Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Deportări şi destine în pagini de roman.

„Au  reuşit să mă anihileze, să mă depersonalizeze, încât în primul moment, m-am pomenit, întrebându-mă  în ce fel o să-şi mai bată joc de mine? Scăpasem uşor de nebunia directorului, de obsesia lui cu întâlnirea secretă, şi iată-mă nimerit în compania altor nebuni, loviţi însă în cealaltă dungă.”

 ( Augustin Buzura, „Feţele tăcerii”)

„În Grecia preclasică aezii erau purtătorii şi transmiţătorii din generaţie în generaţie ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem şi istorie; în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama muzelor. „Memoria este scribul sufletului”, spunea Aristotel. 

Romanul „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija ocupă în viaţa cititorului basarabean locul cărţii de învăţătură în sensul pe care îl dădeau acestei noţiuni vechii cronicari, cei care, la rândul lor, erau adevăraţii grefieri ai memoriei.

Din primele pagini ale romanului „Tema pentru acasă”, aflăm despre lagărul unde se aflau „copiii lui Stalin”, supuşi unui proces monstruos de dezumanizare şi uniformizare, „amputării” cu orice preţ şi prin cele mai brutale mijloace a memoriei. Copiii din coloniile staliniste nu aveau nume, nici nu ştiau că trebuie să-l aibă. Descoperirea de către Mircea a tatuajului pe partea interioară a braţului său, unicul „act de identitate”, cu numele lui de „botez”, primit de la părinţi, devine înfricoşătoare taină.  Suntem martorii unui diabolic act de distrugere a memoriei – crimă contra naturii şi contra istoriei, operă "strict necesară" ca să se poată merge înainte în planurile de creare a unui personaj – robot care să fie supus în mod integral; (spre deosebire de toate dictaturile şi de toate terorile care au existat în istoria omenirii – comunismul nu cerea supuşilor lui doar să fie supuşi, le cerea să fie fericiţi că sunt supuşi, le cerea să fie admirativi şi recunoscători). 

Lagărul, unde se afla Mihai Ulmu devenise închisoarea elitelor, aici erau academicieni, scriitori, profesori, pictori, istorici, episcopi. Erau selectaţi, pentru a fi distruşi, pentru că formau elitele în domeniul politic, intelectual, spiritual. Pentru a îngenunchea o lume, mai întâi trebuia să-i fie distrusă conştiinţa. Dialogurile dintre Ulmu şi Mendelştam  sau dorinţa lui de a învăţa limba ugrină, limbă  care ar fi dispărut pentru totdeauna, odată cu ultimul ei vorbitor aflat în  lagăr, relevă efortul lui Mihai de a rezista din punct de vedere intelectual şi psihic, întru a nu deveni victima acelei distrugeri programate. 

Până la Nicolae Dabija, Paul Goma, Augustin Buzura, Marin Preda şi alţi distinşi scriitor români au abordat în romanele sale problema memoriei. Toate cărţile lui Paul Goma mizează pe resursele memorialistice, care reprezintă o ofensivă împotriva uitării. Materia epică a romanelor sale se trage din propria biografie, ea însăşi un serial dramatic de evenimentelor. Autorul recurge la date biografice cu scopul de a accede şi a transmite autenticitatea faptelor. Ferm convins de comoditatea ancorării în ficţiune în epoca anomaliilor şi atrocităţilor totalitarismului, Paul Goma nu se menajează, ci îşi afirmă explicit demersul autobiografic şi îşi asumă misiunea de a demasca sistemul mincinos, dovedind, după Monica Lovinescu, un „eroism incomparabil”.

