Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

TEODOR NENCEV: MODELE LITERARE, AFINITĂŢI ELECTIVE

Veronica Popa, filolog, muzeograf

 

Analiza creaţiei celor mai reprezentativi scriitori basarabeni, prin prisma  modelelor literare, ne deschide largi posibilităţi de investigare a structurii literaturii române din Basarabia de la inceputul secolului al XX-lea.     

„Literatura din ţinut, la sfârşitul anilor treizeci şi începutul anilor patruzeci, evolua spre „un nou regionalism”, spre un regionalism integrator, ce se manifestă ca o diversitate a unităţii noastre spirituale. [...] În anii 90 începe „micul război al antologiilor” în popularizarea scriitorilor basarabeni. Bilanţul nu este încheiat.”  [1, p. 9]. 

Tocmai din acest motiv, considerăm actuale şi necesare însemnările noastre pe marginea textelor unui poet despre care critica literară de pe ambele maluri ale Prutului a vorbit foarte puţin sau deloc.   TEODOR NENCEV (9 martie 1913, s. Văleni, jud. Izmail, România – 3 noiembrie, 1944, Lieidzelda, Lituania)  este un poet aproape uitat, deşi, alături de Vladimir Cavarnali,  era figura emblematică a generţiei sale, lider recunoscut de societatea literară basarabeană, memru fondator al revistei „Bugeacul”, unde până în 1936 este şi redactor. A colaborat la publicaţii periodice: „Moldavia”, „Generaţia Nouă”, „Viaţa Literară”, „Universul Literar”, „Pagini basarabene”, „Viaţa Basarabiei”, „Jurnal Literar”, „Octombrie” (Chişinău, 1940 – 1941) ş. a. În 1937 publică placheta „Poezii”, urmată de o altă „Placheta” în 1940. Acest volum a fost premiat de Societatea Scriitorilor Basarabeni proaspăt înfiinţată.

Data de 28 iunie 1940 a fost fatală pentru Teodor Nencev, ca şi pentru întreaga Basarabie.  În 1941 este mobilizat de trupele sovietice, înrolat în cel de-al doilea război mondial de unde nu s-a mai întors Astfel, Teodor Nencev este, asemeni lui Nicolae Labiş, „buzduganul generaţiei sale”, sacrificat stupid, zborul lui fiind brutal întrerupt.

        Textele lui Teodor Nencev, puţine la număr, comparativ cu cele ale poeţilor care au avut norocul să scape vii din război sau din gulagul sovietic, vorbesc suficient de mult despre modelele literare ale epocii pe care o reprezintă şi despre afinităţile elective împărtăşite de poet.

        În creaţia „Generaţiei Unirii”, modelul eminescian, dar şi cel arghezian, blagian, bacovian este evident. O preţioasă investigaţie pe această temă reprezintă studiul lui Alexandru Burlacu „Poeţii şi trandafirul”, Tipografia „Elan Poligraf”, Chişinău, 2015, p. 3. Atenţia criticului este îndreptată către modelul eminescian ca „etalon al poeticităţii” (Ioana Em. Petrescu)

Vom încerca şi noi, în aceste note sumare, să scoatem în evidenţă autenticitatea poemelor lui Teodor Nencev, nobilul lor caracter „localist”, să identificăm unele relaţii intertextuale, fie şi rudimentare, afinităţi elective sau pastişări simpatetice cu poezia marilor înaintaşi. Cum bine preciza Alexandru Burlacu, poezia basarabeană merge pe „linia” Eminescu - Goga, Eminescu – Blaga, Eminescu – Arghezi, Eminescu – Barbu, Eminescu – Bacovia. Acelaşi lucru poate fi observat şi în poezia lui Teodor Nencev.

Astfel, renunţăm la teza simplistă, cum că Teodor Nencev, născut din mamă româncă şi tată bulgar, este original exlusiv prin faptul că aduce în poezia basarabeană suflul esenian al poeziei ruse. Nu negăm tonul şi atmosfera eseniană, în unele poeme ale sale. De altfel, destinele lor umane şi artistice sunt foarte apropiate. Zbuciumul, tânguirea caracteristică spiritului slav, presimţirea sfârşitului tragic, sunt doar unele din ipostazele lirice ale universului poetic al lui Teodor Nencev: „Nu sufăr eu îngenuncherea crudă / Şi regretul că mă risipesc. / De nimica astăzi nu mi-i ciudă, / Mi-i destul că încă mai trăiesc. // [...] Deci, pace vouă stelelor de sus, / Şi vouă, lanuri, unde adesea - am mas; / Tinereţea mea, câtă s-a dus? / Tinereţea mea câtă-a rămas?”, („Motive după Esenin”, 1939).

