TEODOR NENCEV:
MODELE LITERARE, AFINITĂŢI ELECTIVE
POPA Veronica,
Universitatea
de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul
În
perioada interbelică, la
Bolgrad , în inima Bugeacului, a existat o veritabilă mișcare
culturală: cu scriitori, poeți, artiști plastici, grupați în jurul
publicațiilor „Bugeacul”, „Familia Noastră”, „Generația Nouă” și altele. Elita
artistică a sudului se
mândrea cu Vladimir Cavarnali, care în 1934 a primit premiul fundației Regale
pentru cartea sa „Poezii”, Ioan Sulacov, poetul Teodor Nencev,
pictorul A. Nicolaev ş. a. Anul 1940 a pus
punct pe toate speranțele acestei generații. Ioan Sulacov a fost împușcat de
NCVD, Teodor Nencev a murit în cel de-al doilea război mondial, iar destinul
celorlalte personalităţi a rămas și până astăzi necunoscut.
Analiza
creaţiei celor mai reprezentativi scriitori basarabeni, prin prisma modelelor literare, ne deschide largi
posibilităţi de investigare a structurii literaturii române din Basarabia de la
inceputul secolului al XX-lea.
„Literatura
din ţinut, la sfârşitul anilor treizeci şi începutul anilor patruzeci, evolua
spre „un nou regionalism”, spre un regionalism integrator, ce se manifestă ca o
diversitate a unităţii noastre spirituale. [...] În anii 90 începe „micul război
al antologiilor” în popularizarea scriitorilor basarabeni. Bilanţul nu este
încheiat.” [1]
Tocmai din
acest motiv, considerăm actuale şi necesare însemnările noastre sumare pe
marginea textelor unui poet despre care critica literară de pe ambele maluri
ale Prutului a vorbit foarte puţin sau deloc. TEODOR NENCEV
(9 martie 1913, s. Văleni, jud. Izmail, România – 3 noiembrie, 1944,
Lieidzelda, Lituania) este un poet
aproape uitat, deşi, alături de Vladimir Cavarnali, era figura emblematică a generţiei sale,
lider recunoscut de societatea literară basarabeană, memru fondator al revistei
„Bugeacul”, unde până în 1936 este şi redactor. A colaborat la publicaţii
periodice: „Moldavia”, „Generaţia Nouă”, „Viaţa Literară”, „Universul Literar”,
„Pagini basarabene”, „Viaţa Basarabiei”, „Jurnal Literar”, „Octombrie”
(Chişinău, 1940 – 1941) ş. a. În 1937 publică placheta „Poezii”, urmată de o
altă „Placheta” în 1940. Acest volum a fost premiat de Societatea Scriitorilor
Basarabeni proaspăt înfiinţată.
Data de 28
iunie 1940 a fost fatală pentru Teodor Nencev,
ca şi pentru întreaga Basarabie. În 1941
este mobilizat de trupele sovietice, înrolat în cel de-al doilea război mondial
de unde nu s-a mai întors Astfel, Teodor Nencev poate fi considerat, asemeni
lui Nicolae Labiş, „buzduganul generaţiei sale”,
sacrificat stupid, zborul lui fiind brutal întrerupt.
Textele
lui Teodor Nencev, puţine la număr, comparativ cu cele ale poeţilor care au
avut norocul să scape vii din război sau din gulagul sovietic, vorbesc
suficient de mult despre modelele literare ale epocii pe care o reprezintă şi
despre afinităţile elective împărtăşite de poet.
În
creaţia „Generaţiei Unirii”, modelul eminescian, dar şi cel arghezian, blagian,
bacovian este evident. O preţioasă investigaţie pe această temă reprezintă
studiul lui Alexandru Burlacu „Poeţii şi trandafirul”[2]. Atenţia
criticului este îndreptată către modelul eminescian ca „etalon al poeticităţii”
(Ioana Em. Petrescu).
