Literatura
si muzica. Carlos Fuentes fata în fata cu Sergiu
Celibidache
Victor
Eskenasy
Literatura si muzica. Carlos Fuentes fata în fata cu
Sergiu Celibidache
Nu cred ca exista multe romane care sa aiba ca personaj
principal un dirijor. O mai veche fisa de lucru, regăsită acum cîtva timp, mi-a
reamintit un interviu al scriitorului mexican Carlos Fuentes, publicat la 12
mai 2001 în cotidianul spaniol „El Pais“. Subiectul interviului era, pe atunci,
noul sau roman « Instinctul lui Inez », prin care încerca, spunea Fuentes, să „stabilească o
simbioză între muzică si proză“, sa dea prozei „ritmul trepidant, distonant“ al
părţii finale din « Damnaţiunea lui Faust », opera-oratoriu
a lui Berlioz. Romanul este centrat în jurul a doua
personaje, o soprano mexicană, Inez
Prada, solista a oratoriului, dirijat de Gabriel Atlan- Ferrero, figura pentru care Fuentes si l-a ales ca model pe... Sergiu Celibidache.
Romanul a fost republicat anul trecut în limba franceza* si este inutil sa va
mai spun ca am fost curios sa-l citesc.
In interviul din „El Pais“, Carlos Fuentes spunea fara
rezerve ca şi-a gasit inspiraţia în „Celibidache, care nu permitea sa i se
înregistreze operele pe disc. Au fost gravate pe ascuns la Filarmonica din Berlin
si asa se face ca astazi exista operele sale, care sînt minunate. L-am cunoscut
în anii ’40 în Mexic, un român brunet, cu un par negru buclat, bine facut si de
care se înamorau toate fetele. Il detestam fiindca ne sufla toate iubitele. Era
un barbat de o putere si de o forta extraordinare“. La cei 73 de ani ai
scriitorului, amintirea dirijorului pe care Fuentes trebuie sa-l fi cunoscut
mai exact în 1950-51, pe cînd Celibidache a petrecut mai multe luni în Mexic,
poarta în ea o doza de livresc. E adevarat ca Sergiu Celibidache a dirijat, la Berlin , în anii 1945-46,
uverturi ale lui Berlioz, pastrate pîna astazi pe disc si chiar fragmente
orchestrale din Damnatiunea lui Faust.
Scriitorul îsi dezvaluie astfel, pentru istoria literara, o sursa muzicala a
naratiunii sale. Dupa cum, pentru Inez, inspiratia i-a fost Maria Callas si
remarcabila ei înregistrare din 1963 cu aria Margueritei din ultima parte a
Damnatiunii lui Faust. Altfel, romanul este, foarte pe scurt, o istorie a
fazelor unei iubiri imposibile între dirijor si soprano îndragostita în
tinerete de portretul unui alter-ego al lui. Carlos Fuentes slefuieste îndelung
portretul dirijorului caruia, spune el, nu i-au fost reprosate niciodata
„îngustimea spiritului, refuzul de a împartasi creatia sa cu publicul prezent
la concerte“ în ciuda altor pacate, cum au fost „trufia, izolarea, orgoliul
fara masura, placerea sadica“. „Refuzul sau de a livra arta absentei era cel
care îl facuse celebru. Decizia sa fusese irevocabila. Nici un disc, nici un
singur film, nici o singura transmisie radiofonica si înca mai putin, oroare a
ororilor, transmisie televizata. Era un anti-Karajan notoriu, pe care îl
considera un clown, caruia zeii nu îi acordasera un alt talent decît cel al
fascinatiei vanitatii.“ „Muzica
este imaginea lumii fara corp“, spune Gabriel Atlan- Ferrero, potrivit caruia „atunci
cînd îl dirijez pe Faust de Berlioz, renunt, te asigur, sa mai
masor timpul. Muzica îmi procura tot timpul de care am nevoie“. Problema artistului tînar ar fi ca „nu stie sa distinga
prea bine între ceea ce el considera ca normalitate cotidiana si creativitatea care, pentru el, este în mod egal
cotidiana, si nu except ionala..., pentru
el, Gabriel Atlan-Ferrero, lumea era vie în fiecare clipa si în orice. De la
piatra la steaua de pe cer“. Intr-o
discutie-cheie despre libertate, destin,
instinct, eroul lui Carlos Fuentes spune: „Te asigur ca un dirijor are nevoie de ceva mai mult
decît de instinct. Ii trebuie mai multa personalitate, mai multa disciplina,
mai multa forta, tocmai fiindca el nu este un creator“. Romanul lui Carlos Fuentes poate fi citit prin grila
unei lungi discutii despre muzica si sensul ei. „Muzica este o reprezentare artificiala a pasiunilor
umane“, „va asigur ca zgomotul nu se impune niciodata printr-un zgomot mai
mare, ca sonoritatea lumii trebuie sa se transforme în cînt fiindca ea este
altceva decît sunete guturale, ca daca muzicianul vrea sa faca auzit ragetul
unui magar, el trebuie sa-l faca sa cînte...“, „muzica ar fi deci o specie de
energie care aduna emotiile primitive, latente, acelea pe care nu le aratati
niciodata atunci cînd luati autobuzul, domnule Laviada, cînd luati micul dejun,
doamna Lazo, cînd va faceti dusul, iertati-ma, domnisoara Ambriz... Accentele
melodice ale vocii, miscarea corpului în dans ne elibereaza. Placerea si
dorinta se confunda. Natura dicteaza accentele si strigatele: acestea sînt
cuvintele cele mai vechi, de aceea primul limbaj este un cînt pasionat“ – spune provocator eroul lui Fuentes pentru a-si
contrazice imediat interlocutorii din orchestra, fascinati. „Fals.
Muzica nu e un substitut al sunetelor naturale sublimate prin sunete
artificiale“, „totul în muzica este artificial. Noi am pierdut unitatea
originala a cuvîntului si a cîntului. Sa o regretam. Sa intonam requiemul
pentru natura“. Si dirijorul conchide, undeva în romanul
lui Fuentes, „muzica este arta care transcende limitele
propriului sau mijloc, adica sunetul“.
Gabriel Atlan-Ferrero alias Sergiu Celibidache? Sa decida fiecare
dupa ce-l citeste pe Carlos Fuentes...
· Carlos Fuentes, L’instinct d’Inez, Gallimard, Paris, 2005
Comentarii
Trimiteți un comentariu