Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

PORTUL POPULAR. REVELAŢIA SACRULUI

Costum popular feminin de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX,
din Sudul Basarabiei, s. Brânza, jud. Cahul,
din colecţia Doamnei Vasilisa Bostănel.
Motive geometrice şi florale stilizate, ţesut ales.

În imagini este reprezentat costumul popular feminin. Sudul Basarabiei. Sfârşitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX. Motive geometrice şi florale stilizate, ţesut ales. Costumul este din colecţia doamnei Vasilisa Bostănel, s. Brânza, jud. Cahul.

Ia românească este o componentă esențială a sentimentului de apartenență la un neam, la un duh, la o credință, la un concept de frumusețe.

Ia rezumă, dacă știm să o privim, să ne uităm și la ansamblu și la detalii, o ceremonie, chiar și atunci când este purtată la lucru, sub soarele arzător și desculți. Femeile sunt foarte frumoase în acest veșmânt pentru că el conține o forță magică.

Simbolurile perpetuate de - a lungul mileniilor ne vorbesc despre Soare și stele, despre pământ și flori, despre etape din existența umană a fiecărui individ sau etape din existența unui popor întreg, ale societății locale și a stilului său de viață aflat în conexiune cu mediul înconjurător și divinitate. Din simbolurile purtat de ia românească descifrăm HORA, ca joc al celor ce sunt frați, descifrăm momente ale vieții, dar și trecerea spre lumea de dincolo, descifrăm anotimpurile și cum trebuie să ne raportăm la pământ și la cer.

Unele dintre simboluri vin din vremuri imemoriale, vremuri ale primilor sedentari ai Europei, ale primilor meșteșugari și făuritori de așezări stabile, ale primilor artiști ai ceramicii (Cucuteni, Gumelnița, Hamangia etc.) În mod cert, dacă ia românească ar prinde viață și glas să povestească, am afla din spusele ei povestea fascinantă a unui neam și a unui pământ aflate într-o legătură așa strânsă unul cu celălalt, încât conexiunea dintre acestea poate defini cel mai bine noțiunea de STATORNICIE. Regăsim, este drept, motive arhaice și simboluri și pe veșmintele populare ale unor nații din jurul nostru, însă diferența este că despre toate (bulgari, ruși, maghiari, sârbi etc.) știm de unde și când au venit în zonă, dar despre români și înaintașii lor nici măcar inamicii lor nu au putut inventa vreo poveste sau teorie care să stea în picioare privind apartenența noastră la un cu totul alt spațiu decât cel carpatic. Așadar, călărețul migrator hun, slav, maghiar a fost cel care a preluat în cultura sa populară simbolurile autohtone românești și străromânești și nu viceversa. Noi, cei de azi, mai purtăm încă pe veșminte ce ne-au transmis cucutenii de acum 7.000 de ani, într-un limbaj doar de noi știut, ce pare a fi legământul făcut de cei din neolitic cu sutele de generații ce le-au fost urmași. Este precum informația din codul ADN înscrisă în noi din ADN-ul părinților, doar că, de data aceasta, este un cod al unui neam întreg. “Costumul tradițional este un adevărat templu la purtător, o imago mundi care conţine o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului care îi dau o poveste şi ne dau în acelaşi timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă. Ăsta este adevăratul brand românesc, templul la purtător – costumul popular tradiţional, în care românul ştiut să-şi etaleze de-a lungul vremii valorile, în momentele-cheie ale existenţei sale. Atunci avea şi textele explicative, textele de folclor literar, care rezonau cu desenele, cu hieroglifele de pe costume. Căci pe costum este scris acelaşi lucru – iată o viziune teologică deja! – anume că omul poate accepta lumea nevăzută pornind de la simbolurile din lumea văzută şi astfel să-şi taie un drum înspre Dumnezeu. Un costum nefalsificat trebuie să conțină o narațiune cosmologică, e o minirecapitulare a cosmosului. Și este mai usor să înțelegi, dacă te ajuți de textul unei colinde, care capătă astfel, alăturată simbolurilor de pe costum, un înțeles aparte: "Iată vin colindători/ Printr-înșii și Dumnezeu /Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amandoua părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stanga închipuită-i lumea.” – Prof. Ioan Sorin Apan

Fete din satul Manta, județul Cahul. (foto: Varvara Buzilă, etnograf, Muzeul Național De Etnografie)

“Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni tv etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiţia!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie.” – Harris Wallmen

POVESTEA IEI ROMÂNESTI

Ia românească, simbol al identităţii naţionale, are o istorie veche care se împleteşte cu istoria neamului românesc. Cămaşa tradiţională a ţărăncilor românce a ajuns piesă de rezistenţă a colecţiilor marilor designeri şi a fost imortalizată de pictori celebri.

