Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Veronica Popa Universitatea de Stat „B. P. Hasdeu” Cahul

Elementul religios în discursul poetic feminin

„Aşa cum l-a visat Eminescu, universul poartă încă stigmatele Păgânităţii, dar el e înfiorat de sentimentul Dumnezeirii” (Dan Botta) [1, p.195].

Artă şi religie – între aceste două concepte vom încerca să căutăm nu atât distincţiile, cât nuanţele apropierii. Adesea poezia a fost asemuită cu cântecul sau cu rugăciunea: „Starea de poezie şi starea de rugăciune sunt identice” [1, p.205].

Poeţi ai tuturor timpurilor, în dialogurile lor cu sinele profund, aduc noi mărturisiri despre neliniştea lor faţă de veşnicia Dumnezeiască: „Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc de-odinioară, / O, maică Sfântă, Pururea Fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină. // Speranţa mea tu n-o lăsa să moară, / Deşi a fost adânc noian de vină, / Privirea ta de lacrimi caldă plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. / Străin de toţi, / Pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa, / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie !” (Mihai Eminescu, Răsai asupra mea) [2, p. 33].

Poeţi ca Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Emil Botta, Ioan Alexandru, ş. a. îşi deschid larg sufletul spre orizonturile profunde ale ortodoxiei, ale Bibliei. Eminescu a îngemănat raza Luceafărului cu chipul binecuvântat al Mariei. Recitim poezia Rugăciune: „Noi, ce din mila sfântului / Umbră facem pământului, / Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; /Ascultă-a noastre plângeri...” Poemul eminescian, deopotrivă rugăciune şi cântec, de o deosebită frumuseţe şi profunzime, se îngemănează în mod firesc cu ideea de Dumnezeire, cu fiorul metafizic, fior ce cuprinde fiinţa umană asupra căreia, datorită efortului de purificare şi de statornicie a conştiinţei în faţa prezenţei lui Dumnezeu, se proiectează o rază din transcendenţa divinităţii.

 Profesorul şi teologul Dumitru Stăniloae constata: „Sfinţenia ne umple de o sfială de alt ordin decât orice sfială lumească, de un fior neexprimat în raport cu realităţile din lume, amestecat cu teama, cu spaima, cu ruşinea faţă de tot ce e întinat în noi”[3, p.178].

a) Ana Blandiana. Mimesis-ul mistic şi fondul creştin al poeziei

Demersul liric al Anei Blandiana se apropie şi, uneori, se identifică cu cel liturgic. Starea ei de poezie e starea când „faci lumină în tine”, detaşarea de gălăgia de afară, e căutarea echilibrului într-un timp dezechilibrat, timp în care Dumnezeu era „neînţeles” cum de multe ori sunt neînţelese lucrurile copilăriei. Or, Ana Blandiana face parte din generaţia copiilor marcaţi de oroarea ateismului şi descreştinării, frustrărilor, urmăririlor, arestărilor. Credinţa în Dumnezeu însemnând atunci „uneltire împotriva statului”. Tatăl ei, preot la catedrala ortodoxă din Timişoara, este arestat şi moare la vârsta de numai 49 de ani, la câteva săptămâni după deschiderea închisorilor din 1964. Mai târziu, în 1959, chiar în anul debutului literar al Anei Blandiana în revista „Tribuna” din Cluj, în urma unui denunţ trimis de la Oradea tuturor publicaţiilor din Ţară, se cerea interzicerea ei ca „fiică a unui duşman al poporului”, şi pierde pentru următorii ani dreptul de a intra la facultate şi de a publica. După o interdicţie de patru ani, redebutează în revista Contemporanul condusă de G. Ivaşcu.