Vom încerca şi
noi, în aceste note, să scoatem în evidenţă autenticitatea poemelor lui Teodor
Nencev, nobilul lor caracter „localist”, să identificăm unele relaţii
intertextuale, fie şi rudimentare, afinităţi elective sau pastişări simpatetice
cu poezia marilor înaintaşi. Cum bine preciza Alexandru Burlacu, poezia
basarabeană merge pe „linia” Eminescu - Goga, Eminescu – Blaga, Eminescu –
Arghezi, Eminescu – Barbu, Eminescu – Bacovia. Acelaşi lucru poate fi observat
şi în poezia lui Teodor Nencev.
Astfel,
renunţăm la teza simplistă, cum că Teodor Nencev, născut din mamă româncă şi
tată bulgar, este original exlusiv prin faptul că aduce în poezia basarabeană
suflul esenian al poeziei ruse. Nu negăm tonul şi atmosfera eseniană, în unele
poeme ale sale. De altfel, destinele lor umane şi artistice sunt foarte
apropiate. Zbuciumul, tânguirea caracteristică spiritului slav, presimţirea
sfârşitului tragic, sunt doar unele din ipostazele lirice ale universului
poetic al lui Teodor Nencev: „Nu sufăr eu îngenuncherea crudă / Şi regretul
că mă risipesc. / De nimica astăzi nu mi-i ciudă, / Mi-i destul că încă mai
trăiesc. // [...] Deci, pace vouă stelelor de sus, / Şi vouă, lanuri, unde
adesea - am mas; / Tinereţea mea, câtă s-a dus? / Tinereţea mea câtă-a rămas?”,
(„Motive după Esenin”, 1939).
Credem
binevenit aici un fragment din articolul lui S. Esenin „Ruşii”, scris de către poetul rus la scurt timp înainte de moarte,
în care acesta face un portret al timpului care i-a marcat destinul şi creaţia:
„Nu a fost timp mai dezgustător şi vicios în viaţa literară, decât momentul
în care trăim. Situaţia grea în stat, de-a lungul acestor ani, în lupta
internaţională pentru independenţă, întâmplător i-a readus pe arena literaturii
pe lacheii revoluţionari care au merite în proletariat, dar nu în artă.”
Acelaşi
dezgust pentu veacul în care s-a născut îl găsim şi în ars poetica lui Teodor Nencev: „Eu vin de jos, golan şi fără nume,
/ Şi singur din republica de glod. / Sunt frate vagabonzilor din lume / Şi
tovarăş bun cu un nerod. [...] // Umilit am fost de tot şi toate / Şi batjocuri
grele am primit. / Poate de aceea am rămas un coate – rupte / Şi-n Bolgrad poet m-am proslăvit. // Azi, mândria mea de e rănită / Şi
celebru încă de nu sunt / Sărut mâna mamei, înăsprită, / Şi colind pe străzi un
fluier – vânt. // Dar în foşnetul de ramuri, iată, / Şi-n privirea câtorva
calici, / Descifrez eu veşnicia-mi toată, / Şi-o aştern în file cu petale
mici.”, (1937).
Basarabia lui Teodor Nencev, „undeva, sub un cer fermecător, / biciut de crivăţ,
mângâiat de dor” („Mi-e pasul obosit”, 1938)[3], este asociată
metaforic unei „dragoste negrene”; patria lui, aflată la răspântiile
istoriei, este evocată de poet cu dragoste pătimaşă, cu motive de romanţă sau
cântec vechi, doinit: „Nu-i scăpare, nu-i... / Lăutar, să-mi cânţi ceva aşa
/ Şi-n armonică să pui / Toată Basarabia. // Să te-nvăţ? Nu-i nevoie. / Curgă cântec frumos. / Să
mă-nvăluie în voie, / Precum păru-i de abanos. [...] / Hei, dar cântă întruna,
/ Inima nu ţi-o cruţa. / Dacă nu-ţi ajunge una, / Uite ţine-o pe a mea. /
Sângerândă, ca o rană, / Peste clape s-o striveşti; / Pentru o dragoste
negreană / Merită să pătimeşti.”, (1937).
