Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

SANDU ȚURCANU: LEGĂMÂNT CU FIR DE BALADĂ

       

 „Șapte capete de oi / lin stropesc cu sânge valea, / Unde le-aținuse calea / Lupi cu ochii ca văpaia... / și-au rămas colo-n zăvoi, / Șapte capete de oi...” (Sandu Țurcanu)

Am trăit sentimente de bucurie și admirație citind poemele lui Sandu Țurcanu. Am descoperit o poezie pe tema iubirii și a destinului artistului: „zile care trec”, „zile care vin”, „clipe care m-au durut”, „ziua asta”, „unica ta zi”, „omu-și are numai ziua lui”, „ea-ziua”, „cantitatea unor secunde care s-au născut” („Primul tău sonet”).

Toate poemele lui Sandu Țurcanu, nu multe la număr, alcătuiesc un mare poem, unul singur, poemul vieții lui, poem – cântec, poem – sonet, poem – rondel, romanță, doină, baladă, mit. Sandu Țurcanu rămâne o Legendă a Teatrului „B. P. Hasdeu”, o legendă nerostită până la capăt. Tocmai de aceea, poezia lui poate completa viziunea noastră despre Artist, viziunea celor care l-am cunoscut pe actorul Sandu Țurcanu.

Românescul Dor, eminesciana Dorință sunt motivele cheie ale creației artistului: „vreau să vină”, „să vină des”, „mi-i dor de ea (Îmi e atât de dor!)”, doresc să mă trezesc”, „să beau o floare”, „să respir un nor” („Primul tău sonet”). Gradația este o figură de stil aici, constând în trecerea treptată, ascendentă de la viață, prin creație, la eternitate. Un amalgam de sentimente, dor și durere, regrete și bucurie, dor și dorință. În „Răstignit de-al meu destin”, aceeași temă a vieții și a morții pe altarul creației: versul este clasic, motivul este cel al jertfei și al destinului; laitmotivul căutării, al cunoașterii; Interogația retorică: „Cine oare m-a răpit, / Răstignit de-al meu destin / Pe un vis fără sfârșit? / Cine oare m-a plătit?” aprofundează sentimenul durerii și al neliniștilor. („Răstignit de-al meu destin”). Cuvinte – oglinzi: destin-divin, vis (fără sfârșit), răpit, plătit, rănit, rătăcit, pironit.

„Chiar de-o să ningă fluture” este un poem ludic.  Conjunctivele: „să ningă mituri”, „să ningă mută”, „să ningă-n cute”, „să ningă soare”; „să-mi are gura!”, „să-mi are poezia!”, „să-mi are și arama” amplifică dorul și dorința prin hiperbola - gradație: „să ningă-ningă!”.

Personajul liric, personajul – mască, „moșul meu de nea”, este o metamorfozare a sinelui adânc al artistului, actorului – poet,  într-o entitate de basm ce simbolizează omul bun, puritatea, lumea de dincolo de noi.

„De mor soc”: jocuri de cuvinte inspirate din teatrul popular sau din folclorul copiilor, dar cu semnificații adânci cu „fir de baladă”: „De mor soc, - ce-am să morsoc/ cu flămânda-mi cavitate?... / Poate-o Doină?/ Pate-un Joc? / Sau un Vânt? / O Briză, poate?.. // Care-atunci / Când o să strige / Peste mine cu noroc, / Oile s-or strânge / Pe mine m-or plânge, / Cu lacrimi de sânge, / De mor soc.” („De mor soc”)

Socul – cuvânt (simbol) cu conotații mitice pe tema morții. Moarte alegorică, moarte – joc. „Flămânda-mi cavitate” – sugerează „setea” de frumos, de cântec, de joc, de natură: „să morsoc” (mestec) o Doină, un Joc, un Vânt, o Briză.

„Să nu mai treacă luna” îmi amintește de eminescianul vers, „peste vârfuri trece lună”. Nivelul lexico-gramatical este pus în valoare de verbele „să nu mai treacă”, „crește”, „să rămână”, „fie dusă”, „s-ar transforma”, „arunca-voi”, „vei regăsi”, „s-ar ridica”, „am rătăcit”, „ai să mă vezi”; cât și de imaginile-simbol, „lună”, „inima-mi străpunsă” (jertfa), „iarba care crește” (creația), „ochiu-ți veghetor” (ochiul cunoașterii), „pește” (simbol creștin, jertfa lui Iisus), „aștri”, „stele” (visul), „ochii mei” (sufletul artistului), „amprente de idoli și de castre”, „fumul greu din ele s-o ridica la zei” (universul artistului), „an”, „secol”, „clipă sterpă” (motivul „rătăcirii” pe pământ, zădărnicia, „vanitas vanitatum” - deșertăciunea deșertăciunilor), „viscol”, „groapă” (viață și moarte). Tema poemului: artistul în confruntare cu timpul, tema vieții și a morții; motivul marii treceri, motivul nemuririi prin sacrificiu.