Ciclul de poeme A treia taină (1969) este, credem, primul impregnat vădit de mesajul biblic. Iar dialogurile ei cu Divinitatea răscolesc amintiri şi nasc întrebări, „întrebări care, ele însele, nu căutau atât un răspuns, cât o posibilitate de a nu mai fi puse” [4, p.153]. Poemul Requiem, semnificativ în acest sens, este un text liturgic asemeni misei funebre, o rechemare a amintirii tatălui, „bărbatul cu numele Gheorghe”, „copilul cu numele tată”, „naivul tată”, „tragicul Gheorghe”. Pietà, poem din acelaşi ciclu, creează o cutremurătoare imagine a „Maicii plângătoare”, aici moartea este durere limpede”, „lacrimile dulci se strâng cuminţi lângă claviculă”, iar Dumnezeu este „bănuitul, nerostitul, veghind”. Acest poem-litanie este nu numai o subtilă aluzie la drama personală a poetei, dar şi o meditaţie profundă pe tema „vieţii” şi a „morţii”. Viaţa şi moartea la Ana Blandiana nu se neagă şi nu se opun, ci „se împletesc într-o adâncă iubire”. Această atitudine faţă de lucrurile esenţiale e moştenită de poetă de la străbunii şi părinţii ei transilvăneni, care, aşa cum mărturiseşte autoarea, „în Munţii Apuseni stăteau în faţa naturii drepţi şi singuri, nesperiaţi de munţi, neînspăimântaţi de păduri, netemători de fiare, oameni care înţeleg moartea ca pe o duioasă continuare de ciclu, ca pe o meritată şi binevenită odihnă”.

În relaţiile eului cu Dumnezeu apare Cuvântul şi Tăcerea: Cuvântul – bun emiţător de energii spirituale sau numai iluzorie deschidere spre lume; Tăcerea – acumulatoare şi păstrătoare de energii divine, aşteptări, rugăciuni nerostite: „Dar, Doamne, îmi făgăduieşti / Că în tăcerea aceasta / Îmi vei păstra nemoarte cuvintele, / Că păsările vor mai şti să se întoarcă / Şi frunzele vor mai găsi / Crengile de pe care căzură...” („Psalm I”).

În poemul Bătrâni, sihaştrii este revelată starea de renunţare temporară la rostire prin amânarea cuvântului sau înlocuirea lui cu tăcerea, or, cum mărturisea Nicolae Balotă „ce e comunicabil e, prin esenţa lui, comun, obişnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă”[5, p.75].  Închişi în singurătatea fiinţei lor „Îmbătrâniţii sihaştri [...] nu-şi aduc aminte de ce-au venit aici / şi nu mai ştiu demult cuvântul / pe care trebuiau să-l strige lumii, / Din când în când, în chip de vulturi / li se trimite semn de voie cerească, / Dar bătrânii se joacă / Împletind în penele păsării flori / Şi Dumnezeu mâniat nu înţelege / Că ei au uitat să urască”. (Bătrâni, sihaştrii).

Tăcerea Anei Blandiana nu exclude, ci pregăteşte cuvântul, acel cuvânt plin, încărcat, înnobilat: „Să lăsăm să cadă cuvintele / numai ca fructele, numai ca frunzele, / Numai cele în care moartea s-a copt” (Să lăsăm să cadă cuvintele).

Poeta mărturisea în eseurile sale că „nu poţi vedea şi-n afară şi înlăuntru în acelaşi timp”, de aceea „tăcerile” ei sunt un fel de „moarte în lumină”, „eroică beznă”, „un întuneric ca un leagăn cald” în care îşi reia dialogurile tainice cu Tatăl (sau, poate, cu părintele Gheorghe): Şi-n întuneric te găsesc pe tine, / Şi răsuflarea ta înmugurită, / Lângă clavicula-ţi subţire / Numai noaptea o simţi, / Şi mi-e atât de bine, / Şi ţi-e atât de bine. / Iubitul meu, Doamne , tatăl şi fratele meu, / Nu prăvăli deasupra mea lumina / Ca să dispari în albul ei prăpăd. / Nu-ţi fie teamă de mine!

Autoarea recurge la formule liturgice: rugăciune, psalm, requiem, litanie, structuri ce alcătuiesc mimesis-ul mistic şi fondul creştin al poeziei sale. „Albul fără margini” este culoarea favorită a poetei. Din aceste imagini desprindem atitudinile eului liric fascinat de absolut şi capabil să exprime fiorul cunoaşterii şi apropierii de Dumnezeu. Taina este mereu prezentă în tonul, atmosfera şi subtextul mesajului său liric: „o, dac-aş fi o lumânare numai, / Să mă consum treptat / De la un capăt spre altul, [...] Şi apoi n-aş mai avea nici o dorinţă, / Şi nici o patimă, / Şi sângele meu purtător de corăbii / Ş-ar spulbera / Şi mi-ar rămâne numai genunchii uscaţi, / Tremurători cu demnitate sau îngenuncheaţi...” (Totul simplu).

