Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Simbol şi simbolizare în poematica feminină 

(Popa Veronica)

                                                     

„Opera de artă este un simbol al luminării şi ascunderii”[1].  În cazul nostru, vorbind despre simbol, e nevoie să reconstituim meditaţia hedeggeriană asupra operei de artă, conform căreia ea (opera) este una din căile prin care omul ajunge sau rămâne în vecinătatea Fiinţei.

„Reprezentarea simbolică, în viziunea lui Kant, nu este decât un mod al reprezentătii intuitive” [2]. De cele mai multe ori alegerea elementelor verbale, devenite simbol, nu este condiţionată de o intenţie artistică din partea autorului. De aceea în acest studiu am fost motivaţi să credem că autoarele textelor poetice se dezvăluie pe sine prin opera pe care o scriu.

Problema este, aşadar, de a străbate succesive straturi de mijlocire, care-l despart, dar şi îl apropie pe autor de propria sa operă. Textele analizate aici devin un vehicul, care ne duc spre ceva aflat în punctul de origine al textului însuşi. În interpretarea simbolului suntem obligaţi să consemnăm dubla presiune căreia suntem supuşi lecturând opera simbolică. Pe de o parte, opera tinde să se închidă în procesul de fixare a semnificaţiei, unde orice fond simbolic este determinat şi decodarea materialului iconografic, racordată la înţelegerea fondului cultural general al operei, trimite direct la dezvăluirea şi fixarea semnificaţiei simbolice. Pe de altă parte, opera simbolică este atrasă în sfera indeterminării principiale care guvernează, ca principiu al însăşi investigaţiei critice, destinul oricărei opere de artă. Această concepţie despre interpretarea operei corespunde ideii lui Valéry privitor la “neînţelegerea creatoare”, care însoţeşte receptarea operei şi, mai adânc, sub semnul definiţiei tradiţionale a simbolului ca specie eminentă a metaforei infinite. Utile sunt interpretările oferite de Gilbert Durand, Mircea Eliade sau C. G. Jung în deprinderea metodologiei de cerecetare a simbolului.

Este necesar să luăm în consideraţie opinia lui Mircea Eliade că “simbolul este indispensabil unei viziuni libere şi personale asupra existenţei”[3]. Mai mult decât atât, încercarea de a descifra simbolismul presupune din partea hermeneutului o pătrundere în labirinturile nebănuite ale conştiinţei. De aceea Mircea Eliade propune o hermeneutică în care actul descifrării simbolului ar presupune depăşirea stării de veghe, deoarece în opinia savantului simbolul nu se adresează numai conştiinţei de veghe ci totalităţii vieţii psihice[4]. Hermeneutica astfel concepută, devine ea însăşi un act de integrare a conştiinţei de unificare a celor două zone, cea superficială a zonei empirice şi cea abisală a experienţei fantastice şi simbolice.

În continuare vom încerca să concretizăm varietatea şi multitudinea unor procedee simbolice care au un scop expresiv în poematica feminină. Suprapunând textele mai multor autoare, facem să apară o reţea de asocieri sau grupări de imagini obsedante şi, probabil, involuntare. Simboluri consacrate ale artei universale devin în creaţia unor poete ca Leonida Lari, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Galina Furdui, Constanţa Buzea, expresii ale unui dialog cu sinele, esenţializând limbajul poematic prin aducerea a ceva nou la nivelul universului poetic tradiţional în care evoluiază şi în acelaşi timp păstrând ceea ce constituie esenţa veşnică a fiinţei umane. Amalgamarea entităţilor, a celor puternic individualizate, ne arată că în poematica feminină ne confruntăm cu o logică simbolică specifică. Apa, şarpele, plânsul, vegetaţia, mătrăguna, delfinul, scoica, stridiile, crinul etc. sunt doar câteva imagini ce conturează o matrice stilistică simbolică în poezia feminină contemporană. Într-adevăr , obsedante sunt imaginile apei şi tot ce este legat de ea. Nu întâmplător apa este considerată de Gaston Bachelard [5] element feminin, pornind de la ideea că orice fiinţă înzestrată cu imaginaţie are preferinţe pentru anumite substanţe active, capabile să confere şi unitatea expresiei unei opere, pentru că imaginile poetice sunt grefate pe anumite elemente ale materiei, care pot fi focul, aerul, apa şi pământul. Doar câteva din versurile selectate ne aduc pe un tărâm mitic şi mistic totodată, unde eul liric al Leonidei Lari , sau al Gabrielei Melinescu se simte “acasă”, în singurătatea elementului originar apa : “Trecută-n flori şi-n arbori, şi-n ape cristaline, / Cum aş putea şi-acuma făr-a intra în ea, / Să aflu ce e partea de dincolo de mine…”( Leonida Lari); “Dacă nu se poate aici, pe pământ să mă iubească cineva,/ nici în copac şi nici în iarba înaltă / în care copil am plâns,/ nici pe spinarea unui animal / să nu mă găsească nimeni care / să înnebunească după culoarea sîngelui din mine, // atunci în apă, în capcana ei / gonită-n brânci, chiar din această dimineaţă / eu am simţit cum toţi muşchii şi suflarea s-au dezobişnuit de viaţă./ Şi li se pare apa o duhoare scumpă / în care s-ar putea să crească / un aliment, a cărui frunză poate să-mi vindece muşchii şi suflarea care // s-au dezobişnuit de viaţă.” (Gabriela Melinescu, „În mijlocul apei” ). Din această imagine-cheie se desprind altele, creând reţeaua de simboluri : femeie-ape-şarpe-Lună etc.