Prezenţa Mariei în romanul„Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija, şi numele ei purtător de sensuri biblice, relevă rezistenţa prin credinţă a omului în faţa terorii istoriei. Semnificativ este „surâsul patristic” al Mariei, care nu o părăseşte nici în cele mai groaznice chinuri trupeşti şi sufleteşti, la care este supusă. Sensibilă, firavă, credincioasă, în ciuda dramei pe care o trăieşte ea, asemeni „omului care râde” din romanul lui Victor Hugo, face să se nască în jurul ei o poveste. Povestea vieţii nemărturisite.  Surâsul Mariei cu valoare etică şi estetică dezvăluie „bucuria extatică de a trăi în Dumnezeu”, ea „râde” pentru a-şi spori evlavia faţă de Dumnezeu, gândind că El este şingura cauză a „harurilor şi a bunătăţilor”. În clipele când riscă să devină pradă disperării şi căderii, se simte fortificată şi sprijinită de Dumnezeu. Surâsul de pe chipul ei este semnul de mulţumire Lui . Asemeni Sarrei, personaj biblic, căreia Atotputernicul îi spune , „vei resimţi, înainte de orice, bucurie”, Maria nu uită să zâmbească. Mai mult decât atât, de la ea au învăţat acest lucru toate deţinutele. Zâmbetul ei este aici semnul virtuţii şi al credinţei, apologia unui „râs creat de Dumnezeu”, apanaj al înţelepţilor şi al celor desăvârşiţi, un râs al preaplinului spiritual. Poetica „râsului”  acumulează în timp multiple semnificaţii în cultură şi artă. În lucrarea sa „Poetica”, Aristotel expunea teoria sa asupra superiorităţii şi valorii râsului. La fel şi Bergson a fost preocupat de problema râsului. Paolo Sartancangeli în „Homo ridens” (Leo S. Alschki Editore, Firenze, 1989, p.299-308) apreciază „ironia şi autoironia” pentru „puterea de a face suportabile maximalele cerinţe ale vieţii”.  Umberto Eco, în romanul „Numele Trandafirului” pune în gura personajului Jorge înfierarea, plină de obidă şi spaimă, a veseliei şi a surâsului. În surâs Jorge vede arma aflată la îndemâna oricui, armă prin intermediul căreia fiecare om ar putea deveni stăpân pe propria-i realitate fizică şi imaginară. Râsul este acela care a mântuit omul în multe situaţii de restrişte. Care i-a dăruit puterea de a se ridica din nou, după ce a alunecat, a căzut, ori a fost împins. „Un om care este în stare să surâdă nu mai poate fi înfrânt de către nici o putere umană sau supraumană. Omul surâzător se poate elibera de nimicnicia vieţii cotidiene, poate să reziste torturilor fizice şi opreliştilor de tot felul şi să extragă tocmai din acestea esenţa şi chintesenţa unei gândiri superioare şi chiar a fericirii iluminate”. Monsenior Fodor Józef, în „Elita celor buni” în secolul XX (Oradea, 2004)  scrie despre patimile şi despre triumful spiritual al deţinuţilor religios – politici ai închisorii din Aiud, Dumitru Stăniloae, Bartolomeu Anania ş.a. 

Imagistica creştină abundă în reprezentări de sfinţi care acceptă zâmbitori martiriul, întrucât ei cred că vor reînvia în lumea celor drepţi, acolo unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin, acolo unde nu este răutate, nici moarte”. Isaac, de pildă, este numit „surâsul lui Dumnezeu”. Când Dumnezeu le-a vestit că vor avea un fiu, Abraham şi Sarra au râs. Numele pe care Abraham îl va da fiului său va fi Isaac, un nume pe care autorul sacru îl interpretează asfel: „Domnul a râs”.   

 De la „surâsul patristic” au luat naştere mai multe teme şi motive în lieratura şi arta tuturor timpurilor. La Victor Hugo, în „Omul care râde”,   râsul este o grimasă pe faţa unui copil de origine aristocrată, furat de o bandă de tâlhari care l-au mutilat, făcându-l să o poarte ca pe o mască permanentă. Gwynplaine  este personajul romantic prin excelenţă. În literatură „Surâsul lui Voltaire”, „Surâsul lui Vişnu”, „Surâsul lui Buddha”,  „Surâsul Hiroşimei” au devenit metafore ale unei renaşteri mistice din suferinţă şi moarte. 

Personajele lui Nicolae Dabija parcurg „drumul patimilor” („vita dolores”), întorcându-se „acasă” (chiar şi Maria, împuşcată şi îngropată în gropile comune ale lagărului   se „întoarce” prin fiul ei, Mircea care o iubea, fără să o ţină minte).

Problema memoriei a fost abordată în literatura română interbelică şi postbelică in romanele distinşilor scriitori memorialişti Marin Preda, augustin Buyura, Paul Goma ş.a.

Toate cărţile lui Paul Goma mizează pe resursele memorialistice, care reprezintă o ofensivă împotriva uitării. Materia epică a romanelor sale se trage din propria biografie, ea însăşi un serial dramatic de evenimente. Autorul recurge la datele biografice cu scopul de a accede şi a transmite autenticitatea realităţii. Ferm convins de comoditatea ancorării în ficţiune în epoca anomaliilor şi atrocităţilor totalitarismului, Paul Goma nu se menajează, ci îşi afirmă explicit demersul autobiografic şi îşi asumă misiunea de a demasca sistemul mincios, dovedind, după Monica Lovinescu, un „eroism incomparabil”. (“Paul GOMA. „ Iniţieri în textul literar”, autor Aliona Grati)

Eugen Ţurcanu, din romanul „Patimile după Piteşti”  al    lui Paul Goma urmăreşte confecţionarea artizanală a unei culpabilităţi colective prin delaţiune, autodemascare şi tortură, ridicându-şi funcţia de reeducator la rang sacerdotal. El vrea să obţină din deţinuţii politici nişte purificaţi ideologic, invocând criteriul de recuperare a deşeurilor. Metoda lui ţine de culpabilizarea tuturor, iniformizîndu-i procustian.