„Gânduri autumnale” este un text postmodern în care se împletesc toposuri bacoviene, dar și matcovschiene – „plouă”, „frig”, „ întuneric”, „toamnă bolnavă”, „gânduri absurde”, „lumina unui trecut”, „raze demult au durut”, „mai sângerează”, „stele-aruncate pe cer”, „săbii de fier (în inima mea)”, „ploaia (streină) răscolitu-mi-a dorul (din șoaptele ei îmi aud viitorul)” și simboluri mitice („de parcă nunta – acea din baladă”, „fluier de soc mai răsună”, „aștrii cei mari, ne sprijină cununa”, „destinul supus la-ncercare”, „voci (mă macină cu-nverșunare)”, „de parcă totul e clar de știut”: naștere, viață și moarte (fortuna labilis). Livrescul, meditația filozofică, tonul elegiac, existențialist sunt caracteristicile acestei poezii pe tema singurătății, a predestinării.

 „E toamnă... Frig... Din ceruri plouă...” relevă tema mamei și a iubirii. Contopirea turturor iubirilor într-o singură femeie – mama: „Din ceruri plouă”, „coboară îngerii cu troițe – aprinse / cântând, se-adună-n jurul meu”, „scara sufletelor, plânsă / mai urcă-o umbră (parcă-s eu)”. „Femeia ce mă plânge” este mama. Această poezie mă duce cu gândul la  „Mica baladă” a lui Grigore Vieru: ”Pe mine /Mă iubeau toate femeile. / Mă simţeam puternic şi sigur./ Ca Meşterul Manole, / Am cutezat /Să ridic o construcţie / Care să dăinuie veşnic. / Am început lucrul / Şi le-am chemat la mine / Pe toate: / Pe Maria, pe Ana, / Pe Alexandra, pe Ioana / Care întâi va ajunge, / Pe-aceea-n perete o voi zidi. / Dar din toate femeile / A venit una singură: / Mama. / – Tu nu m-ai strigat, / Fiule?”.

„Arunc” este un poem-descântec. Trei verbe – cheie: „mă sting”, „mor”, „dispar”.

„Arunc / mâinile-n aer”;

„Arunc / mâinile-n apă”;

„Arunc / mâinile-n codru”.

Motivul căutării liniștii și împăcării („în aer”, „în apă”, „în codru”); în moarte. Eufoniile, imaginile auditive sunt sursă de expresivitate în poeziile lui Sandu Țurcanu: „și unde?! / unde mă cară secundele – dune? / Iubito, sărută-mă / și haide în lume.” („Sunt cel mai mare gelos”); „eu te caut? / lăcrimează-n tomnatic plânset, / Ploaia... / Dar nici mângâierea asta / nu mi-a încălzit / odaia...” („Eu te caut?”) Și în poemul „Plouă” muzicalitatea versului sugerează, cu maximă intensitate, tensiunea trăirii, zbuciumul, neliniștea, așteptarea: „Plouă... / Ceru-i risipit în două .../ A trecut / De ora nouă, / Iar tu nu ești! / Spune / Cum se risipesc / În lume, / Descântându-l, / Al tău nume / Legendar / Cât trei povești?” De asemenea, în poemul „Arde teiul”, revelator de trăiri intense, reușește cu minimul de cuvinte să redea, poate, întreg universul artistic al lui Sandu Țurcanu: „Arde teiul. / Tristă toamnă / Prin higeaguri se aruncă. / Iar condeiul... / Arde teiul... / Să-ți dedic ceva / Poruncă-mi... ”. Poem pe tema creației și a creatorului, ars poetica, destin construit pe două dimensiuni: ardere și iubire („te – iu”).

„Populară”, poem – bocet, doină de jale: „foaie verde, poamă neagră”. Motivul trecerii timpului („de s-ar face timpul roată”), motivul iubirii („de-o fi lăsat Dumnezeu, / ce iubești să fie-al tău! / Ce iubești, să fie-al tău - / N-ar mai fi pe lume rău...”)