Mitologia şarpelui şi proiecţia acestui simbol în lirica feminină dezvăluie multiple ipostaze ale eului liric feminin. Într-unul din studiile sale asupra simbolisticii şarpelui, Eliade nota ideea că şarpele se articulează în mai multe sisteme, legate în ansamblul Lună – ploaie – fertilitate – femeie – şarpe – regenerare periodică. Semnificative sunt ansamblurile parţiale precum “şarpe–femeie-fecunditate” sau “şarpe-ploaie-fecunditate”.

O întreagă mitologie se constituie în jurul acestor “centre” de reţele între planurile cosmice. Eliade afirmă că multe popoare împărtăşesc credinţa uniunii dintre femeie şi şarpe. Grecii şi romanii considerau că Alexandru cel Mare, Esculap, Augustus şi Scipio cel Bătrân au fost concepuţi de un şarpe. Mircea Eliade scoate în evidenţă una din cele mai importante semnificaţii ale simbolisticii şarpelui, regenerarea, ce ţine de latura transformării, fapt care a şi făcut să se creadă că Eva ar fi zeiţa personificată de şarpe.

În poematica feminină simbolistica şarpelui aprofundează ideea de matrice stilistică feminină prin unicitatea posibilităţilor de interpretare şi relaţia acestui simbol cu principiul feminităţii. În poemele “Şi dacă”, “Am un şarpe în os”[ 6]  eul liric al Ilenei Mălăncioiu se identifică cu şarpele – un alter ego, cel invizibil : “Am un şarpe în os, am strigat,/ Umblă încet pe golul din femur, / Săltându-şi capul până la şold / Şi încercând să-l rotească în jur, / Cel puţin de trei ori pe zi, / Liber şi cu încredere, ca pe cheia / Cu care se va deschide deodată / Golul nesfârşit de după aceea. / Am un şarpe în coapsă, am strigat, / Dintr-un adânc instinct de apărare / Şi am simţit cutia de os cum se desface / Şi cum vă-ndepărtaţi, şi cum apare. / Singurătatea cea fără de margini / şi clipa-n care nu mai e nimic de spus / Şi-un gol nesfârşit peste care şarpele / Se-ncolăceşte liber, ca sufletele celor ce s-au dus.” Este un poem cu mesaj expresionist vădit , sugerat de cuvintele – cheie strigăt, “singurătatea cea fără de margini”, “gol nesfârşit”. În relaţie semantică cu cuvântul “şarpele” sunt , la nivel fonologic, aliteraţiile şi asonanţele, semnificative şi ele.  Situându-ne strict la nivelul sunetelor, vom încerca să pătrundem în intimitatea lor poetică. Cercetări întreprinse de savanţi ca Sapir, Newman, Wissemann, Fonagi, au demonstrat că predominarea anumitor sunete în poezie nu este întâmplătoare. Şi aici “s” din cuvintele “os”, “strigăt”, “săltându-şi”, “şold”, “deschide”, “nesfârşit”, “coapsă”, “simţit”, “desface”,”singurătatea”, “sus”, “suflete”, “dus” este o imagine sonoră obsedantă ce accentuează relaţia imitativă dintre sunetul produs de şarpe şi vocea lăuntrică a eului liric, expresie a stării de singurătate şi spaimă în faţa haosului universal. Această relaţie se realizează aproape spontan. Figurile de sunet, aliteraţia, asonanţa, onomatopeele alcătuiesc, din acest punct de vedere, aşa - numita categorie a mimologismelor. Termenul îi aparţine lui Gérard Genette şi el a fost preluat la noi de Nicolae Manolescu în studiul său intitulat “Despre poezie” .