Personajul din romanele lui Paul Goma, exilat şi el, nu cunoaşte drumul întoarcerii. Drumul lui, ca şi cărţile autorului, nu au fost încheiate nicicând. Copilul din „Arta refugii” nu ştie că nu se va mai întoarce la Mana lui. Rămâne eternul exilat reîntors doar prin memoria cărţilor sale. Cutremurător de frumoase şi dramatice sunt paginile din „Arta refugii”: „Mama a făcut de Paştele ăsta, refugiat, cu multă artă, numai 10 ouă. – Nu-i igienic să consumi mai mult de două ouă tari, a zis mama. Îţi distrugi ficatul... N-am zis nimic la zisele mamei. La noi, la Mana, unde eram muuult mai mic şi mai copil, în minus, nerefugiat, de paşte mâncam o sută de ouă, dintr-un foc. Nu chiar întreagă suta, dar zece tot erau. Drept, de la al treilea, numai albuşul îl consumam, gălbenuşul îl aruncam:era înecăcios, uneori cleios, nu-mi plăcea – de asta, nu de ficat. La noi, la Mana, habar naveam că omul are, taman de Paşte, ficat. Aici însă nu suntem la noi, la Mana; aici, în refugi: te holticăi şi-ţi pierzi banii – şi de-aceea te doare-n partea dreaptă. La noi, la biserica ortodoxă, ne-am dus fiecare cu câte două ouă: mama cu-pentru domnişoara Coban, eu cu-pentru Cristian – restul le-am lăsat în bocăză, să ciocnim cu tata; eu n-am ciocnit niciodată cu el; de nici un Paşti nu ne-a fost acasă. Mama zice că am dat Hristos a-nviat de paştele din  40 , înainte de Cedare. Oi fi dat, nu-mi aduc aminte.”

            „La noi, la Mana, Dumnezeu, El suna aşa de frumos la cor – şi era un sat pră-pă-dit, cu oameni pră-pă-diţi [...], dar cum mai cântaaau...; ce să mai vorbesc-povestesc ce frumos suna El, Dumnezeu, prin glasurile măicuţelor de la mănăstirea Tabora – acolo ziceai că-i un stol de heruvimi, Dumnezeu – iar la Curchi, la călugări, suna a corul Oastei Arhanghelilor! – mai cu seamă când se slobozea prin glasul din barba proptită în piept a diaconului Gurie- de- Aur...[...] Dacă s-ar fi tras şi el cu spatele, încoace, în refugiu, acum ar sparge şi clopotul bisericii uniţilor, Gurie – de- Aramă al meu!” ;

 „Mi-e somn, dar nu trebuie să dorm: sunt deja mare – m-am mărit eri, 24 august. Acum suntem după miezul nopţii şi e altă zi:25 august 1944. Cu totul alta. Tata fumează în pumn. Mama tace. Tăcem în cor. Mereu şi mereu întindem gâturile, căscăm gurile: ca să auzim mai bine. [...] Când bate turnul saşilor de ora unu, tata aruncă ţigara, o striveşte, îndelung, temeinic sub călcâi şi zice: - Cu Dumnezeu înainte, hai şi noi! N-a venit niciunul – Basarabenii iştea, ce neam de...

            În timp ce urcăm talazul spre drumul-mare, tata continuă: - Ce neam de oi, de vite de abator, Basarabenii noştri! Aşa le trebuie, tu-le mama lor! Aşa ne trebuie, tu-ne mama noastră!

            -Da tu unde-o apuci ?, întrebă mama,  din urmă.

- Nu se            vede ? Înapoi, în turmă, în cireadă! Acolo mi-i locul! – acum tata strigă de-a binelea: Turrr-mă! Ascultă comanda la mine! Cireadă, drepţi! Direcţia Abatorul, în pas de defilare, cu cântec înainteeeeee...

- Bravo, bravo!, zice mama cu ciudă. După ce că tu ai fost cu ideea fugitului, încolo...

- Dacă tu-mi spui mie şi-mi arăţi cu mâna încotro-i încolo-ul eu pun la bătaie o balercă de vin ! Pentru toată trupa! Arată: încotro-i încolo-ul ? Dacă mi-l arăţi, îl mănc!

- Cotro..., face mama, căutând. Dumnezeu ştie unde-o mai fi, că-i întuneric şi eu nu mă prea orientez în spaţiu. Şi am şi mâinile ocupate, - dar tu? Bărbat, cap de familie?

- Bărbat, cap de bou!, zice tata.

-Arată tu la ce slujeşte un cap de familie.