Interogațiile retorice pe tema cunoașterii sunt frecvente în poemele lui Sandu Țurcanu: „Ce nume va purta / chiar noaptea ce va cade peste mine?” („Interesant”)

Tema despărțirii, a trecerii, meditații filozofice pe tema vieții și a destinului regăsim în majoritatea textelor sale: „Iar ce mai am- / Lua-voi tot cu mine, /  Și cântecul – tăcerea din cuvânt, / Și soarta – existența mea de câine... / Ei, bine, / Și melodia primului meu cânt...” („Adio”); „Apoi, în foi de paparudă, / Fiind pe veci înfășurat, / Ca un asin, sleit de trudă, / Voi sta cuminte nemișcat” („Ca un asin, sleit de trudă”); „În jurul meu i-atâta scrum, / Ca-ntr-un Bacovia funebru”, „Lacătul alb se face negru” (Rondel tăcut) cu imagini obsedante, bacoviene: alb-negru.

„Metamorfoză” este o meditație pe tema ars poetica (cuvântul). Cuvântul – phrană: „bob”, „hrană”;  „strop de vorbă”, curgere, devenire, regenerare, creație. Cuvântul – „colte”, cultivat, șlefuit, lucrat, gândit de artist. Cuvântul – „corp celest”, cuvântul- spirit, duh, simțire, trăire, rostire... „Dar Cum? Când?” – interogația retorică desprinsă din proverbialul „cuvântul potrivit, la locul potrivit”. Actorul – purtătorul de cuvânt cu duh, purtător de adâțncă trăire, curată rostire, îngrijitorul de cuvinte, înroditorul de cuvinte, dăruitorul de emoție cuvintelor. Actorul se identifică aici cu verbul aducător de viață veșnică: „El e-acel ce nu-l trădează / nici în clipele când moare. // La-nceput era Cuvântul... / Și cuvântul eram noi...”

În poemul „Exod” descoperim un tablou biblic, în care se relevă drumul Patimilor. La grecii antici, exodul era partea finală a unei tragedii, cuprinzând deznodământul și ieșirea din scenă în cortegiu a actorilor. „Exodul” (ieșirea) mai este și cartea Vechiului Testament” (a doua din „Pentateuh”), relatând ieșirea (în jurul anului 1250 î. Hr.) din Egipt a evreilor conduși de Moise către „pământul făgăduinței”, primirea „Legii”, construirea Cortului Sfânt.

La Sandu Țurcanu, poemul „Exodul” se identifică cu ruga, strigătul interior al artistului. Inspirat din chiar viața Teatrului de la Cahul, cu artiști devotați meseriei și publicului spectator, ducându-și cu iubire și smerenie crucea: „merg încet, actorii, / drum cărând în spate...”. Ruga lor este curată, „sufletul ca-n palmă”; „s-aibă un-să joace, / s-aibă un să cânte...”

„Mi-am zis, Adio! Și am plecat din mine” este un poem autobiografic, am putea spune.  După premiera spectacolului „Mi-am zis, Adio! Și-am plecat din mine” de Tudor Popescu, acest poem a fost dedicat regizorului Victor Ignat și actorilor Ion Furnică, Mariana Gotișanu și Alina Pascal.

Fiecare rol în teatru, pe scenă, este o „sublimă pierdere”, o „despărțire„ de sine, o contopire cu lumea personajului, cu scena, cuvântul, rostirea, trăirea, o comuniune frumoasă cu partenerii de magie. Intrarea în scenă este o „mare, sublimă, trecere-plecare din sine”. „Adio!” este un cuvânt celest pe care și-l rostește în taină fiecare actor autentic: „Ți-ai zis, Adio! Și-ai plecat din tine, / Așa cum pleacă frunzele în ziua - / În ziua prevestirilor de bine, / Rupând și haina nudului din tine. / Și-a zis doar un cuvânt celest: „Adio!”, „Și-au zis adio și-au plecat din ei - / Trei mesageri de patimă divină, / Trei îngerași, și demoni încă trei / Să ne străpungă sufletul cât vrei.”