Credem binevenit aici un fragment din articolul lui S. Esenin „Ruşii”, scris la scurt timp înainte de moarte, în care poetul face un portret al timpului care i-a marcat destinul şi creaţia: „Nu a fost timp mai dezgustător şi vicios în viaţa literară, decât momentul în care trăim. Situaţia grea în stat, de-a lungul acestor ani, în lupta internaţională pentru independenţă, întâmplător i-a readus pe arena literaturii pe lacheii revoluţionari care au merite în proletariat, dar nu în artă.”

Acelaşi dezgust pentu veacul în care s-a născut îl găsim şi în ars poetica lui Teodor Nencev: „Eu vin de jos, golan şi fără nume, / Şi singur din republica de glod. / Sunt frate vagabonzilor din lume / Şi tovarăş bun cu un nerod. [...] // Umilit am fost de tot şi toate / Şi batjocuri grele am primit. / Poate de aceea am rămas un coate – rupte / Şi-n Bolgrad poet m-am proslăvit. // Azi, mândria mea de e rănită / Şi celebru încă de nu sunt / Sărut mâna mamei, înăsprită, / Şi colind pe străzi un fluier – vânt. // Dar în foşnetul de ramuri, iată, / Şi-n privirea câtorva calici, / Descifrez eu veşnicia-mi toată, / Şi-o aştern în file cu petale mici.”, (1937).

Basarabia lui Teodor Nencev, „undeva, sub un cer fermecător, / biciut de crivăţ, mângâiat de dor” („Mi-e pasul obosit”, 1938) [4], este asociată metaforic unei „dragoste negrene”; patria lui, aflată la răspântiile istoriei, este evocată de poet cu dragoste pătimaşă, cu motive de romanţă sau cântec vechi, doinit: „Nu-i scăpare, nu-i... / Lăutar, să-mi cânţi ceva aşa / Şi-n armonică să pui / Toată Basarabia. // Să te-nvăţ? Nu-i nevoie. / Curgă cântec frumos. / Să mă-nvăluie în voie, / Precum păru-i de abanos. [...] / Hei, dar cântă întruna, / Inima nu ţi-o cruţa. / Dacă nu-ţi ajunge una, / Uite ţine-o pe a mea. / Sângerândă, ca o rană, / Peste clape s-o striveşti; / Pentru o dragoste negreană / Merită să pătimeşti.”,  (1937).

Într-adevăr, unele texte ale lui Teodor Nencev păstrează motive eseniene şi sunt foarte asemănătoare cu semnificativele versuri ale poetului rus, în geniala traducere de G. Lesnea, de pildă „Aşa trist niciodată n-am fost” sau „Focul vânăt e gonit de vânt”: „Despre mângâiere – scârbavnicul urât, / Pistolul sau cârciuma murdară. / Îneacă-mă beţie, căţea, mă ia de gât, / Amintirea-i iarăşi începe să mă doară.”, („Despărţire”, 1936).

Viziunea, imaginile şi stările sufleteşti se sincronizează, în linii mari, cu cele ale poeziei basarabene din anii 30 ai secolului trecut: dezrădăcinarea, singurătatea, neîmplinirile, setea de ducă, deznădejdea, dar şi iubirea pentru Basarabia, mama, dorinţa prosperării patriei: „Eu sunt poetul noii generaţii / Pornită să despice istoria în două, / Eu sunt poetul unei lumi ce naşte / Vulcanică, tulburătoare, nouă!” („Origine”, 1937); „Mi-amintesc anul 1917 / noi, cei de-acum, eram copii / Şi ne jucam în ţărnă ridicând baricade, / Când tunul bubuia în Carpaţi / Şi mai departe... [...] De aceea, poate, nu ştim cum să ne purtăm, / Deaceea, poate, nu mai credem în nimic. / Patria – mamă ne-a primit târziu. / Când noi de-acum ne învăţasem fără patrie. [...] În provincia de la răsărit, / Noi am crescut generaţie orfană.” (1937); „Ni-i azurul murdărit şi-amar, / Orizontul pare că-i de lut, / Suntem o generaţie fără hotar, / Călare pe trecut.” („Cronica”); „Iată, ne-am plămădit şi creştem noi, / Generaţie născută din război.”, („Înainte”, 1937). Poetul este, aşa cum se autodefineşte, „fiu al stepei”, în sufletul căruia sălăşluieşte „dorul cocorului”, atras mereu de „pânze de catarg”. Se identifică lăuntric cu „vulturii răniţi”, „chitare sfărâmate”, „copaci pustii”. Atmosfera lirică este marcată de „ceaţă” şi „rugină”, tristeţi bacoviene. De altfel, George Meniuc, subliniază ferm mai multe idei în consonanţă deplină cu principalele teze ale simbolismului şi expresionismului interbelic românesc în „Consideraţii literare” apărute în revista „Viaţa Basarabiei”, 1939, nr. 9.: „Nu orice sentiment e poezie. E prea puţin să utilizezi magia metaforei şi năvala sincerităţii, dacă nu ştii, din succesiunea de evenimente psihice , să desprinzi unicul şi bogăţia unei vibraţii poetice.”