O completare a simbolismului apelor poate fi considrată imaginea lacrimei în poematica feminină, semnificativă mai ales în discursul liric al Constanţei Buzea, unde forma expresiei lirice este adesea bocetul, blestemul: “În sarea lacrimei apune luna”[7] (“Salina”). Baschelard acordă atenţie psihanalizei elementului, prin lacrimi considerând femeia, “făptură a umedei stihii”. Elena Tacciu [8] în capitolul “Complexul Ofeliei” revine la ideea că apa este  „simbolul adânc organic al femeii care nu ştie, decât să-şi plângă durerea şi ai cărei ochi se umplu atât de uşor de lacrimi”. La Ileana Mălăncioiu „plânsu-mi-s-a” devine “ţinutul” prin care umblă “de la naştere până la moarte”, “cuvânt” care trebuie “repetat din când în când”.

Plânsul Leonidei Lari este uneori tandru şi mângâietor, alteori sfâşietor, atunci când este vorba despre durerea înstrăinări neamului : “Pe deal către marginea zării, cu sufletu-n palme întins, / Odată în arşiţa verii / De dragoste tristă am plânas” (“De patrie”).

Plânsul Anei Blandiana este solemn, grav, cu adevărat feminin : “Plâns care se ascultă singur, / Zăpadă amară / Topită în praf şi polen, / Moartă pe umerii paznicului / îmbătrânit de somnul pe lumină, / Zăpadă amară şi firavă, Biată zăpadă, / Frig nedecis şi-ndurător / Păstrându-mi insomnia fragedă / Şi spaimele moi, / Zăpada prevestind o noapte mult mai adâncă decât ar putea să-şi închipuie ziua, / cea mai plângătoare zi, / Zăpadă amestecată cu fructe putrezite şi cu sămânţă de copii.” La ea “frunzele de plop” sunt “milioanele de pleoape obosite” ce “ascund ochiul cel singur, / înlăcrimat şi miop, / pe care-l simţim între spete / cum pătrunde arzând / când pleoapele plopului sunt duse de vânt.” (“Pleoape”) Şi aici plânsul este sugerat imitativ de imagini sonore “în”, “in”, “it”, “im”, “pl”.

În poemul Gabrielei Melinescu “Pasărea care plânge”, din nou plânsul este cuvântul - cheie dublat de imaginea păsării: „Cum priveam fix / Amurgul răspândit până în sânge , / pe o ramură am zărit pasărea care plânge”…

Lacrima şi lumina sunt cuvinte-oglinzi ce populează iniversul intim al liricii Doinei Antonie în „Timpul nimănui” sau „Brăţara de licurici”: „Încurcă-ne, Doamne, / silabele, surâsul, / dar lasă-ne clipa somnului / cu pleoapa în vis locuind / la marginea dinăuntru pe unde lumina arar cuib rotund / în lacrimă-l preface” [9] , „Tocmai pornise spre lumină o lacrimă, când o tufă de maci surâse.”[10]. Un univers al „curăţiilor”, o lume purificată, în care „ochii stelelor veghează seninul de lună”. Scânteieri, oglindiri, fulgerări atrag „întrebări – săgeţi” care „ţintesc livada sclipind în noapte”.

„Jocul” luminii, aici, este adesea succedat de jocul grav al lacrimii : „Plouă peste întinsul trup al câmpiei. / Cu tălpi mici, / lacrimi cristaline ating ierburile, / şoptindu-le / vorbe neînţelese.” Dilatată parcă, „lacrima” Doinei Antonie sugerează uneori „plânsul lumii”. În „neliniştea nopţii”, în „zăgazul dintre bine şi rău”, în „Don Quijote”, în „nucul plângând”, în „cetăţile de odinioară” poeta caută echilibrul unei lumi tulburate, răspunsuri care ar justifica existenţa ei. Poemele devin o încercare de a-şi formula propria „lege a căutărilor” : „Aici şezum şi plânsem”, „un inel de argint uitat pe degetul plângând”, „trecând nervos, prin poarta clipelor, / bărbatul fără de palton îşi rumega gândurile, / ignorând de tot universul / pupilelor fermecate / în care lacrima se înscria rotund, încet, cuminte.” Efecte sonore, generate de gerunziile plângând, trecând, încălzind, încăpând, fluturând, etc. conturează acorduri triste, sugerând neliniştea, melancolia, visarea.