„Copiii noștri”. Tema poeziei este „lanțul sfânt” care leagă generațiile de părinți și copii: „păsări albe” (trecutul), „păsări negre” (prezentul), „păsări roz” (viitorul): „Copiii noștri păsări, goi, vor prinde (pasărea, simbolul amintirilor, al duhului sfânt (dacă este vorba despre porumbel), „Le-or săruta în plisc, / le-or face cuiburi”.  Este un poem – cântec, închinat iubirii. „Vor înălța din miez de stânci statuie / Unei iubiri...” („stânca”, „piatra”, simbol al nemuririi, al rezistenței și al demnității). „Se vor urca pe creanga de gutuie: / De-acolo păsări albe, / De-acolo păsări negre, / De-acolo păsări roze vor trimite...”: „creanga de gutuie”, în lirica română din basarabia este o metaforă a dăinuirii întru lumină, a casei părintești, a credinței. „Romanul lunii vor citi-mpreună, / vor săruta pământu-mi de pe buze” (acea imagine a lunii eminesciene „peste vârfuri trece lună”), o revelație a trecerii și a tainei morții (nemuririi); „cuvinte dulci în taină o să spună / Cu tot ce am avut mai scump, / Cu tot ce-a fost de am pierdut, / Cu nostalgia noastră după frunze...”.

„Baladă”: „Șapte capete de oi / lin stropesc cu sânge valea, / Unde le-aținuse calea / Lupi cu ochii ca văpaia... / și-au rămas colo-n zăvoi, / Șapte capete de oi...”

Miturile  nu  sînt  structuri  închise.  Ele  se  schimbă,  pot  căpăta  semnificaţii

diferite, în funcţie de individualitatea creatorului. În acest context, poetul Ştefan Augustin Doinaş menţiona: „Adevărata poezie trebuie, deci, să aibă o anumită sarcină mitică şi magică, la diverse nivele ale materialului verbal în care se încorporează: la nivel lexical, ea va acorda preferinţă cuvintelor cu sarcină magică,

sau celor cu sarcină mitică, sarcina fiind înţeleasă aici ca un fel de forţă, ca un fel de energie iradiantă, originară; la nivelul imaginilor, ea se va bizui îndeosebi pe  metaforele revelatoare;  în  fine  la  nivelul  discursului,  ea  va  practica  formele exorcistice sau cele ale ritualului mitic. De ce aceste preferinţe spre magic şi mitic?

Pentru că, în felul acesta, cuvîntul poetului ar întoarce limba actuală, vorbită curent, spre propriile-i obîrşii, spre inocenţa şi eficienţa iniţiatică şi chiar creatoare ale Cuvântului dintîi, spre virtuţile lui originare.” (Veronica Popa, „Mit şi remitizare în poezia feminină contemporană”, Revista de lingvistică şi ştiinţe literare. 2006, Nr 5-6, pp. 19-27)

Sandu Țurcanu este un explorator al profunzimilor, fiind captivat de  universul  haraclitic  şi  alimentat  de  ideea  armoniilor  ascunse  ale  frumosului  şi binelui. În poemele sale aflăm un model de mit personal autentic. Artistul își construiește o lume a sa, o lume baladescă a metaforei, în care Binele și Răul, Frumosul și Urâtul, Chemarea și Trădarea devin teme fundamentale.

Eufoniile „s”, „ș”, „r” („rană”, „rău”, „mă doare”, „cingătoare”, „crâng”, „răsărit de soare”, „dirept”, „frate”, „mioare”, „țara”, „să înfrunte”) sunt purtătoare de sensuri, aici. „Șapte capete de oi, lin stropesc cu sânge valea”, „aținuse calea”, „și-au rămas colo-n zăvoi”, „ciobănaș  făr de mustață, nu fă lacrima să cadă, cheamă ochii ca să vadă și blestemul ca să ardă”, „că-s împuns la cingătoare, de-un cuțit ce suflet n-are...”, „m-au lovit direpr în spate, /  de-am rămas făr de mioare / la un răsărit de soare”, „altfel n-aș mai sta în crâng”, „lupi cu stele false-n frunte”, „și trăiesc și azi în noi / șapte capete de oi”: simțurile cititorului sunt acutizate, sunetul și durerea sunt aici două stihii complementare. Imaginile eufonice devin creatoare de melodie cosmică, subtilă sinteză a poeziei cu muzica; efuziuniile incantatorii capătă tonalităti oraculare. Cifrele „șapte” în poemul „Baladă”, „trei” („trei zaruri” în „Alea iacta est!”, „ochiul trei” în poemul „Sunt”: „mai plin”, „mai  amplu”, „cu mai mult temei”, de pildă,  simbolizează destinul, pecetea divină. Simbolul cifrei trei, vamele..., „trei hotare”, „vame (vamele!) ce chin!” („Primul tău sonet”)

„Dacică”: „Mușchi de munte – am rupt în două”, ”Os de munte-am rupt în patru”, „Floarea cea de colț – în șapte”, „Am șoptit doar trei cuvinte”: sunt semnificative imaginile „munte”, „mare”, „os” și „floare”. Este relevantă interogația retorică, reluată de trei ori în text: „Dacii nu-s în țara lor?”

