentă a soartei unui popor este reperabilă prin variaţiile de intensitate ale plictiselii. Decadenţa începe. Iremediabilă, sinistră. Căci intoxicarea prin virusul saturnian este fatală oricărui organism. Popoarele mor fără scăpare, ca şi individul izolat ce lâncezeşte, savurându-şi buimăcit sau rece agonia.

Când ai în spate o tradiţie de gândire multiseculară, îndoielile îţi par aştri ai spiritului. O arhitectură de lipsă de soluţii construieşte atunci scepticismul, iar cinismul o sfărâmă de un suflet cu tremurătoare palori. Cunoaşterea necruţătoare, implacabilă cu orice înşelăciuni, nu e posibilă decât cu otravă pe retină.

Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi.

Când crezi în Dumnezeu eşti nebun fără să înnebuneşti. Este tot aşa, precum poţi fi bolnav fără să ai vreo boală.

Când se va prăbuşi această lume, Dumnezeu va fi piatră de mormânt, boltă peste nimicul nostru, păstor al unei turme îngheţate... Şi dacă încerc să văd prin ce mi-l mai apropii... un val de milă se ridică spre înălţimile lui părăsite. Ai vrea să faci ceva pentru acest Dumnezeu stingher şi amărât... să spulberi ceaţa de pe această Siberie cerească.

Citeşte zi şi noapte, rătăcind prin spaima veacului, şi nu uita că lectura suplineşte oricând opiul. Cărţile trebuie înghiţite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu citeşte pentru a şti, ci pentru a uita.

Creştinul se naşte muritor şi moare nemuritor.

Cu cât îi citesc pe pesimişti, cu atât iubesc viaţa mai mult. După lectura lui Schopenhauer, îmi pare rău că nu-s logodnic.

Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, orice gest ar fi o îngenunchiere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere - doliul acestei lumi.

Dacă femeile n-ar şti să plângă oricând, dragostea cu ele ar purta numele celei mai mari perversiuni, sodomia.

Dacă fiecare am plânge în mâna celuilalt şi legăturile oamenilor ar fi o căinţă duioasă!

Dar tot nu ne putem înăbuşi un strigăt de revoltă, tunăm şi fulgerăm mai departe, pentru orice şi pentru nimic: automatism lamentabil, care explică de ce suntem cu toţii nişte Luceferi de duzină.

De ce-ţi vine să te sfâşii de câte ori te apucă un acces de dragoste pentru viaţă? De ce atâta patimă după sânge când ţi se lumină inima? Să nu reziste "celula" la fericire? Aşa începe crima şi sfinţenia.

De la Baudelaire am învăţat că viermii n-au nici ochi şi nici urechi. Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit că viaţa nu e decât un extaz al viermilor în soare. Fericirea? Un menuet de viermi.

De-ar fi credinţa un leagăn cald, s-ar mai naşte vreun exces şi-am mai cunoaşte nebuniile fără nume ce o însoţesc? A fi înşelat de Dumnezeu! Decepţiile amorului ceresc, trădările repetate ale Amantului suprem întrec dramele erosului terestru! Aş prefera să am o mie de inimi de cavaleri medievali nefericiţi în dragoste decât una cu flăcările lângă indiferenţa Divinităţii. Cruntă răzbunare va răsturna tăriile!

Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc muiat în lacrimi.

Dezacordul cu lucrurile este semnul evident al vitalităţii spirituale.

Dezintoxicarea de sfinte este lucrul cel mai greu, deoarece, refuzând toate vacuităţile existenţei lor, nu ne putem sustrage farmecului lor divin. Şi dac-am reuşi să trecem şi peste acesta, mai rămâne şi atunci un farmec echivoc, de care nu ne putem dispensa fără să deviem de la pendulaţiile vieţii noastre. Este în candoarea sfintelor o solemnitate care te îmbie să-ţi răcoreşti inima în potire, iar zâmbetul lor este învăluit în parfumuri ce ne amintesc de culori întrezărite în alte vieţi.