Structuri simbolice, simetrii semantice, precum înger/vierme, frăgezime/putreziciune, vis/realitate, viaţă/moarte, suflet/trup alcătuiesc axa lexicală a discursului liric al Anei Blandiana cu pronunţate accente biblice: „Cete îngereşti”, „îngeri stingheri, înţelepţi”, ”înger pustiu, subţire”, „îngeri bătuţi cu pietre”, „răniţi şi frânţi de oboseală, adorm umili şi fragezi prin caiete, trăgându-şi doar în somn când li se face frig / câte o filă albă peste aripi”; plopii la ea sunt „îngeri supli dintr-un rai pădurăresc”, iar eul „a îngheţat în singurătatea lui îngerească” (Atât de frig).

Creaţia şi credinţa sunt două dimensiuni majore care se completează în poezia ei, scrisul fiind act de mântuire şi purificare prin cuvânt, „altar din silabe, bolţi de cuvinte, sub care ameninţători de atâta iubire, / Credincioşii se-nghesuie / În pronaosuri sfinte.” Poetul – „păstor de fulgi”, trupul ei – „armură pe care un arhanghel / Şi-a ales-o să treacă prin lume”, „travestit cu aripile împachetate / Înlăuntru”. (Armura). Poetul – păstor, arhanghel îşi asumă drama timpului prin care trece, timp al dilemelor etice şi al adevărurilor nerostite, timp în care „plânsem toţi şi şezum / sub aceeaşi copaci / Ai aceluiaşi veac – Îngeri muţi şi stângaci / mă învaţă să tac / Neînţelese poeme / Picurând din zăpadă: / Ieri era prea devreme, / Azi au fost altădată.” (Penel), timp cu „aripi însemnate roşu-n vârf, unor îngeri singuri de metal”, cu „orbi şi muţi în bezna sonorizată sălbatec”, cu „mii de vorbe ţipate / Pentru-un semn care piere; / Îmi e sete de somn / Îmi e somn de tăcere” (Oglinzi). Eul liric este aici în căutarea hotarului dintre bine şi rău, haos şi armonie, nelinişte şi reverie, cunoaştere, melancolie. Fiecare poem al ei este o invitaţie la puritate morală, demnitate, iertare din inimă a întregii lumi.

Chiar şi acest scurt „popas” în universul sacru al poeziei Anei Blandiana ne oferă posibilitatea de a deschide un filon de cercetare cât se poate de complex, în atât de generosul orizont al hermeneuticii biblice.

Observăm că elementul religios are o corespondenţă aparte cu spiritualitatea feminină şi că Biblia a influenţat discursul lor liric nu doar ca o simplă şi inepuizabilă sursă de inspiraţie, ci şi ca un mod de a comunica stări, sentimente atitudini prin intermediul imaginii, simbolului, metaforei, revelând profunde semnificaţii şi adânci intuiţii, oferind în acelaşi timp momente de graţie, or, aşa cum medita P. J. Kavanagh „un poem reprezintă o încercare de a asculta muzica din cuvintele ce descriu o intuiţie.” Printr-o extraordinară forţă de concentrare şi sugestie, poete ca Tatiana Topciu, Milly Kin, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Leonida Lari, Galina Furdui, Nina Josu etc. ne conectează la această sursă de înaltă tensiune poetică şi morală.

b) Leonida Lari, „fiinţă bântuită de un duh sacru, dumnezeiesc”

(Cezar Ivănescu)

Poeta îşi concepe demersul liric ca pe un act de imensă purificare. Marcată în cea mai mare parte a ei de motivul rugii, poezia Leonidei Lari exaltă ce este imanent în tine, la ea starea de poezie şi starea de rugăciune devin identice. Prin metafore, simboluri pune în lumină sentimentul, experienţa rugăciunii, dramaticul, intensitatea ei: „Doamne, Rugă de noapte, Rugă de seară, Rugă de zi şi de noapte, Rugă de vară, Rugă de iarnă, Canon, Crist, Ritual autoarea comunică o energie demiurgică, o sete de absolut, o încercare de purificare prin rugăciune. O semnificaţie aparte are în poezia ei imaginea lumânării, verticalitatea şi blândeţea flăcării de lumânare. Ca un visător al „voinţei verticale” (expresia îi aparţine lui Gaston Bachelard), eul liric al Leonidei Lari, în faţa unei flăcări de lumânare, învaţă că trebuie să „arzi” şi să „luminezi”, topindu-te într-o rugăciune perpetuă, într-o iubire nemărginită : „Nu stinge lumânarea, las-să ardă, / Norocul Nostru este sus, nu jos, / E greu de aşteptat, dar norocos / E cel pe care duhul îl dezmeardă – / Nu stinge lumânarea, las-să ardă” (Ritual).

