Să stăm de Taină cu „Ieromonahul Florilor”
 
 „Eşti toiagul de flori care ajută orbii” (Constantin Preda)
 
 
Dacă rosteşti cu voce „crin”, „ambrozie”, „tămâioară”, „răsură” sau... „maci”, simţi cum, aceste cuvinte, îţi îngenunchează auzul; fiecare cuvânt-floare are tactilul lui, mireasma lui, timbrul lui. La fel cum fiecare floare – cuvânt are „logica” ei, „gândirea” ei, „zborul” ei, „zbuciumul” ei. Iată de ce cărţile lui Constantin Preda nu se citesc, se ascultă. Ele au simţ, mireasmă, vibraţie personală, trăire instinctuală a florii, a ninsorii, a lutului.
Poezia lui Constantin Preda este, întâi de toate, „cântec”, „jelanie”, „cântecul de prigorie”, „cel mai frumos psalm”, „psalmul de joi”, „tropar”, „un cântec de greier”, „un trist recviem / cu ninsoare şi mirt”, „ectenie”.
„Personajul” lui Constantin Preda, „ieromonahul florilor” sau „fluturele din vechile călugării”, trăieşte, neştiut de nimeni, „într-o scorbură de floare de colţ din munţii rarău”, el are „vechiul obicei” de a sta de taină cu flori rare, ghiocei, garoafe, toporaşi, păpădii, maci – (magi), bujori, tămâioare, zambile, muşcate, frezii şi crini, flori de răsură şi nuferi, floare de datură, floare de orhidee, petală de agris sălbatic... : „de fiecare dată, când sufăr, când suferi / începe să plouă, să ningă cu nuferi”... Suferinţa e mocnită la el, cum tăcute sunt florile... ea, suferinţa, îl poartă ca pe „episcopii rătăciţi nebuni prin păpădii”, el „se încoronează ca nebunii cu flori uscate”.
Ce sunt „florile” lui Constantin Preda? Florile, înainte de toate, sunt fete. Poemele lui Constantin Preda sunt imnuri florale către Evdochia, Ana, Maria, Lucia: „Constantin şi Ana, bujorul şi rana”. Cărţile lui sunt parte din lanţul sfânt al vechii tradiţii. Asemeni imnurilor homerice către Demetra sau Listele hesiodice ale femeilor, poetul face legătura dintre fete şi flori. În „Imn”, de pildă, Persefona adună flori de diferite feluri şi vede o minunată floare strălucitoare, şi când întinde mâinile spre ea, este răpită de Hades, ea insăşi are „obrajii de floare”. La Milton, în „Paradisul pierdut”, Eva înalţă florile căzute, „însăşi ea fiind / cea mai frumoasă floare”, fără sprijin, / de-al ei ocrotitor fiind departe” (traducere de Aurel Covaci).
Poemele lui Constantin Preda sunt muzicale. Nu e vorba numai de ritmul, motivele şi laitmotivele predominante. Considerăm că fondul muzical al poeziilor lui Constantin Preda, un dar providenţial între altele, este motivat de inteligenţa poetului, în sensul clasic, latin, intus legere, „a citi pe dinăuntru”. Adesea, poemele lui au nu numai figuraţia, ci şi melodicitatea simplă a unui cântec popular, colind, doină: „de la sud spre nord, de la sud spre nord / faci o mie de cântece într-un singur acord...”. Ele, poemele, dezvăluie o sensibilitate intens religioasă tălmăcită „didactic” în registrul rapsodic. Atmosfera este sensibilă şi evocatoare cu „cerul ca un amvon de biserică”, unde „sfinţii în evangheliere o fac lată”; aici, cele mai mari iubiri sunt „nemărginiri de biblie” în care Ea este „de pus în cântarea cântărilor”. Poezia lui Constantin Preda este „ţărm cu flori”, „ultima mea feudă cu flori”: „bate o toacă de flori în munţii polovragi”, „un accident de suflet într-o cabană-n retezat”, „s-a răsturnat un tren cu viori la ineu”, „deraiază un tren cu flori spre bicaz”.
Versul lui este dinamic şi dens, metafora – de o complexitate rară. În ea se reflectă combinaţii coloristice şi sonorităţi muzicale unice. Pomi şi Ţară, muguri şi desagi, stea şi nebuni, călugări şi coroane sunt transfigurate poetic de o Lumină care „nu mai încape în mere”, care transformă materia, o reduce la dimensiuni mici, sporindu-i trăirea, sentimentul, vibraţia divină: „coji subţiri de coacăz”, „scorburi de floare de colţ”... Cititorul are privilegiul de a „participa” la spectacolul florii, el comunică cu floarea, cu Dumnezeu; trăieşte bucuria florii, dar şi durerea ei; starea florii devine sentimentul lui – de bucurie sau de tristeţe, de îndoială sau de mirare... „amurgurile ca martirii florilor îşi măsoară jertfa pe altarul iubirii”: „miroase a ciorchine, miroase a roată, / ţărâna ce vine / i-atât de-mbujorată...”, „în dumnezeu se-ntoarce fiecare / ca florile şi frunzele într-o livadă; „se bănuieşte că tămâioarele din cauza ta suferă şi disperă”, „mestecenii / ca nişte dieci de biserică (diaconi nebuni) / cu gulerele mereu ridicate în vifor / cu frunţile cărunte / citind lumini / din stele străvechi.”
Poemele lui Constantin Preda relevă o lume de poveste, un spaţiu sacru, o geografie a sufletului, ele sunt „ultimele cnezate de fragi, la cozia şi polovragi”, poeme – flori care cresc departe de ochii lumii, „în munţi”, „în cnezatul lui de iubire”.