Doamne, voi culege lacrimile de la poarta iadului şi-mi voi face cuib în ele şi-ţi voi aduna umbrele în amurgurile mele... Doamne, nu mă tem că voi dispărea căci tu rodeşti în singurătăţi şi pe tulpina ta îmi voi altoi lacrimile!

Dorinţa asta de a merge la fund de câte ori ne invadează o fericire prea mare... Bucuria extatică te face un scafandru al trivialităţii şi, după nu importă care cer, aspiri spre mahala. Îngerii nasc draci în suflet şi zâmbetul sfintelor îţi apropie rânjetul demonului.

Dumnezeu a exploatat toate complexele noastre de inferioritate, începând cu incapacitatea de a crede în propria noastră divinitate.

Dumnezeu este sursa iniţială a păcatului şi a erorii. Căderea lui Adam este, în primul rând, un dezastru divin şi numai în al doilea rând unul uman. Dumnezeu şi-a plasat în om posibilităţile lui de imperfecţiune, tot putregaiul şi toată pierzania.

După toate ideile mari ar trebui împlântat un semn de exclamaţie, precum scheletul pe transformatoare electrice. Atâta irealitate mă obligă să simbolizez procesul universal printr-un "etc." plasat în umbra unui imens "zero".

Este imposibil ca să mai suferim altcum decât cu inutilitate şi satanism. Orice poezie din Baudelaire spune omului modern mai mult decât excesele sublime ale sfinţilor. Abandonându-ne dezolării ca unui dans sau unei beţii, cum ne-ar mai interesa o scară a perfecţiunii pin durere? Omul modern nu este la antipodul sfinţilor prin superficialitate, ci prin incontrolabilul şi irezolvabilul condiţiei sale, prin complacerea într-un dezmăţ tragic şi prin lunecarea în lumea unor decepţii veşnic reînnoite.

Eşti sănătos atâta timp cât crezi în filozofie; când începi însă a gândi apare boala.

Eternitatea este putregai la înaltă temperatură, iar omul - un hoit, descompus pe cadavrul lui Dumnezeu.

Extazul - delirul spiritului.

Extazul este suprema posibilitate de muzică a omului. Dincolo de el nu mai există nimic. De aceea este şi fenomenul cel mai rar pe care-l întâlnim la oameni. Până şi la sfinţi el este o excepţie.

Extazul, în primele lui avânturi, îşi creează un peisaj divin, o idealitate pastorală, ridicată în acorduri mistice; dezgustul eleatic al acediei desfigurează peisajul până la fantomal şi, răpind orice sevă firii, introduce o fadoare în existenţă, din exces metafizic. O plictiseală plină de venin, pe care numai blestemul nostru de muritori fără har o mai poate înţelege. Acedia modernă nu mai este singurătatea mânăstirească – deşi fiecare purtăm o mânăstire în suflet -, ci vidul şi spaima de ineficienţa unui Dumnezeu părăginit.

Fiecare om este un călău ratat.

Filosofia este un corectiv împotriva tristeţii. Şi mai sunt oameni care mai cred în profunzimea filosofiei...

Filosofii au sângele rece. Nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu. De aceea tot ce e Siberie în sufletul nostru îi cere pe sfinţi.

Freamăt funebru în ţesuturi, horcăit cosmic în oase, păduri care ard în sânge... Doliul inimii e singurul imbold spre gânduri.

Iadul şi raiul sunt o interpretare diferită a sănătăţii; numai amestecul lor e boală.

Ideea de Dumnezeu este cea mai practică şi cea mai periculoasă idee din câte s-au conceput vreodată. Pe ea se salvează şi pe ea se prăbuşeşte omenirea.

În zadar am încerca să-i lichidăm total pe sfinţi. Ei ne lasă pe Dumnezeu, ca albina acul. Sau depun prin mlaştinile conştiinţei toxinele din care se naşte împărăţia cerurilor...