Modelele simboliste româneşti (Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu) sunt tot mai mult căutate de poeţii  interbelici basarabeni. „Chiar şi poeţii minoritari, grupaţi în jurul revistei „Bugeac” şi fascinaţi odinioară de poezia ruşilor, fac şcoala lui Arghezi. Ei cu toţii imită materialitatea versului şi pastişează mesajul lui. O aşa zisă artă poetică, impregnată de esenţe argheziene, caracteristică noii generaţii, ne dă Teodor Nencev” [2].

De altfel, Arghezi rămâne printre preferinţele poeţilor  de la „Viaţa Basarabiei”, chiar şi după ce destinul îi înstrăinează fizic de patria lor.  În scrisorile sale siberiene, Nicolae Costenco, scria către fratele său, Tolea: „În prezent eu scriu o lucrare, „Hâncu”. Te rog, Tolea, roagă pe cineva din verişori să-mi copieze din Istoria Românilor a lui Xenopol, tot ce se referă la domnia lui Duca Vodă, inclusiv cronologia (anii). Dacă poţi, prin banderolă, trimite-mi „Cuvinte potrivite” de Arghezi, (versuri) şi poeziile lui Baudelaire „Les fleurs du mal”. Eu n-am aici cărţile mele. [...] Moldovenii noştri  din „Viaţa Basarabiei, şi toţi ai noştri, au făcut tabula rasa.  Ce mai face Vasea? (Vasile Luţcan) Mai scrie? Tipăreţte?  [...] Am văzut în poză că i-a crescut burta. M-ar interesa dacă şi talentul. [...]  Poate este vreo antologie a  poeziei româneşti, m-ar interesa.  Poate ai reviste ilustrate româneşti, ţi-am mulţumi mult, nu numai eu unul, de ne-ai trimite câte ceva.”, (Dudinca, 23 februarie, 1955) [5]; „Dragii mei papa, mama şi Tolea. Am primit pe Arghezi şi celelalte, sărut mâna cu respect şi vă mulţumesc.” (Dudinca, 27 iunie, 1955) [5].

Despre afinităţile stilistice ale poemelor lui Teodor Nencev cu imaginarul arghezian ne „vorbesc” chiar textele. Toposuri argheziene iese la iveală în structuri metaforice, asonanţe, aliteraţii, motive: „Vechea iubire de copaci şi vite, / O voi turna în slove potrivite. / Din nou un an de roze vise / Mă va lăsa doar cu nădejdi ucise.”, („Fluier de primăvară”, 1936); „Beau vinul dragostei sau veninul / Şi beat de-aroma ta, femeie, sunt, / În faldul rochiei tale îmi îngrop obrajii, / Cufundat în beznă şi-n pământ.”, („Aromă şi venin”);  „Ca pe stihurile mele, a tale mâini, / Să pogoare binecuvântatele fântâni.”, („Fluier de primăvară”); „Din mizerii mici ca şi din lut, / Dumnezeu şi idol mi-am făcut // M-am răzvrătit în noaptea de osândă, / Lumina am călcat-o în pas, / Cum hoţii la răscruci, am stat la pândă/ Şi am râs la al conştiinţei glas. Stihurile mele le-am scris pe ploi şi vânt / Co falcă-n cer, cu alta în pământ.”, („Prezentare”, 1936).