Geniul poetic al Leonidei Lari, inspiraţia continuă se explică, menţiona pe bună dreptate Cezar Ivănescu, prin aceea că „sufletul ei nu a ieşit o clipă din orizontul miracolelor şi respiraţia versului are fluiditatea rugăciunii, eticul, esteticul şi religiosul se topesc într-un enunţ de o sublimă candoare...”: „Lumina aceasta tăcută şi moale, şi caldă, / În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă, / Lumina aceasta sonoră şi fără cuvinte, / Care de o ţară astrală mi-aduce aminte. / Mai lasă, o Doamne, să-ntârzie lină şi sfântă / Pe tot ce în juru-mi cuvântă şi ce nu cuvântă, / Pe casă, pe masă, pe sare, pe colţul de pită, / Pe faţa poporului nostru de griji înăsprită, / Pe munte, pe mare, pe pietre căzute din salbă: / Hotinul, Cozminul, Chilia, Cetatea cea albă.”

Ruptura forţată de Ţară, de matricea ei culturală o determină pe poeta emblematică a Basarabiei să recurgă la expresii poetice dure, sângerânde, autoarea asociindu-şi propriul destin cu destinul Patriei.

În Monolog pentru Maica Maria, poem semnat de Galina Furdui, fiecare vers are o încărcătură ideatică deosebită, însă sensurile profunde le percepem doar prin apel la textul Sfintelor Evanghelii: „De-o parte - Caiafa. De cealaltă – Ana / Pilat ? Pilat a plecat. Uşa închisă-i. / Şi rana… / Şi-n rană Cuvântul ce nu ştie vină / Îşi năruie pana. Cupa-ncet / Se înclină” [6, p.103].

„Construindu-şi discursul liturgic, amestecând limbajul mito-religios cu cel intelectualist livresc, poeta noastră merge cu consecvenţă în albia unei formule care i se potriveşte cel mai mult” [7, p.26].

Poeta „ascultă cântecul”, numai de ea auzit, „care, discret, se naşte / În taina dintre clipe. Precum durerea creşte” (Tu n-ai venit – decântec şi durere) [6, p.39].

Tristeţea, mâhnirea, speranţa, durerea sunt cuprinse toate într-o încordare maximă, prin esenţializarea înfrigurată a mesajului biblic. Poeta ne sugerează că între pământ şi cer, între om şi Dumnezeu există căi de dialog “nevăzute”.

Cultul Maicii Domnului denumită Maica Precista, Sfânta Maria, Pururea Fecioară, Biserica Sfinţită, Rai Cuvântător, Uşa Domnului cea neumblată, Fecioară neîntinată, Povara Vieţii, Templul Cuvântului ş. a., ocupă unul din locurile de frunte în credinţa creştin-ortodoxă a poporului român.

Sfânta Fecioară Maria ca cea mai sfântă dintre femei şi ca cea care s-a învrednicit de cinstea excepţională de a naşte pe Fiul lui Dumnezeu, este venerată în cultul ortodox ca cea dintâi şi cea mai mare decât toţi sfinţii, „fiind mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită de asemănare decât serafimii” [8, p.69].

„M” – Măreţia Dumnezeirii celei măntuitoare şi măngăietoare. (Deut. 10, 17; Num. 9, 23; Cor. 1, 3).

„A” – Atotputernicia Dumnezeirii care a creat din nimic cerul şi pămîntul. (Fac. 1, 2; Ieş. 20, 14).

„R” – Răbdarea îndelungată a Dumnezeirii. (Num. 14, 15).

„I” – Iubirea de oameni a Dumnezeirii care este nemărginită. (ioan. 3,16).

„A” – Adeverirea lui Dumnezeu prin: Atotştiinţă, Atotvedere, Atotcunoaştere, lucrare bună. (Apc. 1, 3; 19).

În literatură Fecioara Maria reprezintă modelul conştiinţei creştine, imagine vie a virtuţilor: smerenia, blândeţea, mila, cumpătarea, generozitatea, credinţa, optimismul, dragostea etc. Fecioara este arhetipul principiului feminin, frumoasa lumii, prefigurată în mitologia populară românească în Sfânta Lună, Ileana Cosânzeana, Împărăteasa ce şade de-a dreapta Tatălui.