Iubesc poeţii, fiindcă nu ajung şi nu vor să ajungă la nimic. Poezia lor nu duce nicăieri. Atâta inutilitate în armonie! Este un mare blestem a-i înţelege. Înveţi prin ei că nu mai ai ce pierde.

Lacrimile - muzică sub forma materiei.

Lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate. Singura surpriză a singurătăţii este moartea. Deşi pentru mine viaţa este un chin, nu pot să renunţ la ea.

Lumea modernă a fost atinsă până la blestem de blestemul lucrurilor finite.

Lumea se creează în delir, căci totul în afară de el este o închipuire.

Mă gândesc la om şi nu văd decât umbre; mă gândesc la umbre şi nu mă văd decât pe mine.

Melancolia - muzica inconştientă a sufletului.

Mozart mă face să regret eroarea lui Adam.

Muzica este un mormânt de delicii; o beatitudine ce ne îngroapă.

Noi am vrea să murim fără să existe moarte.

Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.

Nu poţi iubi în acelaşi timp cu pasiune o femeie şi pe Dumnezeu. Amestecul celor două erotici ireductibile creează o pendulaţie interminabilă. O femeie ne poate scăpa de Dumnezeu, precum Dumnezeu ne poate scăpa de toate femeile.

Nu se poate gândi decât orizontal. Este aproape imposibil să concepi eternitatea în poziţia verticală. Animalul se va fi ridicat la rangul de om în momentul trecerii de la orizontal la vertical, dar conştiinţa nu s-a născut decât în clipele de libertate şi de lene, orizontale prin excelenţă.

Nu se poate iubi decât o fiinţă care amestecă o delicateţe bolnăvicioasă cu impulsul spre crimă. Să te rănească o rază şi să te răsfeţi în abator!

Nu sunt atât de nefericit pentru a fi poet..., dar nici atât de indiferent pentru a fi filozof. Sunt, însă, destul de lucid ca să fiu condamnat.

Numai bordelul sau o lacrimă de înger ne pot scăpa vremelnic de teroarea morţii.

Numai Dumnezeu se mai poate ruga pentru cei ce nu mai au nimic de pierdut.

Nu-mi plac decât oamenii melancolici şi erudiţi, care ştiu carte în tristeţe şi-şi pot plimba mâhnirile prin toţi poeţii.

O fiinţă armonioasă nu poate crede în Dumnezeu. Lepra asta de criminali, de sfinţi şi de săraci l-au "lansat" pentru uzul amărăciunii lor.

O tristeţe care nu închide în sine necesitatea mângâierii nu va realiza experienţa religioasă niciodată. De aceea, muzicienii-poeţi, adică acei ce se satisfac cu tristeţea în sine, rămân străini de Dumnezeu.

Oare voi ierta pământului de a mă fi calculat printre posibilităţile lui? Când ştii prea bine că eşti un intrus în viaţă...

Odată tot se va prăbuşi şandramaua acestei lumi. În ce fel, nimeni n-o ştie. Şi este, la urma urmelor, indiferent. Căci din moment ce totul n-are nicio calitate şi viaţa este o piruetă în vid, începutul ca şi sfârşitul nu dovedesc nimic. O clipă imensă ca un cavou universal. Şi Dumnezeu? Piatră de mormânt, boltă peste nimicul nostru sau păstor al unei turme îngheţate.

Orice fel de extaz suplineşte sexualitatea. Ea n-ar avea niciun sens fără mediocritatea fiinţelor. Dar cum acestea n-au altă cale de a ieşi din ele însele, sexualitatea le salvează temporar din animalitate. Actul sexual îşi depăşeşte la orice fiinţă semnificaţia biologică. El este un triumf asupra animalităţii. Căci sexualitatea e singura poartă spre cer din toată biologia.

