Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Cahul, Liceul „Ioan Vodă”

Materialul a fost selectat din culegerea de documente din patrimoniul Muzeului Cahul, publicate de colaboratorii muzeului, Lidia Istomin şi Maria Maftei, în 2013

27 MARTIE, 1918

Orașul și județul depășea anevoie consecințele războiului. Documentele de arhivă confirmă că în multe localități ale județului Cahul, în vara și toamna anului 1917, recolta n-a fost strânsă „din cauza că erau distruse de bandele bolșevice”. Incertitudinile social-politice, debandada economică au declanșat procese adiacente.

Actul Unirii, votat de către Sfatul Țării pe 27 martie 1918, a conferit procesului de naționalizare a învățământului consecvență și dinamism, școala fiind interpretată drept factor primordial al politicii de culturalizare.

„În anul școlar 1917 -1918, va remarca în preambula Anuarului Liceului „ION VOIEVOD” pe anul de învățământ 1921 – 1922 directorul acestuia, CONSTANTIN ROMAȘCU, liceul nostru a trecut sub administrația românească și a devenit focar pentru răspândirea culturii naționale românești. Cu începerea anului școlar 1918 – 1919 s-a românizat clasa I a liceului, iar în celelalte clase s-a introdus predarea limbii române, Istoriei Românilor și a Geografiei României, în mod obligator. În vara anului 1918 pe lângă liceul nostru s-au organizat cursuri de limba română, istoria și geografia României, pentru învățătorii din județil Cahul. Aceste cursuri s-au repetat și în anul 1919.” Responsabil de desfășurarea lor a fost Ilie Lupu, revizor școlar. Pentru administrarea învățământului au fost create revizorate școlare, prin decret regal la 1 septembrie 1919 în posturile de revizori fiind desemnate persoanele respective; la Cahul funcțiunea în cauză a fost încredințată lui D. Țoni, care, cu mai bine de un deceniu în urmă, nota într-un articol publicat în nr. 3, din 15 noiembrie, 1908, al revistei „Dunărea de Jos” din Galați (articol reluat de revista respectivă în nr. 27, mai 2004): „Cei cari sunt chemați în primul rând să dezvolte în popor conștiința națională aproape adormită, în același timp cu ridicarea lui culturală și economică sunt învățătorii”.

„În școală, la învățământul istoriei mai cu seamă, învățătorul trebuie să-și puie toată căldura sufletului său – suflet în care să se întrevadă toate aspirațiunile mari ale neamului – pentru a infiltra în inima generațiilor de mâine, că avem o țară minunat înzestrată, că afară de școală, învățătorul să lupte pentru distrugerea tablourilor cu chipuri de împărați ori generali streini, de cari sunt pline casele sătenilor, și să caute a răspândi în locu-le tablouri cu scene din trecutul nostru și chipurile Suveranilor...

Serbările școlare apoi sunt un foarte bun mijloc de deșteptare a sentimentului național. Piesele mici patriotice ce s-ar reprezenta atunci de școlari ori de adulți, poeziile ce s-ar recita și cântecele naționale ce s-ar cânta, ar avea o influiență mult bine-făcătoare asupra sufletului bun, dar necultivat, al țăranullui, mai opina D. Țoni.

De menționat că „Proiectul organizării școlii medii și normale din Basarabia”, oferit publicității la 2 octombrie 1918, a fost elaborat în conformitate cu obiectivele formulate în Decretul – Lege din 14 august același an „relativ la organizarea liceelor („gimnazii”, după terminologia basarabenilor de atunci)”, deosebit de semnificativ fiind faptul, că autoritățile, române ofereau minorităților etnice dreptul de a avea școli în limba națională,  DECRET – LEGE ce fixa 23 școale pentru Românii din Basarabia, trei școale ăentru ucraineni, trei școale pentru evrei, două școale pentru ruși, două școale pentru bulgari și un liceu pentru celelalte naționalități, cu limba de predare ce vor voi s-o aleagă părinții”.

Numai în anii 1918 – 1930 în județul Cahul au fost construite 31  de localuri noi pentru școli. Cu bun temei se constată, că „nu se pot compara școlile actuale ca program, conducere și corp didactic cu școlile slavoruse bisericești care predominau înainte de război”. Se refăcea, evident, nu numai sistemul de învățământ; se recroiau mentalitățile, stările de spirit ale părinților și ale cadrelor didactice încadrate în procesul complexde naționalizare a unei școli care, anterior, avuse drept limbă de predare în exclusivitate rusa. Și nu numai: „La început, învățământul secundar în Basarabia a prezentat o situație paradoxală. Profesorii de limbă română erau rari, iar cei de limbă latină erau mulțiși mai toți de obârșie străină ce abia puteau vorbi românește. Programa de atunci prevedea până la opt ore de limbă latină pe săptămână și numai două ore de limbă română.”

Concomitent, școlile Basarabiei, în special în învățământul secundar, deveniră terenul unde fermentau două școli pedagogice – rusă și română. Ion MACOVEI, reprezentant al mișcării pedagogice din perioada interbelică, remarcând „un conglomerat de tradiții, de regulamente, de concepții pedagogice etc”, inclusiv „tradițiile și regulamentele școlii rusești din Basarabia”, precum și „diferitele mentalități ale dăscălimii basarabene, bucovinene, ardelene etc.”