 Am putea continua şirul de versuri la fel de relevante. Cert este că imaginile din reţeaua amintită mai sus devin, în relaţia lor semantică cu alte imagini, simboluri fundamentale feminine, personale sau resemantizate.

 Tudor Vianu pune accentul pe caracterul continuu al simbolului, spaţiu de joc care apare între forma şi conţinutul operei, acea inadequatio fecundă este locul de proliferare şi justificare a lecturilor infinite. Latura de inefabil şi incomensurabil îi este caracteristică oricărui simbol adevărat [11].

Există un mare număr de simboluri colective, consacrate, care, în funcţie de epoca istorică sau de domeniul de manifestare, pot avea valori diferite. Simbolurile se pierd, se schimbă sau dispar. Alături de simbolurile consacrate, pot apărea şi altele, aşa - numitele simboluri contingente, individuale, cele pe care le descoperă scriitorul sau artistul. În poezia lui Eminescu, luna, teiul, izvorul, somnul, marea, statuia, insula, visul, cartea sacră, haosul etc. sunt simboluri fundamentale, personale sau resemantizate.

În secolul nostru, psihanaliza, prin utilizarea interpretării simbolice a experienţei onirice, dă un nou impuls utilizării simbolurilor în poezie, cu precădere în cea suprarealistă. Pentru Freud, orice exprienţă care nu se poate exprima direct, fiind refulată în subconştient, tinde să apară în spaţiul conştiinţei într-o formă simbolică. Această formă exprimă fantasmele originare ale individului care aparţin unui patrimoniu psihic transmis filogenetic. Simbolul se naşte din prohibiţie şi frustrare, el individualizează obsesia, e un mod personal de rezolvare a unor tensiuni interioare. În viziunea lui Jung, simbolul exprimă tocmai natura umană fundamentală. El ţine de tendinţa normală a psihicului nostru de a-şi realiza toate virtualităţile, străbătând drumul de la cunoscut la necunoscut, de la ceea ce poate fi numit la inexprimabil.  Simbolul aparţine inconştientului colectiv, el participă la construirea arhetipurilor, structurii psihice universale ce impregnează substanţa miturilor, dar şi a faptelor artistice şi literare.

         Pasărea, Oul, Coloana (zborul) fac parte dintre simbolurile primare ale lumii întrucât sunt prezente din preistorie pe întreaga Eurasie, tot aşa ca şi în Africa, Australia şi America precolumbiană. Aceste imagini l-au obsedat şi pe marele nostru sculptor, Constantin Brâncuşi ca şi pe artişti de pretutindeni [12] .

         În textele vedice, semnele cele mai vechi ale culturii indiene, găsim respectivele teme cu o mare tensiune simbolică. Aceste imagini capătă mai târziu, în cultura modernă, multiple funcţii spirituale, datorate posibilităţii actului transcenderii.

         La  Brâncuşi, de pildă, „Pasărea măiastră” este „un simbol al „zborului” ce îl eliberează pe om din limitele materiei inerte”[13].     Aceeaşi imagine apare în poezia modernă ; am desprins diverse conotaţii urmărind evoluţia simbolică a „păsării” în poematica Galinei Furdui, dar şi a Magdei Isanos, Ion Vatamanu, Nichita Stănescu etc.

         Poeta Magda Isanos caută la păsări şi oameni corespondenţe spirituale şi crede că poeţii sunt, ca şi păsările, „predicatori ce aduc cântări Domnului”: „Doamne, dintre toţi copiii tăi, / numai noi am fost ca paserile în aceste văi : / Iartă-ne ce-am greşit şi primeşte-ne în grădinile / pe care îngerii tăi le-au plivit. / Pune-ţi mîinile pe rănile noastre prea pământeşti / şi spune că ne vindeşi şi ne primeşti”[14]. Neândoielnic este faptul că poezia Magdei Isanos are un vădit mesaj biblic, poezia-cântec la ea este dar „şoptit” de Domnul; asemeni poetului – preot Iosif Trifa (1888 – 1938), poeta crede că păsările cerului ne sunt o predică vie prin cântările lor [15] „Căutaţi la păsările cerului” : „Doamne, n-am isprăvit / cântecul pe care mi l-ai şoptit. / Nu-mi trimite îngeri de gheaţă şi pară în orice seară. // Nu pot pleca. Arborii îmi şoptesc ; florile calea-mi aţin şi mă opresc. / Despre toate-am început o cântare / De laudă şi naivă mirare. / Oamenilor voiam să le las / sufletul meu, drept pâine la popas, / drept păşune, livadă şi cer. // Tuturor acelora care nu mă cer şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu / o candelă pentru mai târziu. / Căutăm în iarbă şi-n mohor / tainele ascunse tuturor („Doamne, n-am isprăvit”).