Într-adevăr, unele
texte ale lui Teodor Nencev păstrează motive eseniene şi sunt foarte asemănătoare
cu semnificativele versuri ale poetului rus„Aşa trist niciodată n-am fost” sau
„Focul vânăt e gonit de vânt”, în geniala traducere de G. Lesnea, păstrând
aceeaşi cadenţă, atmosferă, acelaşi lirism. De pildă, versurile: „Despre mângâiere
– scârbavnicul urât, / Pistolul sau cârciuma murdară. / Îneacă-mă beţie, căţea,
mă ia de gât, / Amintirea-i iarăşi începe să mă doară.”, („Despărţire”,
1936) sau „...crivăţul adună Siberia la
geamuri – şi-n suflet îmi aşterne pustiul ei solar. / Ah unde eşti, o, troică,
să te strunesc în hamuri / Şi-n
noaptea care vine din lume să dispar” .
Viziunea,
imaginile şi stările sufleteşti se sincronizează, în linii mari, cu cele ale
poeziei basarabene din anii 30 ai secolului trecut: dezrădăcinarea, singurătatea,
neîmplinirile, setea de ducă, deznădejdea, dar şi iubirea pentru Basarabia,
mama, dorinţa prosperării patriei: „Eu sunt poetul noii
generaţii / Pornită să despice istoria în două,
/ Eu sunt poetul unei lumi ce naşte / Vulcanică, tulburătoare, nouă!” („Origine”, 1937); „Mi-amintesc
anul 1917 / noi, cei de-acum, eram copii / Şi ne jucam în ţărnă ridicând
baricade, / Când tunul bubuia în Carpaţi / Şi mai departe... [...] De aceea,
poate, nu ştim cum să ne purtăm, / Deaceea, poate, nu mai credem în nimic. /
Patria – mamă ne-a primit târziu. / Când noi de-acum ne învăţasem fără patrie.
[...] În provincia de la răsărit, / Noi am crescut generaţie
orfană.” (1937);
„Ni-i azurul murdărit şi-amar, / Orizontul pare că-i de lut, / Suntem o generaţie
fără hotar, / Călare pe trecut.” („Cronica”); „Iată, ne-am plămădit şi creştem noi, / Generaţie
născută din război.”, („Înainte”, 1937). Poetul este, aşa cum se autodefineşte,
„fiu al stepei”, în sufletul căruia sălăşluieşte „dorul cocorului”, atras mereu
de „pânze de catarg”. Se identifică lăuntric cu „vulturii răniţi”, „chitare
sfărâmate”, „copaci pustii”. Atmosfera lirică este marcată de „ceaţă” şi
„rugină”, tristeţi bacoviene. De altfel, George Meniuc, subliniază ferm mai multe idei în consonanţă deplină cu
principalele teze ale simbolismului şi expresionismului interbelic românesc în
„Consideraţii literare” apărute în revista „Viaţa
Basarabiei”, 1939, nr. 9.: „Nu orice sentiment e
poezie. E prea puţin să utilizezi magia metaforei şi năvala sincerităţii, dacă
nu ştii, din succesiunea de evenimente psihice , să desprinzi unicul şi bogăţia
unei vibraţii poetice.”
Modelele
simboliste româneşti (Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu)
sunt tot mai mult căutate de poeţii
interbelici basarabeni. „Chiar şi poeţii minoritari, grupaţi în jurul
revistei „Bugeac” şi fascinaţi
odinioară de poezia ruşilor, fac şcoala lui Arghezi. Ei cu toţii imită
materialitatea versului şi pastişează mesajul lui. O aşa zisă artă
poetică, impregnată de esenţe argheziene,
caracteristică noii generaţii, ne dă Teodor Nencev” [4].
De altfel, Arghezi rămâne printre preferinţele poeţilor de la „Viaţa Basarabiei”, chiar şi după ce
destinul îi înstrăinează fizic de patria lor.