Cea mai reprezentativă piesă a costumului popular românesc, ia are o istorie veche de milenii care se împleşte cu istoria poporului român. Prima piesă vestimentară a românilor din vremurile trecute este în continuare emblema straiului românesc, deşi de-a lungul timpului a suferit numeroase modificări. De la cămaşa ţărănească purtată de româncele din veacurile trecute până la piesa vestimentară prezentă, astăzi, pe podiumurile de modă în prezentările marilor designeri, ia românească a străbătut un drum lung.

Nu există date clare despre anul apariţiei iei în istoria poporului român. După etimologia cuvântuli ”ie”, denumirea cămăşii tradiţionale româneşti se trage din latinescul „tunicae lineae”, ceea ce însemna tunică subţire purtată direct pe piele. Denumirea de ”camisa” legată de portul popular românesc apare în documentele istorice încă din secolul al VI-a lea. Se spune însă că povestea iei este mai veche de atât şi începuturile cămăşii identificată astăzi cu neamul românesc vin din perioada ceramicii Cucuteni. Potrivit istoricilor, însemnele culturii Cucuteni, o cultură veche de şase milenii, amintesc de ia românească şi acest lucru ar putea fi o dovadă că populaţia care a creat cultura Cucuteni a purtat cămaşa tradiţională. Însemnele bogat colorate şi în forme variate de pe cămaşa tradiţională au avut, în trecut, mai mult decât o semnificaţie estetică. Cămaşa era plină de simboluri magice menite să ferească purtătorul de spiritele rele sau farmece. Fie că era confecţionată din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase, semnul central al cămăşii a fost întotdeauna crucea. Era croită dintr-o singură bucată de pânză, având o deschizătură în partea de sus. În trecut, iile făceau parte din costumul de nuntă al românilor. Cămăşile purtate apoi de femeile măritate se deosebeau de cele purtate de tinerele necăsătorite. Femeile măritate şi bătrânele românce din urmă cu secole purtau cămăşi cu însemne cusute în culori mai închise, în vreme ce fetele tinere purtau ii cusute cu culorile sunt deschise şi aprinse. Ia de doliu, purtată după moartea cuiva, era cămaşa cusută cu ornamente negre. Ţesutul şi cusutul iei se moştenea din mamă în fiică. Se spune că odată cu meşteşugul coaserii iei erau transmise, din generaţie în generaţie, şi rugăciunile pe care femeile le rosteau la toarcerea lânii sau cusutul iei.

„Costumul românesc este un monument în sensul propriu al cuvântului. El nu stă în căsuţa sociologică sau etnografică a îmbrăcămintei, ci în linie cu piramidele egiptene, cu catedralele franceze şi cu digurile Olandei. El are acest drept pentru că este o probă adusă la maturitatea existenţei unei civilizaţii închegate. El este una din mărturiile vizibile şi tangibile ale civilizaţiei satului de pe pământul nostru. Costumul românesc ne scoate din domeniul artei şi ne duce în acela al istoriei”, este descrierea făcută iei româneşti în volumul ”România – Din tezaurul portului popular tradiţional”.

Culori diferite de la o zonă la alta

Ia românească a fost vreme de secole cămaşa purtată de ţărăncile românce şi în zile de sărbătoare şi în zilele de muncă la câmp. Culorile şi însemnele se deosebeau de la o zonă la alta. Ia din zona Suceava avea culori sobre: brun, cafeniu, negru, verde inchis. Ia de Vrancea avea o geometrie puternică şi culori tari precum roşu, negru, albastru, verde sau ocru. În zona Vlaşca şi Ilfov se foloseau culori calde, mai multe nuanţe de roşu, auriu, ocru.

În Gorj, pe custăturile de la ie se folosea doar negru. În Argeş şi Vâlcea, pe cămaşa tradiţională românească apăreau compoziţii monocrome, în roşu închis şi vişiniu. Cămăşile au avut şi o croială specifică fiecărei zone. Iile din Maramureş au fost încreţite la gât. Femeile erau recunoscute ca fiind din Oaş după cămaşa cu fodor sau platcă.
         Vă propunem câteva modele de ie românească din Basarabia (zona de sud). Colecţia aparţine Muzeului Ţinutului Cahul.