          Poeta compară „paşii” cu „aripi muiate-n lumină” ; „fermecată de zbor”, „senină”, ea este „asemeni zărilor toamna”, ea sugerează în poemele sale solidaritatea dintre poezie şi cântec, poezie şi zbor, poet şi pasăre.

Pasărea este şi unul dintre laitmotivele ce străbate creaţia Galinei Furdui, Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Nichita Stănescu. „Căci pasărea nu-şi cântă sie, / Nici stelei pe creanga-nserării. / Şi valul, valul greu al mării / O fi ca zbuciumul, nu-şi ştie. // Pe undeva, o bucurie / Şi – înalţă- aripile mirării - / E pasărea. Nu-şi cântă sie. / Şi-i valul pe creasta – nsetării. // Despre vreo artă – a luminării / Nu se întreabă, deci nici scrie. / Averea ei - stropul suflării – Ni – l tot revarsă, mie, ţie... // E pasărea. Nu – şi cântă sie.”( Galina Furdui)

„Pasăre-Eu” este „piatra de boltă a creaţiei vatamaniene”, afirmă Mihai Cimpoi. Două motive – frunza şi pasărea – par să domine scrisul lui Ion Vatamanu, nota Grigore Vieru. „Una simbolizînd statornicia sufletească spirituală, cealaltă – cîntecul, zborul liber al său. Iar întregul act liric al poetului nu este altceva decât expresia unei iubiri depline” [16]. Poezia lui Ion Vatamanu nu e decât ora permanentizată şi universalizată a păsării („Ora păsării”) : „ În fiecare lucru, om sau noţiune / Aud o pasăre cântând.../ În fier e pasărea de fier, / În gumă pasăre de gumă.../ Fiecare lucru, om sau noţiune / Acestui cânt de pasăre în totul se supune...”.

          Principiul orfic al creaţiei : Poetul – Pasăre se situează în centrul universului artistic şi este plin de semnificaţii în poematica Galinei Furdui. Autoarea evocă „accente, stări, probleme, contrarii, embleme ale existenţei noastre din anii '80 – '90 : credinţa şi tăgada, speranţa şi îndoiala, întrebarea, eşecul, chiotul şi lacrima [...]. Timpul izvodeşte cântecul ..., dar tot el aduce nostalgii şi cutremur lăuntric : „De fruct e verbul care încet se naşte / În taina dintre clipe. / Precum vârstele creşte. / Şi frige, când mângâie, şi tace precum iartă, / Şi cântă când coboară luminile să-mpartă”[17].

         Semnificative sunt versurile „Plumbul în pasăre se – oprea - / Cânta prea trist. / Prea trist zbura”, altundeva: „Solemn, coboară din amvoane – Cuvântul. Întru alinare. / Ard răni în preajmă de icoane, pe obraz o lacrimă tresare...”

         Zborul, cântecul, aripa sunt în poematica Galinei Furdui cuvinte – simbol, sugerând taina iniţierii, a cunoaşterii : „Căci e ceva mai mult decât vedem, / Cele cinci simţuri sunt doar un prescris îndemn, / Îmi spui. – Cunoaşte aripa. Va trebui să zbori. Învaţă zilnic a nu şti să mori.”

         În poematica Galinei Furdui sunt relevane relaţiile intertextuale cu poezia populară. Cunoaştem despre preexistenţa unei întregi paradigme a „păsării măiestre” în folclorul românesc, ca şi în creaţia cultă, paradigmă în vârful căreia tronează Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi. Paradigma deja constituită luminează semnificaţia păsării din poemul Galinei Furdui : „ Săruta – vei lacrima / Sarea albă–a rămânea. // Sarea albă–a rămânea. / Pasărea s–a întrupa. /Va zbura prin ani, zbura / Şi – a cădea zăpadă grea. // Obosită–n pleata mea,/ S–a ascunde şi–a tăcea / Albă ca la nimenea, / Floare ca la nimenea...”