În scrisorile sale siberiene, Nicolae Costenco, scria către fratele său, Tolea: „În prezent eu scriu o
lucrare, „Hâncu”. Te rog, Tolea, roagă pe cineva din verişori să-mi copieze din
Istoria Românilor a lui Xenopol, tot ce se referă la domnia lui Duca Vodă,
inclusiv cronologia (anii). Dacă poţi, prin banderolă, trimite-mi „Cuvinte
potrivite” de Arghezi, (versuri) şi
poeziile lui Baudelaire „Les fleurs du mal”. Eu n-am aici cărţile mele. [...]
Moldovenii noştri din „Viaţa Basarabiei,
şi toţi ai noştri, au făcut tabula rasa.
Ce mai face Vasea? (Vasile Luţcan) Mai scrie? Tipăreţte? [...] Am văzut în poză că i-a crescut burta.
M-ar interesa dacă şi talentul. [...]
Poate este vreo antologie a
poeziei româneşti, m-ar interesa.
Poate ai reviste ilustrate româneşti, ţi-am mulţumi mult, nu numai eu
unul, de ne-ai trimite câte ceva.”, (Dudinca, 23
februarie, 1955) [5]; „Dragii mei papa, mama şi Tolea. Am primit pe Arghezi şi celelalte, sărut mâna cu respect şi vă mulţumesc.” (Dudinca, 27 iunie, 1955)[5] .
Despre
afinităţile stilistice ale poemelor lui Teodor Nencev cu imaginarul arghezian
ne „vorbesc” chiar textele. Toposuri argheziene iese la iveală în structuri
metaforice, asonanţe, aliteraţii, motive: „Vechea iubire de copaci şi vite, / O voi turna în slove potrivite. / Din nou un an de roze vise / Mă va lăsa doar cu nădejdi
ucise.”, („Fluier de primăvară”, 1936); „Beau
vinul dragostei sau veninul
/ Şi beat de-aroma ta, femeie, sunt, / În faldul rochiei tale îmi îngrop
obrajii, / Cufundat în beznă şi-n pământ.”,
(„Aromă şi venin”); „Ca pe stihurile mele, a tale mâini, / Să pogoare binecuvântatele fântâni.”,
(„Fluier de primăvară”); „Din mizerii mici ca şi din
lut, / Dumnezeu şi idol mi-am făcut // M-am răzvrătit în noaptea de osândă, /
Lumina am călcat-o în pas, / Cum hoţii la răscruci, am stat la pândă/ Şi am râs
la al conştiinţei glas. Stihurile mele le-am scris pe ploi şi vânt / C-o
falcă-n cer, cu alta în pământ.”, („Prezentare”, 1936).
Mesianismul lui Goga este la fel de relevant în poematica lui Teodor Nencev;
această dimensiune spirituală românească capătă o culoare individuală la poetul
Bugeacului: „Noi, noi suntem alfa şi omega, / Îngerii Luminii şi ai
adevărului gol, / Pe pământul acesta sleit şi murdar / Vom dezlănţui marele
pârjol. // Vă spun, nu va rămâne nimic, / Care să nu treacă prin botezul
focului; / Purificaţi pentru o nouă umanitate / Să aşteptăm sunetul de gong al
sorocului. // Mâinile care poartă semnul răstignirii / Vor şti dărâma, vor şti
clădi, / Peste ruinele tuturor golgotelor, / Sprinten vom mărşălui, vom
mărşălui. // Spuneţi, cine-i mai mare decât noi? / Creştetul fiecăruia
luminează ca un soare, / Noi, ăşia de acum, păstrăm secretul / Tuturor
biruinţelor viitoare.”, („Noi”, 1939); „Prieteni de pretutindeni,
prieteni, / Adevăr grăiesc vouă, adevăr. / Biciuiţi de toate vânturile, / Răul
lumii ne-a-nşfăcat de păr. // Ce-i soarele cu strălucirea-i vie? / Ce-i
pământul împânzit de hoţi? / Răstignit în hula tuturora, / Nu-s profetul cel
dorit de toţi. // Basarabie, tu, patria mea dragă, / Eu pe toţi fiii tăi îi