„Nevoia de înălţare interioară şi de sacru, în poezia anilor '60–'70 din Basarabia, remarcă Ana Bantoş, îi determină pe autorii basarabeni, care se manifestă în această perioadă, să conceapă poezia la modul liturgic” [9, p.55].

c) Ileana Mălăncioiu. Conotaţii ecleziastice ale crinului şi mielului

Crinul [10, p.387] ca şi trandafirul este cel mai semnificativ dintre florile „literare”, anume crinul alb: Lilium candidum, care multă vreme a fost chiar sinonim pentru cuvântul „alb”. O sete enormă de tărâmul frumosului, sacrului, de perfecţiuni celeste, de împlinire a fiinţei ne sugerează poemele „împodobite cu crini” ale Ilenei Mălăncioiu. Este de remarcat faptul că simbolismul acestei flori de crin în formă de cupă ce adună roua nopţii, este permanent lunar şi feminin, aşa cum a intuit atât de bine lucrul acesta Mallarmé: „Şi tu ce naşti albul hohotitor de crin / Alunecând pe mările de suspine doar în treacăt atinse / Peste tămâia albastră a orizontului de un palid senin / Înalţă-te în visuri spre luna ce plânge” [11, p.387]. Acest simbol este legat de dragoste, regenerare, prospeţime şi nu în ultimul rând ilustrează castitatea Maicii Domnului. De aceea, Fecioara Maria ne apare în iconografia creştin – ortodoxă având trei „stele” (una pe umărul dreapt, a doua pe umărul stâng şi a treia pe creştetul copilului). Aceste „stele” sunt denumite „crinii Maicii Domnului”, care-i desemnează fecioria.

În poezia Nunta de Ileana Mălăncioiu „crinul” ca şi „mielul” au conotaţii ecleziastice vădite : „E ziua sfântă-a nunţii, mireasa trece blândă / Cu carul ei de nuntă cu caii albi în spume, // Văd crinii de pe braţul ei şi tremur / Ca un nuntaş din altă lume. // Un joc imens începe, o horă cât pământul / Se învârteşte lină, aproape că a stat, / Eu urmăresc mireasa cuprinsă-n ea / Că voalul ei şi crinul deja au îngheţat. // Biserica-i deschisă, urmează cununia, / Încremenită pierd altarul din priviri, / Acelaşi trup de miel de două mii de ani / Se mistuie în trupul perechilor de miri. // E linişte deplină, stau mirii-ngenuncheaţi / Şi parcă lumea piere şi parcă nu mai sunt, / O altă nuntă pare să fie aşteptată / De sufletele strânse la templul din pământ. / Acelaşi voal subţire s-a scos din vechea ladă, / Zâmbesc tăcuţi copiii pe piatra cenuşie, / Aceeaşi horă lină a început, dar nimeni nu ştie că urmează aceeaşi cununie. // Miros de crini se simte în aerul fierbinte / E singură mireasa în carul ei şi plânsă, / De unde-a venit, Doamne, şi unde este dusă / Şi în cântarea asta de ce se duce însă ?”

Şi aici putem întrezări discursul oniric al Ilenei Mălăncioiu. Totul pare că se „întâmplă” în vis. Dar vorba este de acelaşi „joc” poetic al autoarei. Visul ei transfigurează din nou stări , sentimente, „aceleaşi” ca şi în Jertfirea mielului, pentru că „praznicul împărătesc” sau „nunta” duc la ideea de moarte sau purificare prin sacrificiu. E nunta din Mioriţa, sau „jocul” de-a moartea din Meşterul Manole...

Mielul apare la Ileana Mălăncioiu în diverse ipostaze. „El a fost dus ca o oaie spre junghiere; ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde aşa nu şi-a deschis gura”.

„Praznic împărătesc, pe uliţa-mpietrită / Din drumul meu din nou m-am abătut / În faţa casei noastre, unde mielul / Pentru jertfă a fost crescut. // Şi nu am cum să mă îndepărtez / De sângele ce curge în tot felul / Căci fug pe uliţă din poartă-n poartă, / Dar peste tot acum se-njunghie mielul. // Trupul lui cald se-atârnă de grinda de sub scări / Cu capu-n jos şi pieptul desfăcut / De parcă-n clipa jertfei el trebuie s-apară / Cu fiecare parte din care-a fost făcut // Numai în curte la Ion Nebunul / Mielul adus la jertfa-mpărătească / S-a hotărât că este prea firav / Şi-a fost lăsat o vreme să mai crească...” ( Jertfirea mielului).