Personajul liric al lui Constantin Preda locuieşte într-o ancestrală matrice; florile ar putea fi revelaţia în forme sensibile a tainelor sufletului. În „vraja” lor participăm, simbolic, la lumea transfigurată simbolic în „fluturi” în „jder”, în „miel”, în „lup”, în „urs”, în „ereţi”, în „ulm”, „pereche de cai”, „cal nărăvaş”, „zboruri de egrete”, „capră neagră”, „cocori”, „cerbi”, „armăsar alb”, „suflete de mierle”, „cocori” („bot fraged de lup”, „o haită de lupi e înghiţită de miei”, „două mierle devin palmele mele, când te dezbrac”, „ea avea un zbor maiestos, în munţi, de capră neagră”, „am cumpărat zece trăsuri şi un stol de cocori”, „dumnezeu zboară fericit într-un cârd de cocori”, chemaţi de năluci şi de cerboaice bătrâne”: „sunt un lup / care trăieste doar cu sânge / de zmeură”).
Locul de taină, spaţiul sacru în care suntem „chemaţi” să ascultăm vocea poetică este „schitul de maci”. Asemeni pictorilor români Nicolae Grigorescu sau Gheorghe Pallady, poetul Constantin Preda optează pentru tonurile diafane, calde, învăluite de mister şi nostalgie. Poemele lui reflectă o mireasmă liturgică, „ţi-aş cumpăra rochia cu o mie de fragi / şi-aş duce-o ca pe o icoană, / ca pe sfintele moaşte / la mănăstire, la polovragi...”, „faci cât o mie de sfinţi, o mie de clerici”, „ca şi când ţi-aş pune trifoi înflorit pe glezne / în turla bisericii bat clopote de miresme”.   
Ca pe iconostasele din Ţara Făgăraşului, în care chipurile sfinte iradiază perfecţia adâncă a închinării şi a sincerităţii, creaţiile poetului transformă iniţierea cunoaşterii, credinţei, iubirii în taine sacre, într-o retrăire divină; în poemele lui, puterea de înălţare mistică rezultă din simplitatea transfigurării. Versurile, metaforele au caligrafia idealistă a unei Pieta autohtone. Există, aici, afinităţi cu poemele lui Tudor Arghezi (ludicul), Ioan Alexandru (atitudinea artiştilor medievali în zugrăvirea „scenelor” religioase, Grigore Vieru (în identificarea Mamei şi a Iubitei cu Patria, cu Icoana): „mama / cea mai frumoasă femeie din ceruri / şi de pe pământ / sufletul ei, / purpură de cireşe prin geruri / candelă aprinsă de vânt”, „cea mai frumoasă femeie cu cerul legat într-un colţ de năframă / coboară sfioasă pe calea lactee / icoană, şi plânset, şi zbucium, şi mamă // cea mai frumoasă femeie din ceruri / şi de pe pământ / sufletul ei ca o flăcăruie prin geruri / icoană zidită-n cuvânt.” (C. Preda)
Sufletul poetului face ca în tot şi în toate să vibreze o moale suferinţă, un dor necuprins, o iubire pură, adolescentină: „ţi-aş cumpăra rochia cu o mie de fragi / şi-aş duce-o ca pe icoană, / ca pe sfintele moaşte / la mănăstire, / la polovragi...”; „faci cât o mie de sfinţi / o mie de clerici”; „adolescenta cu petunii pe maieu / coresponda cu dumnezeu”; clipa de taină este „o noapte doar de dumnezeu tulburată”; el iubeşte „o femeie / de miere / pe care [..] a compus-o dumnezeu / dintr-un extract de sfasiere”.
Timpul la care sunt raportate imaginile poetice este ancestral, sacru... sufletul se desprinde de trup, „Întâmplările” personajului liric sunt în afara timpului, „scrisorile”, uneori, „arse” înainte de a fi scrise: „cu cerneală de negru de mure / îţi scriu şi îţi trimit acest crâmpei de flori de pădure / cu cerneală de zare, albastră / îţi scriu şi îţi trimit acest coltuc de floare de glastră / cu cerneală de zei, cu cerneală de îngeri / îţi scriu acest remediu pentru marile înfrângeri / cu cerneală de diaconi, cu cerneală de zei / îţi scriu acest tropar pentru rochia ta, ehei...”.
Iubirile lui trăiesc „în nemarginea literei A”, scrisorile lui sunt „fară litere, fără cerneală, fără aer”; el este „ca un pândar fără vie”, „ca un crâmpei de vară fără greier”; iar mâna cu care scrie „se dizolvă-n lumină încet”...
Poezia lui Constantin Preda nu e o imitație mecanică a naturii. Prin obârșia sa de țăran român, oltean ca și Brâncuși, Arghezi, Sorescu etc., a relevat metaforic dimensiunea sacră a Universului Patriei. Ca și la Brâncuși, „simbria” sa este Sărutul, cum însuși poetul afirmă. Poezia lui se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a cuvântului; el ne dezvăluie „realitatea” prin răsfrângerile și strălucirea ei lăuntrică.
Genialul sculptor, Constantin Brâncuși mărturisea: „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.” Muncind asupra pietrei, artistul descoperă Spiritul tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe”.
Așa și Poetul, „gândește” întotdeauna şi urmărește gândurile florilor, a lutului, a ninsorii… Constantin Preda scrie ca și cum respiră, întru bucurie și neliniște, asemeni florilor.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română