Penru noi, moartea este o surpriză dureroasă şi înspăimântătoare. De aici, frica şi dramatismul.

Pentru un sărut vinovat de sfântă, aş accepta ciuma ca un leagăn. Ce Tereză sau Caterină m-ar îmbrăţişa cu tot cerul?

Regresiunea în memorie te face metafizician, răsfăţul în începuturile ei, sfânt.

Să-mi fac cuib într-o inimă de sfântă? Mi-e teamă de incendiul cerului.

Scârba, ce te invadează la spectacolul devenirii omeneşti, te obligă să renunţi şi să te purifici de "sentimente". Ele sunt sursa aderenţelor stupide, a acelui "da!" pe care îl strigă inima realităţii împotriva tuturor evidenţelor. Furia îţi dă "accese" de sfinţenie laică. Adică o inaderenţă totală, fără "ieşirea" lui Dumnezeu. Şi în astfel de "accese" spiritul nu-ţi pare decât strădania de a-ţi concepe propriul epitaf, început prin întâiul act de gândire şi sfârşit prin ultimul suspin. Să trăieşti adică toată viaţa ca o variaţiune pe motivul "aici zace"...

Se spune că sfinţilor nu le miroase cadavrul... O dovadă în plus pentru inaderenţa lor la această lume. Sfintele chiar ar răspândi parfumuri. Există în aer miresme, care se lasă pe creier şi care ne transpun ca o agonie de sfântă. Ah, de câte ori n-am închis pleoape de sfinte!

Senzaţia asta stranie şi chinuitoare de curgere a vidului în nopţi singure şi nemiloase... Ce teroare tăcută îmbibă întunericul, îmbracă inima şi paralizează creierul? Sau parcă se despică în bucăţi imensitatea neagră şi se prăvălesc stânci de întunecime peste incendiul ascuns al pământului... Fiecare noapte este un univers în doliu, o măreţie de ireparabil.

Sfinţii nu sunt asexuali, ci transsexuali. Ei nu mai au nevoie de "revelaţiile" sexualităţii. A fi sfânt nu înseamnă a ieşi mereu afară din tine? Ce ar mai putea adăuga atunci sexualitatea? Transporturile extatice ale sfinţilor fac palide convulsiile sexuale.

Sfinţii trăiesc în flăcări, înţelepţii alături de ele.

Singurătatea fără Dumnezeu este nebunie curată.

Slăbiciunile pentru absolut îţi dau gustul autodistrugerii. Şi atunci îţi apare deodată în minte imaginea mânăstirii şi a bordelului. "Celule" de-o parte şi de alta. Femei, tot aşa. Dezgustul de viaţă creşte atât în umbra curvelor, cât şi a sfintelor.

Spune-mi cum vrei să te prăbuşeşti, ca să-ţi spun cine eşti.

Stadiu final al tristeţii: nu mai există deosebire între lacrimi şi pietre. Inima devine stâncă, iar pe sânge patinează dracii. Doamne! mai ai vreun loc prin paradis?

Ştiinţa nu este decât o sumă de îndoieli vulgare pentru o prostie cultivată. Nu există ştiinţă decât la antipodul spiritului.

Sunt ca o mare ce-şi retrage apele pentru a face loc lui Dumnezeu. Imperialismul divin este refluxul omului.

Te apuci să crezi în Dumnezeu din orgoliu. Este – dacă nu plăcut – în tot cazul "onorabil". De nu te pasionezi de El, trebuie să te ocupi de oameni. Dar cine poate cădea atât de jos!

Toată devenirea nu este decât un suspin cosmic. Noi înşine nu suntem decât nişte răni ale firii, iar Dumnezeu un Toma Necredinciosul.

Toată filosofia e fară răspuns. Faţă de ea, sfinţenia este o stiinţă exactă.

Tot ce e instituţie şi teorie nu mai e viaţă.