„Am fost trezit dis-de-dimineață”: „Noi, ce din mila sfântului, umbră facem pământului” ar fi spus Eminescu... „Fluturele”, „aripa transparentă” simbolizează fragilitatea vieții omului... Omul e ca o trestie, spunea poetul – filozof Lucian Blaga, dar o trestie gânditoare. Omul e ca un fluture, ar fi spus Sandu Țurcanu. „Fluturele” e un alter ego al artistului – poet – om; vocea lăuntrică, sinele profund.

Onomatopeele „tuc – tuc – tuc” fac versurile să vibreze dinamism, dragoste de viață, teamă de moarte: „- bună dimineața, fluture, - i-am zis în gând (mi-era frică să nu zboare) / - bună dimineața, omule, - mi-a răspuns în gând (îi era frică să nu zboare). O comuniune intimă om / fluture; om / viață... Poemul se „desfășoară” pe traiectoria unei povești; ce este viața unui artist, dacă nu, bineînțeles, poveste: „zburat-am împreună din floare-n floare, / el îmi arăta pacea lumii lui. // - ce bine, ce bine! – strigarăm noi, - ce bine.”

Pe cât de fragil, pe atât de solar este personajul liric al lui Sandu Țurcanu. El se bucură de fiecare clipă trăită, de „floare” și de „pacea lumii”. Poemul pare a fi un spectacol în două acte. „Actul doi” scoate personajul din starea apolinică de beatitudine, într-un mod neașteptat, năprasnic... Adverbul „deodată” este semnificativ la această „răscruce” dintre „acte”, stări, ipostaze: „deodată, / o umbră acoperi cerul: / - bu-bu-buh, - urlă umbra, - bu – bu – buh! / fluturele închise ochii, și nu-i mai deschise. / În van așteptam să-i deschidă. / în van.” Iată cum, în doar câteva versuri, poetul cuprinde înțelesuri adânci despre viață și moarte, despre om – „cea mai fragilă trestie gânditoare”:  „oare atât de mică să-i fi fost fericirea? / dacă dimineața n-aș fi fost trezit eu, / ci umbra ce acoperise cerul, / ea s-ar fi prefăcut într-un mac roșu / și nu murea fluturele. / nu murea. / dar asa...” Ce mare este puterea creatoare a unui artist, ea, arta, poate preface „umbra” într-un „mac roșu”.

„Ai măcinat cerul și ai sfărâmat stelele”: e un poem blagian, un poem filozofic, expresionist: „te-ai dus cu sângele serii pe ape / cu-atât mai departe, cu-atât mai aproape”. E un poem – cântec, un poem – bocet, un poem – descântec. Un plâns etern despre un „paradis în destrămare”: „ai băut fulgere topite-n descântec, / și-ai tors cu amurgul fuioare de cântec / umbrită de frunze ca ochiul de geană / când arde aleanuri în piept de codană.”

Discursul liric este concentrat pe opoziția întuneric-lumină: „abia ațipești pe umeri de noapte / și zorii te cheamă din stelele coapte. Utilizând invocația, poetul dă impresia de adresare directă către iubită, însă adresarea este imaginară, personajul liric retrăind admirația față de femeie, având în minte imaginea vie a privirii ei, în care se reflectă întreg universul:  „și iarăși te-aduni dintre ape și vânt / și macini comoara acestui pământ.” Ochii sunt văzuți de poet ca izvor al nopții universale, care curge tainic asupra lumii. Aici, iubirea și natura se confundă, între ele stabilindu-se o relație strânsă, împrumutându-și una alteia elemente specifice: misterul și natura: „Când toaca bătea cu ținte-nserarea / Haiducii-și ciopleau din umbre cărarea, / Strunindu-și sirepii aprinși în zăbale / Tăcuți să se-ascundă sub șoaptele tale. // Și-n hore de inimi cu vârfuri de spadă / Țeseau legământ cu fir de baladă, / Doar malul de ape îl scutură-n erbi / Să ardă sub lună în coarne de cerbi!”

