Veronica Popa

Ziarul lui Lucian Postu https://lucianpostu.wordpress.com/2013/09/11/cum-arata-in-olimp-statuile-muzicale-baroce/ Cum arată, în Olimp, statuile muzicale baroce Scriind eu cîteva vorbe mici despre clasicul elin Vivaldi şi versiunea de marmură a primelor patru concerte opus 8, semnată de Ştefan Ruha şi Mircea Cristescu, probabil că părintele Antonio a zîmbit şi mi-a trimis un gînd . Ori poate că mi l-a trimes domnul Stănescu Nichita, dar asta contează mai puţin, nici unul n-o să-mi pună bir pe copyright . Vii. Aşa sînt statuile sonore baroce . Unii au zis, după ce le-au dezgropat, precum pe cele greceşti de piatră : ” Eei, arată ele albe acum, dar cîndva erau vopsite, iată urmele de culoare, vedeţi … ? Să le vopsim înapoi, cu arcuş curbat, cu briz-brizuri, cu ritornele, cu franjurei, ca să arate aşa cum au vrut autorii lor, în vremea cînd le-au compus . E un gest de respect faţă de muzică şi de autorii ei ” . Părintele Antonio şi domnul Stănescu mi-au spus însă aş

Cezar Ivănescu, LOGOS, EROS ŞI AGAPE Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu şi logoi discriminatori) ni se revelează în această întîie ediţie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului „sunet interior“ („Sfînta lumină din inimă“), pur şi fluent cum trebuie să fi sunat argintul primelor clopote tibetane în pacea postdiluviului, latenţă manifestată cu o infinită pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuală inaugurînd în limba română acea transcendenţă asumptivă a discursului care-şi creează un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunţ : „Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca in minte să te am / Şi'ncet să te apropii.“; imediat el fluează limba în incantaţie magică, imediat sugerează vuetul infernal al resorbţiei lumilor în disoluţia finală (ca în Memento mori), vorbirea supremă, sabdabrăhman: „În vuetul de venturi auzit-am a lui mers / Şi'n glas, purtat de cântec,