         „Aflăm în poezia ei, mărturiseşte Eliza Botezatu, zvâcnirile tradiţionale de baladă romantică şi, alături de ele, reflecţii moderne; putem vorbi despre problemele tradiţionale prin filtrul unui spirit modern. Întrebările şi îndoielile omului modern, „presimţirile” şi veghea lui...” [18] .

         „Şi cântă cum ştii tu a descânta / pân – piatra piatră se va despica. / Nu, nu te întrista , inima mea, / Simt steaua înfrunzind pe–aripa ta.” Ultimul vers ne aminteşte de poemul lui Grigore Vieru „Pasărea”, sugerând ideea de sacrificiu matern, esenţă a zborului lăuntric feminin.

         Ţinând seama de consideraţiile de mai sus, găsim la fel de relevante semnificaţiile poetice ale grupului nominal pasăre măiastră  din poezia Măiastra de Nichita Stănescu : „Am născut o pasăre azi-noapte / pe când întindeam privirea / de la unu pân la şapte / contemplând nemărginirea. // Din privirea mea gravidă / ea şi – a scos clonţul lividă / şi-a zburat fâl-fâl departe / până dincolo de moarte. // Mi-am lungit privirea lungă, / foarte ruptă, sângerândă, / foarte neagră, pururi blândă, / ocolindă şi plăpândă./ Dreaptă, totuşi tremurândă...” Sensul unui cuvînt, în cazul de faţă cel al pasării la  Nichita Stănescu, Ion Vatamanu, Galina Furdui, Gabriela Melinescu configurează în final revelaţia poetică, starea de graţie, căutarea tainelor, a semnelor ascunse în cuvinte şi lucruri. Galina Furdui îşi încheie cartea cu un citat semnificativ din Malraux : “Totul e semn. A merge de la semn la realitate semnificată înseamnă să adînceşti lumea. Să mergi către Dumnezeu”.

NOTE:

1.      Liiceanu Gabriel, Om şi simbol (Interpretări ale simbolului în teoria artei), Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 266.

2.      Apud Tzvetan Todorov, Teorii ale simbolului, Bucureşti, Univers, 1983, p. 281.

3.      Sergiu Al – George, Arhaic şi universal, Bucureşti, Editura Herald, (Capitolul II: India în destinul cultural al lui Mircea Eliade, B. Dialectica simbolului , p.174.

4.      Marino Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 1980,p.285-286.

5.      Gaston Bachelard, Apa şi visele.- Bucureşti, Tipografia Arc, 1994,p.129.

6.      Mălăncioiu Ileana, Poezii , Bucureşti, Vitruviu, 1996, p.214.

7.      Buzea Constanţa, Pluralul cuvântului rouă ( recenzie de Iulie Constantin)// România Literară,nr.51-52, 24 decembrie,2003,6 ianuarie,2004,p.22-23.

8.      Tacciu Elena, Eminescu. Poezia elementelor (Eseu asupra imaginaţiei materiale în postumele de tinereţe), Apele feminine.- Bucureşti, Cartea Românească, 1979, p. 156.

9.      Antonie Doina, Timpul nimănui.- Bucureşti, Editura Fiat Lux, 1995, p.119.

10.  Antonie Doina, Brăţara de licurici.- Bucureşti, Criterion Publishing, 2004, p.21.

11.  Crăciun Gheorghe, Introducere în teoria literaturii.- Braşov, Editura Magister, 1997, p.185.

12. Sergiu Al.- George, Arhaic şi Universal.- Bucureşti, Editura Herald, 2000, p.22.;

13. Constantin Zârnescu, Aforismele lui Brâncuşi.- Bucureşti, Editura Zamolxis, 1992, p.120.

14. Magda Isanos, Doamne, unde ai să ne aşezi pe noi // Când îngerii cântă.- Iaşi, The Romanian Cultural Foundation, 1994, p.74.

15.Iosif Trifa, Căutaţi la păsările cerului, Sibiu, Editura „Oastea Domnului”, 2001, p.11.

16. Grigore Vieru, în prefaţă la cartea lui Ion Vatamanu „De ziua Frunzei”. - Chişinău : Literatura artistică, 1997, p. 5.

17. Eliza Botezatu, Fascinaţia căutării de sine // Sacrul în operele semnate de Galina şi Ludmila Furdui.- Chişinău, Editura Cartea Moldovei, 2004, p.83.

18. Ibidem, p.87