Tot ce în mine ţipă după viaţă îmi cere să renunţ la Dumnezeu. Şi ce nu face omul pentru viaţă...

Tot ce se vede este demn de a fi urât, de aici pleacă avantajele lui Dumnezeu.

Una din sursele nefericirii este că înăbuşim prea multe dorinţe criminale. Dacă am da drumul instinctului distructiv, de câte "complexe" n-am fi scăpaţi! Şi de câţi indivizi!

Unii oameni îşi mai pun problema dacă viaţa are sau n-are un sens. În realitate, totul se reduce la a şti dacă e suportabilă sau nu.

Universul este un cavou prea mic aspiraţiei muzicale spre moarte.

Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea el să se urnească sub povara atâtor tristeţi?

Viaţa nu este decât o absurditate… legală. Permisă. Acceptată.

Vibraţia absolută, crescută pe un gol, şi extazul pe o disoluţie sunt condiţiile actualizării paradisului. Şi o inactualitate egală în viaţă.

Vom astâmpăra vreodată insomnia umbrelor şi adormi-vom cândva întunericul? Neastâmpărul nopţilor, al tuturor nopţilor - prin care respiră mâhnirea şi cazna - a săpat şanţuri în care putrezesc hoiturile amintirii.

Mântuirea prin suferinţă (Costin Tuchilă, Cronici muzicale)

iunie 30, 2009 de costintuchila

Într-un interviu din 1935, anul premierei operei O noapte furtunoasă, care i-a marcat cariera în tinereţe, Paul Constantinescu îşi definea intenţiile: „În compoziţie am dibuit aproape singur, însă de la început am simţit nevoia cântecului popular şi într-o oarecare măsură şi a muzicii psaltice, pe care din când în când, cu ajutorul vreunui preot, am reuşit întrucâtva să o descurc; cel puţin ca notaţie.” Acestea sunt caracteristicile fundamentale ale creaţiei sale, din combinarea elementelor stilistice pe care muzicianul le indica rezultând un limbaj de o originalitate indubitabilă. Muzica lui Paul Constantinescu născută dintr-o sinteză la rândul ei originală, se înscrie aşadar doar într-o măsură în orizontul componisticii româneşti de la mijlocul secolului XX. În mod aproape paradoxal, ceea ce îl apropie de creaţia congenerilor săi (unii ceva mai vârstnici) îl desparte. Paul Constantinescu nu merge pe căi bătute, atât cât pot fi ele considerate structuri asimilabile într-un peisaj muzical care nu avea în urmă o tradiţie cultă foarte îndelungată. Dar, dincolo de asemenea speculaţii, noutatea adusă de muzica lui Paul Constantinescu constă în „substanţa melodică provenită din filonul muzicii noastre vechi”, solicitată până atunci „numai în creaţii corale destinate oficiului bisericesc, de la Musicescu până la Kiriac sau Cucu” (Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, 1967). Muzica psaltică, pe care o cunoştea temeinic, în sens mai cuprinzător, melosul bizantin şi structurile sale modale sunt valorificate într-un limbaj simfonic modern. Paul Constantinescu se delimitează în egală măsură, şi foarte eficient stilistic, atât de linia folclorică academizantă, cât şi de „direcţia modernizantă”. Există în partiturile sale un refuz implicit al limbajului postimpresionist, care era caracteristic unei părţi a creaţiei româneşti din prima jumătate a veacului XX, dar şi al formulei neoclasice. Aceste particularităţi apar cu suficientă pregnanţă în lucrări ce ilustrează toate genurile: muzica simfonică, de cameră, vocal-simfonică, operă, balet, muzică de film. Un Trio de tinereţe (1928) propunea deja studiul de stil bizantin, care se va împlini mai târziu în cele două Oratorii bizantine, de Crăciun şi de Paşti. Alături deConcertul pentru orchestră de coarde (1955) şi de opera O noapte furtunoasă, ele rămân capodoperele muzicii sale.