Dar cine e Mielul ? Şi ce misiune are el în această lume efemeră şi grea de sarcina păcatelor ?

„Când a fost chinuit şi asuprit n-a deschis gura deloc, Ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund n-a deschis gura” (Isaia : 53,7 Iisus acceptă de aceea să fie numit „Mielul lui Dumnezeu – care ridică păcatele lumii”: (Ioan : I,29).

Mielul, în toate etapele dezvoltării civilizaţiei mediteraniene care este atât o civilizaţie de păstori nomazi, cât şi de agricultori statorniciţi – mielul prim, cel care astăzi este numit mielul de Sf. Ioan, apare în albeaţa lui imaculată şi plină de slavă, ca o manifestare a puterii înnoirii: el întrupează triumful primăverii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Însăşi această funcţie arhetipală face din victimă, cel care trebuie sacrificat spre a-ţi asigura propria mântuire. Prin această ofrandă, ca şi în alte rituri şi obiceiuri, adepţii lui Dionisos prefigurau vremea marilor revelaţii: astfel, spre a înlesni apariţia zeului pe malurile lacului Larna, prin care acesta coborâse în infern să-şi caute mama, ei aruncau în hău un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul porţilor infernale.

Odată cu revelaţia ebraică, acest simbol îşi va întregi semnificaţia: „Mielul sau (Oaia) simboliza în primul rând pe Izraelit, membru al turmei lui Dumnezeu, păscând sub oblăduirea păstorilor. Imaginea va fi reluată de creştinism – animalul de sacrificiu folosit cu toate prilejurile, dar mai ales cu ocazia înnoirii. Paştele (moartea şi învierea lui Hristos, mielul lui Dumnezeu). Astfel ţâşnirea sângelui mântuitor al lui Hristos pe cruce nu este lipsită de legătura cu sângele izbăvitor al mielului sacrificat, cu care evreii ung usciorii şi pragul de sus al uşii spre a îndepărta forţele răului în casa lor. Atunci când Ioan Botezătorul a zis, văzându-l pe Hristos: „Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii (Ioan, 1,29), spusele lui trimit cu siguranţă la tema sacrificiului” [10, p.299].

În Apocalipsă mielul apare pe muntele Sionului şi în centrul Ierusalimului ceresc. Agni – Vede, acea lumină apare precum lumina în centrul fiinţei şi nu poate fi întâlnită decât de-a lungul căutării cunoaşterii supreme. Această apropiere de zeul vedic al focului vădeşte caracterul solar al mielului.

Analogic cu relatarea biblică, vine şi expresia poetică: „Toţi sunt chemaţi la nuntă, nimeni nu rămâne flămând / Junghierea e sfântă / Şi dacă unul din ei nu ştie c-a fost chemat de-a dreptul / În porţile lui bate tu în numele Mirelui paracletul, / Spune-i că dormea, când a trecut pe la ferestrele lui / Sau era cufundat în ale lumii” (Ileana Mălăncioiu, „Chemarea la nuntă”).

Astfel, în aceste note sumare putem observa existenţa unei bogate varietăţi a imaginilor sau epifaniilor principiului feminin revelate estetic în poezia feminină contemporană, poezie din care desprindem atitudini profund mistice în faţa vieţii. Eticul şi esteticul aici sunt categorii care se întrepătrund şi se completează reciproc.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Dan Botta, Limite şi alte eseuri. – Bucureşti, editura Crater, 1996.

2. Mihai Eminescu, Răsai asupra mea // Opere. – Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1991.

3. Preot prof. dr. Dumitru Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă. – Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi e misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.

4.  Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest. – Bucureşti: Editura Eminescu, 1986.

5. Nicolae Balotă, Romanul românesc. Secolul XX. Estetica tăcerii, Bucureşti, 1997.

6. Galina Furdui, Spre Ţărmul al şaptelea. – Târgovişte: Editura Macarie, 2003, p. 103.

7. Mihai Cimpoi // Lumini pentru templu. – Chişinău: Editura Cartea Moldovei, 2004.

8. Cultul Maicii Domnului – Conspect la liturghia generală, Arhim. Ermoghen Adam. – Chişinău, 2002.

9. Ana Bantoş, Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană. – Bucureşti, 2000.

10. Chevalier Jean, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri (mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere), în 3 volume. – Bucureşti, Editura Artemis, 1994.

11. Apud Chevalier, Jean Alain Gheerbrant.