salut, Crivăţul pornit e să vestească / Pe Acel, ce-i aşteptat demult. // Paşii
lui îi simt pe aproape, / Glasul ui e tunetul din nor, / El, cu pieptul sfâşiat
prin lume / Inima va dărui-o tuturor. // El curând cântarea o să-nceapă /
Pentru marile tristeţi din noi. / Ascultându-l inimile se vor deschide / Către
zarea unor ţărmuri noi.”,
(„Viziune”, 1937);
Actul poetic, la Teodor Nencev
Înzestrat cu
„o putere lirică nestăpânită” (George Meniuc) poetul Teodor Nencev rămâne a fi
„trandafirul sălbatic”, încă necules,
din grădina cu „flori de pârloagă” (Mihai Cimpoi) a poeziei basarabene: „Nicio
floare n-a miresmat / Văzduhul umed şi impur / Şi nicio pasăre n-a săgetat /
Spaţiul de primprejur [...] // Dar azi grădinarul a văzut minune, / Un
trandafir frumos, multicolor, / Răsărit printre straturi arse, ca un eres. / De
bucurie, l-am cules / Şi l-am sărutat pătimaş. // Trandafir frumos, trandafir
iubit, / Trandafir răsărit în toamnă / Pe un pământ jilav şi impur, / Tu ai ceva din visul şi sufletul meu...”, („Trandafirul”,
1938) [4, p. 79].
Reactivând
„demonul recitirii” (Mihai Cimpoi), propunem cititorului poeţi uitaţi. Deşi au
avut o activitate literară remarcabilă într-un timp zbuciumat, astăzi rar cine
îşi mai aminteşte de Teodor Nencev, Ion Buzdugan, Vladimir Cavarnali ş. a.[7] Sperăm
că prin evocarea poeziei lor, realizăm un act de justiţie literară: „Prietene,
ştii / Ca mâine n-ai să mai fii. / N-am să mai fiu nici eu / Care mă luam de
piept cu Dumnezeu. / Tăcerea care ne îngenunche, ne sapă / Are să se întindă
peste noi ca o apă. // Şi nici n-am trăit. / Viaţa asta de câine ne-a istovit.
/ Ce să mai sper, cui să mă-nchin? / Ce ştie mama? / Ce ştie fata brună? /
Grăbeşte-te că vine toamna / Să ne ridice pe o noapte fără lună. // Dar
sufletul acesta beat de senin, / Sufletul acesta cât o ţară / Cum să rămâie
afară? // Cine o să-l strige, o să-l sărute / Când gurile noastre vor fi mute?
/ Cine să mai îndure mizeria şi igRasia / Când peste noi s-o aşterne glia? //
Dar poate din lutul dospit ca o pâine / S-or ivi titanii de mâine. / Visurile
noastre – s solie – Pentru prorocul care vine din câmpie. / Şi de bună seamă că
la un răsărit / O să-l auzim negreşit.” („Cântec pentru mâine”, 1936) .
Elita artistă a sudului se mândrea cu Vladimir Cavarnali, care în 1934 a primit premiul fundației Regale pentru cartea sa „Poezii”. În această poză, s-au întâlnit romancierul Ioan Sulacov, rândul 1, primul în stânga, alături de Ștefan Banghianov; în rândul II, I. Kneajevici, poetul Teodor Nencev și pictorul A. Nicolaev.
[3] Teodor
Nencev, „Predestinare” (prefaţă de George Meniuc; postfaţă de Gheorghe
Gheorghiu), Chişinău, Hiperion, 1991, 198p.
[4] Alexandru Burlacu, „La şcoala lui Arghezi”, Philologia, Institutul de Filologie al AŞM,
Chişinău, ianuarie – aprilie, 2013.
[5] Nicolai Costenco, „Din bezna temniţei. Scrisori
din Gulag”, Editura Arc, Tipografia Centrală, Chişinău, 2004, 87 p.
[6] Mihai Cimpoi, “O istorie deschisă a literaturii române din
Basarabia”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, p.128;
Comentarii
Trimiteți un comentariu