În contextul general al învățământului secundar o prezență notabilă deveni LICEUL „ION VOIEVOD” di Cahul, orașul cu bun temei considerat, și în acea perioadă, drept unul din centrele principale ale învățământului în Basarabia. Un liceu animat de aceeași năzuință a elevilor și cadrelor didactice de a-și confirma rostul de instituție elitară de învățământ.          

După cum menționa Onisifor Ghibu, încă la 25 septembrie 1917 Comisia Școlară Moldovenească decise „ca pentru toți elevii moldoveni din Basarabia învățământul în școlile de mijloc să se facă de ici colo îm limba moldovenească”.Conform decretului –lege din 14 august 1918, româna trebuia să devină, în anul de învățământ 1918 -1919, limba de predare în clasa I; concomitent, în funcție de posibilitățile disponibile, consiliile pedagogice „puteau decide întroducerea limbii naționale ca limbă de predare și în clasele următoare – prevedere de care, în cursul anilor școlari 1918 – 1919, 1919 – 1920 și 1920 – 1921, s-au folosit toate școalele atribuite moldovenilor, naționalizându-se complet până în anul școlar 1922 – 1923.”           

La începutul lunii mai 1922 liceul a fost vizitat de „inspectorul învățământului din Basarabia A. Bobeică”, care va consemna ulterior în raport prezentat la Chișinău: „Pot cu satisfacție constata... că s-a depus o muncă încordată și conștiincioasă pentru naționalizarea și propășirea acestui focar de cultură națională”.

În aceeași perioadă a existat și un Liceu particular de fete „LEVIȚCHI”, după cum se menționează în anuar. Lecțiile s-au încheiat pe 1 iunie, pentru ca între 17 -23 iunie să fie susținute examenele de absolvire a cursurilor inferior și superior de liceu. Din cei 225 de elevi de la finele anului de învățământ 11 au rămas repetenți, 49 – corigenți. Componența etnică era eterogenă, ca și mai înainte: 133 români, 51 evrei, 17 ruși, 14 greci, nouă bulgari; doar 97 erau din oraș, restul – din sate și comune.

Din 1925, examenul final se va numi bacalaureat.                 

Noua reformă a învățământului realizată începând cu anul 1926 reduce cursurile liceale de la 8 la 7 clase – reformă ce a suscitat revolte justificate în mediul părinților și elevilor; la liceul unitar de șapte clase se va proceda în anul de învățământ 1928 – 1929: trei ani la cursul inferior și patru la cel superior. Sistemul învățământului liceal de șapte ani va fi sistat prin noua Lege, din 1932, a învățământului, când se va reveni la liceul de 8 ani.       

La 10 iulie  1927 director al liceului este numit Vladimir Hartia.

„Dorind a înființa în Cahul și un liceu de fete, prevăzând însă greutăți insurmontabile în calea realizării acestei dorinți, Consiliul comunal bazat pe hotărârea Adunării Generale a cetățenilor din 15 Martie 1913, că clădirea nouă se dă numai în mod provizoriu statului pentru instalarea liceului până ce statul își va construi clădirea proprie, și pe hotărâreaConsiliului comunal din 17 Martie de a se ceda pentru construirea liceului terenul din piața catedralei cu condiția, că clădirea construită să rămână Primăriei după ce statul va construi clădirea proprie, iar Primăria va întrebuința această clădire numai în scopuri de învățământ, hotărăște în ședința din 25 iulie 1914 să se doneze clădirea nouă Ministerului pentru deschiderea unui liceu de fete.

Pentru a veni în ajutorul Statului la construirea clădirei pentru liceul de băieți. Consiliul comunal hotărăște tot în acea ședință să doneze Miniaterului clădirea unde a funcționat în anul 1913 liceul de băieți, pentru ca Ministerul să-l completeze și să-l potrivească pentru nevoile liceului de băieți. Această hotărâre a Consiliului comunal însă n-a fost aprobată de Delegațiunea județeană pentru motivul, că procesul verbal a fost semnat numai de doi consilieri și pentru motivul că Primăria nu luase încă în primire clădirea de la Comitetul de construcție. Astfel încercarea de a schimba destinația acestei clădiri n.a fost aprobată. Destinația clădirei dela început era instalarea liceului de băieți și a rămas aceeași și astăzi.

Izbucnind războiul mondial, statul rus n-a putut să înceapă construcția localului pentru liceul de băieți și liceul a rămas în clădirea construită din banii adunați de la populația orașului și județului Cahul, unde funcționează și astăzi.” (Anuarul pe anul școlar 1930 – 1931, întocmit de DIMITRIE CARA-CONSTANTIN, directorul gimnaziului, Cahul, „Tipografia CAHULUL”, A. I. Mănescu, 1931)

DIRECTORII LICEULUI de la înființarea lui au fost:

-          dl Petru Draganov, primul director (1 septembrie 1913 – 1 septembrie 1918);

-          dl Hristian Țapu (1 septembrie 1918 – 1 septembrie 1921);

-          dl Constantin Romașcu  (1 septembrie 1921 – 10 iulie 1927);

-          Preotul Vasile Hartia (10 iulie 1927 – 20 noiembrie 1928;

-          Dl Dimitrie Cara-Constantin (20 noiembrie 1928 – până în prezent).

-