Ia reginelor României

De-a lungul istoriei României, piesa de vestimentaţie specifică ţărăncilor din mediul rural a ajuns obiect vestimentar de gală. Regina Elisabeta, Prinţesă de Neuwied, cea care a fost prima regină a României, a fost fascinată de ia românească. A îmbrăcat-o la evenimente oficiale şi şi-a învăţat doamnele de la curte să o poarte cu mândrie. Tradiţia a fost dusă mai departe de Regina Maria, considerată cea mai mare promotoare a iei româneşti, Datorită Reginei Maria, ia a devenit un etalon vestimentar la Curtea Regală a României, fiind purtată de toate prinţesele românce.

Inspiraţie pentru pictori

Ia românească a constituit inspiraţie pentru mari pictori români şi străini. Henri Matisse a pictat în 1940 tabloul “La Blouse Roumaine”. Constantin Daniel Rosenthal a pictat-o pe Maria Rosetti îmbrăcată în ia românească în tabloul “România revoluţionară”, realizat la Paris, în anul 1850. Tabloul a devenit simbol al revoluţiei de la 1848.

Ia pe coperta Vogue

Nu doar pictorii au găsit inspiraţie în cămaşa populară românească. În epoca modernă, ia a ajuns pe podiumurile de modă. Primul creator de modă care a găsit inspiraţie în ia românească a fost designerul Yves Saint Laurent. Fascinat de tabloul lui Henri Matisse “La Blouse Roumaine”, designerul a lansat o colecţie cu acelaşi nume, în anul 1981. Jean-Paul Gaultier, Oscar de la Renta, Carolina Herrera sau Agatha Ruiz de la Prada sunt alţi creatori de modă care au lansat colecţii în anii trecuţi plecând de la modelul iei româneşti. O creaţie a lui Tom Ford, inspirată de ia românească din zona Sibiu, a apărut în ediţia americană a revistei ”Vogue”, în martie 2012. Cămaşa tradiţională românească are o zi a ei – 24 iunie, de Sânziene. Ziua iei româneşti s-a sărbătorit prima dată în 2013. Iniţiativa a aparţinut comunităţii online „La Blouse Roumaine”, care a propus adoptarea iei ca brand de ţară şi organizarea, pe 24 iunie 2013, a Zilei Universale a Iei.

Autenticitatea este dată de prezența simbolurilor sacre. Propaganda culturală comunistă a ascuns cel mai important lucru despre aceste simboluri, că sunt simboluri sacre. Nu sunt decorațiuni. Sunt simboluri sacre. Din credință. Să-l apere împotriva răului. Să se lege de cer. Pierderea acestor înțelesuri a dus la vulgarizare, la falsificare, la manelizare... Iar vechimea lor este uluitoare: cel mai vechi simbol a fost scrijelit pe os.(...) Fiind pe os, a putut fi datat: 12.650 de ani

Uluitoare, este continuitatean, deoarece vedem același simbol pe un vas de Cucuteni câteva mii de ani mai târziu. După alte câteva mii de ani, îl vedem pe oală din cultura Gârla Mare. Apoi, după alte trei mii de ani, îl vedem pe un ștergar bihorean, pe o țesătură din Argeș și pe un tipar de gaci din Moldova. Autoarea Silvia Păun, în atlasul 'Identități europene' a vrut să arate că, în toate zonele locuite de români, acest simbol a supraviețuit.

Costumul popular românesc este un templu la purtător,' așa cum spunea etnologul Ioan Sorin Apan, 'un monument în sensul propriu al cuvântului, ce nu stă în căsuța sociologică sau etnografică a îmbrăcămintei, ci în linie cu piramidele egiptene, cu catedralele franceze și cu digurile olandeze. El are acest drept pentru că este o probă adusă la maturitatea existenței unei civilizații închegate. El este una din mărturiile vizibile și tangibile ale civilizației satului de pe pâmântul nostru. Costumul românesc ne duce din domeniul artei și ne duce în cel a istoriei. Pentru mine, el nu se asociază cu hora satului, cu cimiliturile și cu poveștile populare, el rimează cu perfecta și armonioasa așezare a comunității libere care a știut să străbată toate intemperiile istoriei prin neîntrecutul său sistem de autoghidare și adaptare.

Să nu uităm că foarte mulți artiști din haute couture au promovat ia românească. Iar alăturarea dintre autentic și modern este un gest de prospețime și inspirație.