-Un cap de... slujeşte la... La asta, nu pot arăta, am şi eu mâinile ocupate şi nici nu s-arată de faţă cu copiii – ia măi sergent cutare, basarabean getbeget, dă tonul!

Tonul îl dă tot el, apoi, după ce încearcă mai multe tonalităţi, găseşte una, o fixează – şi:

-Cu cântec înainteeeee...

-Arş!, răcnesc eu şi mă iau după tata, bătând pasul în colbul înrourat.”

Dacă la Dabija personajele au înfăţişarea unui „homo ridens” împăcat, personajul central al lui Paul Goma este „omul – clopot” mereu zbuciumat, şi , se pare, niciodată împăcat, decât cu propriile lui cărţi.  Autorul nu este biograful nimănui altuia, cum însuşi mărturiseşte: „sunt doar ceea ce este ultimul dintre scriitori: un autobiograf.” („Basarabia”, Editura FLUX, Chişinău, 2003, pag.21) „...Ca un clopot... Orice întâmplare basarabeană mă face să intru în rezonanţă şi mă porneşte la vibrare, chiar înainte ca acea întâmplare sau purtătorul ei uman să ajungă în dreptul meu.” Paul Goma este eternul evocator al patriei pierdute: „La urma urmei, eu nu am altă ţară decât Basarabia cea care nu mai există decât în cărţile mele” , „mă   mulţumesc cu ce am şi cu ceea ce nu-mi mai poate nimeni    lua: limba română.” Paul Goma este scriitorul român care a abordat obsesiv, soljeniţian, tema represiunii comuniste. Tema Gulagului este abordată în „Gherla”, „Culorile curcubeului 77”, mai ales „Patimile după Piteşti”, „Ostinato”. În romanele lui Paul Goma securiştii apar în două ipostaze: ca bufoni onomatopeici (analfabeţi hâtri) din când în când bătăuşi, apoi ca ofiţeri aroganţi, suspicioşi, ranchiunoşi. În „Ostinato”( Bucureşti, Editura Univers, 1991)  securistul este prostul fudul, medicul semi-torţionar sau securistul blazat. Una dintre problemele esenţiale pe care Paul Goma le discută la sfârşitul romanului este aceea a statutului călăului, dupa ce victima a ieşit din universul concentraţionar. Ce este de facut cu aceşti călăi, pot fi ei iertaţi? Dacă îi pedepseşti, rişti să îi transformi în eroi, previne un personaj, întrucât justiţia omenească nu va fi recunoscută, iar călăul pedepsit poate poza în victimă. Totuşi, ei trebuie pedepsiţi, dar cine să o facă? Actul punitiv nu trebuie sa-i aparţină nici lui Dumnezeu, nici oamenilor, ci să vină de la călăii înşişi, clamează personajele lui Paul Goma; dar, după cum e de presupus, călăul pocăit este o utopie. Singura modalitate de a-i sancţiona pe membrii aparatului de represiune ramâne aceea de a scrie despre ei, de a-i imortaliza de a nu-i tăcea cum obişnuieşte Goma să spună.

În romanul « Uşa noastră cea de toate zilele » (Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1992), autorul portretizează de data aceasta o fostă femeie-comisar, activistă şi agent al cooperativizării violente, odinioară, care ajunsese inclusiv în ipostaza de torţionară psihică faţă de unchiul său. Întrebată de fiul unei victime, dacă se căieşte, fosta comisăreasă admite că şi-ar putea regreta faptele la nivel omenesc, simţindu-se, însă, împacată la nivel ideologic. În romanul « Arta refugii » (cu o prefaţă de Marta Petreu, Editura Dacia, Cluj, 1991), cel care are de-a face cu securiştii de toate calibrele este un adolescent basarabean care-si caută părinţii sechestraţi. Galeria membrilor aparatului de represiune este variată: exista securiştii robotizaţi, ca nişte plăci stricate, apoi cei fuduli în vigilenţa şi omnipotenţa lor, care îl batjocoresc şi agresează oral pe minor, tocmai fiindcă se simt asediaţi de acesta. Între comandantul Securităţii care este politicos, dar inflexibil, şi aghiotanţii plebei ai acestuia, adolescentul descoperă o minimă diferenţă de suprafaţă: altfel, cu toţii sunt niste "animale", niste jumătăţi de om, fie că sunt pitici, sau, dimpotrivă, bărbaţi bine legati la trup şi chipeşi.

          Memoria, după cum afirmă poeta şi eseista Ana Blandiana „este un proces natural, interzicerea ei, distrugerea acestei capacităţi a omului de a se autodefini prin ceea ce este el şi prin ceea ce au fost înaintaşii lui este un proces împotriva naturii » (Ana Blandiana „La ce foloseşte memoria?”, SCOALA MEMORIEI, Sighet 2002, Fundaţia Academia Civică 2002, p.265).