Mesianismul lui Goga este la fel de relevant în poematica lui Teodor Nencev; această dimensiune spirituală românească capătă o culoare individuală la poetul Bugeacului: „Noi, noi suntem alfa şi omega, / Îngerii Luminii şi ai adevărului gol, / Pe pământul acesta sleit şi murdar / Vom dezlănţui marele pârjol. // Vă spun, nu va rămâne nimic, / Care să nu treacă prin botezul focului; / Purificaţi pentru o nouă umanitate / Să aşteptăm sunetul de gong al sorocului. // Mâinile care poartă semnul răstignirii / Vor şti dărâma, vor şti clădi, / Peste ruinele tuturor golgotelor, / Sprinten vom mărşălui, vom mărşălui. // Spuneţi, cine-i mai mare decât noi? / Creştetul fiecăruia luminează ca un soare, / Noi, ăşia de acum, păstrăm secretul / Tuturor biruinţelor viitoare.”, („Noi”, 1939); „Prieteni de pretutindeni, prieteni, / Adevăr grăiesc vouă, adevăr. / Biciuiţi de toate vânturile, / Răul lumii ne-anşfăcat de păr. // Ce-i soarele cu strălucirea-i vie? / Ce-i pământul împânzit de hoţi? / Răstignit în hula tuturora, / Nu-s profetul cel dorit de toţi. // Basarabie, tu, patria mea dragă, / Eu pe toţi fiii tăi îi salut, Crivăţul pornit e să vestească / Pe Acel, ce-i aşteptat demult. // Paşii lui îi simt pe aproape, / Glasul ui e tunetul din nor, / El, cu pieptul sfâşiat prin lume / Inima va dărui-o tuturor. // El curând cântarea o să-nceapă / Pentru marile tristeţi din noi. / Ascultându-l inimile se vor deschide / Către zarea unor ţărmuri noi.”,  („Viziune”, 1937);

Înzestrat cu „o putere lirică nestăpânită” (George Meniuc) poetul Teodor Nencev rămâne a fi „trandafirul sălbatic”, încă necules,  din grădina cu „flori de pârloagă” (Mihai Cimpoi) a poeziei basarabene: „Nicio floare n-a miresmat / Văzduhul umed şi impur / Şi nicio pasăre n-a săgetat / Spaţiul de primprejur [...] // Dar azi grădinarul a văzut minune, / Un trandafir frumos, multicolor, / Răsărit printre straturi arse, ca un eres. / De bucurie, l-am cules / Şi l-am sărutat pătimaş. // Trandafir frumos, trandafir iubit, / Trandafir răsărit în toamnă / Pe un pământ jilav şi impur, /  Tu ai ceva din visul şi sufletul meu...”, („Trandafirul”, 1938) [4, p. 79].

Reactivând „demonul recitirii” (Mihai Cimpoi), propunem cititorului poeţi uitaţi. Deşi au avut o activitate literară remarcabilă într-un timp zbuciumat, astăzi rar cine îşi mai aminteşte despre Teodor Nencev, Ion Buzdugan, Vladimir Cavarnali ş. a. Sperăm că prin evocarea poeziei lor, realizăm un act de justiţie literară: „Prietene, ştii / Ca mâine n-ai să mai fii. / N-am să mai fiu nici eu / Care mă luam de piept cu Dumnezeu. / Tăcerea care ne îngenunche, ne sapă / Are să se întindă peste noi ca o apă. // Şi nici n-am trăit. / Viaţa asta de câine ne-a istovit. / Ce să mai sper, cui să mă-nchin? / Ce ştie mama? / Ce ştie fata brună? / Grăbeşte-te că vine toamna / Să ne ridice pe o noapte fără lună. // Dar sufletul acesta beat de senin, / Sufletul acesta cât o ţară / Cum să rămâie afară? // Cine o să-l strige, o să-l sărute / Când gurile noastre vor fi mute? / Cine să mai îndure mizeria şi igRasia / Când peste noi s-o aşterne glia? // Dar poate din lutul dospit ca o pâine / S-or ivi titanii de mâine. / Visurile noastre – s solie – Pentru prorocul care vine din câmpie. / Şi de bună seamă că la un răsărit / O să-l auzim negreşit.” („Cântec pentru mâine”, 1936) [4, p. 33].

 

Bibliografie:

 

1.                        Alexandru Burlacu, „Critica în labirint. Studii şi eseuri.”, Editura ARC, Chişinău, 1997, p. 9;

2.                        Alexandru Burlacu, „La şcoala lui Arghezi”, Philologia, Institutul de Filologie, Chişinău, ianuarie – aprilie, 2013;

3.                        Alexandru Burlacu, „Poeţii şi trandafirul”, Chişinău, 2015, 202 p.;

4.                        Teodor Nencev, „Predestinare” (prefaţă de George Meniuc; postfaţă de Gheorghe Gheorghiu), Chişinău, Hiperion, 1991, 198p.;

5.                        Nicolai Costenco, „Din bezna temniţei. Scrisori din Gulag”, Editura Arc, Tipografia Centrală, Chişinău, 2004, 87 p.

6.                        Gheorghe Gheorghiu, „Destine literare”, Tipografia Centrală, Chişinău, 1999.