Veronica Popa

Ana Blandiana şi „zăpezile” ei (Veronica Popa)    „ Lumea pe care am văzu-o eu este, sunt sigură,  mai  frumoasă decât adevărata lume.  (Ana Blandiana) Într-adevăr, în creaţia Anei Blandiana se plăsmuieşte o lume văzută cu ochii lăuntrici, cu imaginaţia, cu sufletul; o lume care devine universul artistic al poetei. Bogat, variat, în bună măsură feminin, universul acesta ne permite să sesizăm un eu liric, pe care Ana Blandiana şi l-a conturat în cele aproape patru decenii de activitate. În poezia ei te surprinde nota particulară în care se descoperă cu uimire universul şi fiinţa umană. Poeta, intuind funcţiile analogiei, are sentimentul profund al universului. Ea impune materiei (zăpezilor, vegetaţiei, luminii, ploii, valului, arborilor) un moment al sufletului. Autoarea are o anume percepţie a sacrului simţind prezenţa lui în tot ce respiră, ea  are zăpezile ei care în diferite contexte sunt foarte sugestive şi mereu altele. „Zăpada” Anei Blandiana este, întâi de toate

Ludicul - element fundamental în poezia feminină  (Popa Veronica)                                                         „Nicăieri în sfera culturii jocul nu e mai acasă decât în poezie”.    (Ion Pop „Jocul poeziei”) [1].          Omul , afirma Petre Ţuţea în „Lumea ca teatru”, este creator de spectacol [2]. Într-adevăr, jocul vădeşte capacitatea de a te dărui sufleteşte, de a-ţi crea o „realitate” a ta, una visată, cea mai deplină, în care exteriorizezi forţele şi imaginile ce te domină şi determină. Cu atât mai mult în poezie, pentru că a fi liric înseamnă a fi „chinuit de o infinitate eternă, şi de o tensiune extremă, înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori de atâta viaţă”( Emil Cioran) ; George Călinescu în „Pagini de estetică”[3]    se referă polemic la două noţiuni mult vehiculate în estetică : gratuitate şi joc. Exegetul   defineşte jocul poetic prin: „aparentă gratuitate, ritual şi tehnică severă. [...] Poezia este un mod ceremonial, ins

Simbol şi simbolizare în poematica feminină   (Popa Veronica)                                                       „Opera de artă este un simbol al luminării şi ascunderii ”[1].   În cazul nostru, vorbind despre simbol, e nevoie să reconstituim meditaţia hedeggeriană asupra operei de artă, conform căreia ea (opera) este una din căile prin care omul ajunge sau rămâne în vecinătatea Fiinţei. „Reprezentarea simbolică, în viziunea lui Kant, nu este decât un mod al reprezentătii intuitive” [2]. De cele mai multe ori alegerea elementelor verbale, devenite simbol, nu este condiţionată de o intenţie artistică din partea autorului. De aceea în acest studiu am fost motivaţi să credem că autoarele textelor poetice se dezvăluie pe sine prin opera pe care o scriu. Problema este, aşadar, de a străbate succesive straturi de mijlocire, care-l despart, dar şi îl apropie pe autor de propria sa operă. Textele analizate aici devin un vehicul, care ne duc spre ceva aflat în punctul de orig