„Vis”,o poezie existențialistă: tămâia și fumul, iubirea și teama sunt cuvintele cheie.  Vocea poetului este asemeni strigătului din renumitul tablou al lui Edvard Munch. De altfel, observăm în acest poem predilecția pentru simbolurile lumii artistice, Jan van Eyck  (pictor flamand din perioada târzie a Evului Mediu care a jucat un rol decisiv în istoria picturii europene, în același timp fiind și un remacabil inovator, cel care a introdus pictura în ulei, Van Eyck a pictat numeroase Madone cu pruncul Iisus); Henri de Toulouse-Lautrec (fiul contelui Alphonse Toulouse-Lautrec-Montfa, care provenea dintr-o veche familie de aristocrați, trăia în vecinătatea orașului Toulouse din Franța, începând din secolul al XII-lea. Toulouse-Lautrec și-a trăit viața repede și cu patimă. În ciuda invalidității sale, n-a vrut să ceară milă de la oameni. Și-a dedicat viața artei și s-a hotărât să și-o trăiască fără prea multe rezerve. Rezultatul a fost o creație singulară care ne umple de admirație și încântare); Ivan Aivazovski, pictor rus de origine armeană, membru al Academiei de Arte din Sankt Petersburg, care a trăit și lucrat în Crimeea, renumit pentru peisajele cu întinderi de apă, acestea constituind mai mult de jumătate din picturile sale.

”Visul” poetului Sandu Țurcanu relevă arderea, mistuirea, nevoia de exprimare. E o răsturnare de idei și de trăiri, ca și în poezia sa „Am fost trezit dis – de – dimineață”. Pe de o parte, frica, o acumulare de stări, tensiuni, o refulare a acestora în vis: „și... se făcea că nu mă mai iubești... în jur: miros de ceară și tămâie... și fum...”; și, pe de altă parte, starea de veghe, lumea reală, femeia iubită și pruncii ca în tabloul pictorului flamand Jan van Eyck,  „Madona și pruncul”: „și m-am trezit! / Alături de copii / Tu mai visai, ascunsă în saltele... / Afară, zorii, aprindeau făclii / Și totu-n jur mai mirosea a stele...”.

Cine știe...,  poate în personajul liric al lui Sandu Țurcanu își află locul multiple voci în care regăsim și strigătul lui lui Edvard Munch, și calmul senin al lui Jan van Eyck,  și patima, și singurătatea lui Henri de Toulouse-Lautrec, și romantismul lui Aivazovski. Toate sunt personaje - simbol, personaje – măști, personaje – voci, ipostaze ale unui eu liric, unic, singular, complex.

„Tu și Visul”, poemul e construit pe o geometrie sacră a cercului, care simbolizează destinul artistului, împlinirea. „Albastrul”, „liniști mari”, „șoaptele dragi”, „flori de stele”, „brazi”, „ochiuri blânde de iaz”, ... paradisul, „unde n-ai fost nicicând”, spațiu neatins, dar visat. Motivul ferestrei, a deschiderii sufletului către cunoaștere, inițiere, sugerează o stare de bucurie, o stare de iubire totală: „Te cuprind, te cuprind, / Șoapte dragi se desprind, / Liniști mari se trezesc / Peste tot ce iubesc. // Peste mii de-ntrebări / Peste tot ce-a fost ieri... / Umple cupa cu vin, / Să-mplinim un destin...”

Sandu Țurcanu este un poet oniric și ludic. În poemul său de factură postmodernistă recurge la o îmbinare a narațiunii cu lirismul. Plin de spontanietate și inspirație, poetul, prin parodie și ironie, transformă discursul liric într-o metonimie: „șase picături de cafea” – semne, ieroglife ale sufletului, „sorbite cu asprime”.

 Observăm că poezia de dragoste a lui Sandu Țurcanu ia forma cântecului: „Ard-o focul, lume rea”, „Toamnă”, ”În regatul De-Cu-Seară”, „Poveste”, „Sărut, iubito, ochii tăi”, „Iubito, vine toamna”, „Să nu mă-ntrebi”, „Vals”. De altfel, toată poezia lui Sandu Țurcanu e Muzică, s-o auzi și s-o apreciezi.