Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Poezie feminină: opinii, controverse

Veronica POPA, 

Universitatea „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul

„Subsumată în general confesiunii și

freneziei senzoriale, lirica feminină a fost mai

puțin cercetată, în baza criteriului eronat că n-ar

avea idei.” (Marin Mincu)

Principiul feminității în literatură a fost puțin studiat în prima jumătate a secolului al XX-lea; „în baza criteriului eronat că n-ar avea idei”, însuși termenul literatură feminină  era utilizat, adesea, cu anumite conotații diminuându-i valoarea. 

Sfârșitul secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea oferă, cu generozitate, noi perspective de interpretare. Evitând „prejudecățile”, vom încerca să căutăm ferestre întru cunoașterea mai amplă a acestei literaturi.

Limitate la studii şi articole izolate din scrierile câte unui critic sau istoric literar apărute în presă sau în volume cu caracter general, credem  că acele capitole dedicate poeziei feminine ale anilor ΄60-΄80  nu au fost, totuşi, niciodată tratate integral şi autonom în cadrul unor istorii ale literaturii, indiferent de proporţiile lor. Cu toate acestea, nu putem sâ nu remarcăm interesul sporit, manifestat în ultimii ani de critică, asupra conceptului controversat, iar afirmaţia lui Eugen Lovinescu: „Literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci  bărbătească” devine în timp restrictivă, simplificatoare, chiar discutabiă.

Printre primii, la noi, Garabet Ibrăileanu medita asupra unui viitor cuprinzător studiu consacrat femeilor scriitoare. Referindu-se la evoluţia literaturii feminine, criticul remarcă faptul că emanciparea femeii va avea  efect asupra literaturii feminine şi că „seriozitatea, amploarea, diversitatea, complexitatea vieţii pe care vor duce-o femeile în vremile ce vin vor da literaturii lor un coeficient nebănuit”. Şi George Călinescu foloseşte cu mai puţină reticenţă termenul „literatură feminină” în  cunoscutul capitol din monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”,  iar  în  articolul  “Doamna  Luther” critică  atitudinea  mizantropului  şi  misoginului  Jules  Renard  care era  de  părerea  că  “locul  femeii  e  bucătăria”  şi  că  “toate  relele  în  lume  vin când  femeia  nu   ştie  să  gătească”. 

Tudor Vianu  în „Scriitori români din secolul  XX” anunţă cititorul despre o „nouă feminitate” în literatură şi o „ideologie feminină”: „Geniul  feminin  revine  asupra  lui  însuşi,  şi  se  pune  în  formule  pentru  a  se  cunoaşte  şi  a  se  descrie [...],  se  înfiripează, sub  ochii  noştri,  literatură  feminină  românească [...],  unanima  aspiraţie  a  sufletului  feminin  dovedeşte  formarea  unei  noi  feminităţi (ceva  cu  totul  deosebit  de  agitaţia  puţin  ridicolă  şi  de  speţa  de  mondenitate  care  se  numeşte  feminism)”

Pornind  de  la  ideea  că  opera  de  artă,  inclusiv  poezia,  este  concepută  ca  un  simbol  al  elementelor  cosmice, ca o revelare a esenţelor concentrate în yin şi yang , credem  că  în  fiecare  poem, imagine, simbol, structuri  metaforice putem  intui  adevărata  rădăcină a  poeziei  feminine cu  funcţie  teleologică  mai  mult  sau  mai puţin  precisă.

Cu  atât  mai  mult  în  poezie,  unde  comunicarea  este  prin  confesiune,  eul  liric  feminin  „revine  asupra  lui  însuşi”,  se  pune  „în  formule” – imagini,  simboluri,  structuri  metaforice,  motive ,  „se  cugetă”.  Tudor  Vianu  consideră că  există  în  fenomenologia  creaţiei feminine „noţiuni care  se  exclud,  apropieri  neîngăduite, [...]  sunt  altfel  de  logici; există  o  logică  a  instinctului,  una  a  pasiunii”.

    Deşi  mulți critici, dar și autoarele însăși,  adesea nu  recunosc că  ar  exista  poezie feminină,  aceasta are  totuşi  un  specific  al  ei,  motiv  pentru  care  am abordat problema  cu intenţia, riscantă poate,  de  a  concretiza  acest  specific . Lucrarea  de  faţă,  chiar  dacă  ar putea  fi  un  “atlas  liric”  al vocilor  feminine  contemporane, nu  are  pretenţia  de  a  acoperi  “geografia poetica”  a  liricii  feminine    românești  contemporane. 

        Cu  şi  fară  intenţii didactice,  am încercat  în mod  deosebit  să  “prindem”  şi  să  « redăm»  timbrul  personal  al  poetelor,  mai  ales  în  cazul  în care  acestea  au  folosit  modalităţi  lirice  comune  şi  altor poeţi  ai  generaţiei  din  care  fac  parte.  S-a observat  că  aceleaşi simboluri,  motive,  imagini „sună  altfel”, totuși, la  aceste  poete,  decât  la  confraţii lor de  generaţie.   Comentând  prezenţa  femeii  în  poezie,  vorbim , bineînțeles,  despre  particularităţile  de  limbaj  în  materie  de  poezie. 

 Freud  amintește  despre  un  „tărâm străin  interior”  care  este  reprezentat  printr-un simbolism  ce  ţine  de  un  limbaj  privat  primar.  Metahermeneutica  psihanalitică  devine  consecinţa  inevitabilă  a  voinţei  radicale  de  autoînţelegere.  Hermeneutica  filosofică  tradiţională nu este  suficientă  pentru explicarea  „unor  manifestări  incomprehensibile  ale vieţii ;  semnalăm  existenţa  unei  permanente  comunicări  între  spirit,  conștiinţă  de  spirit,  pe  de  o  parte, cu trupul  pe  de  altă  parte,  prin  punerea  în  tensiune  de lucru  a  tuturor  structurilor  sale  până  la  nivelul  structurilor  submoleculare.”

Reflectând  asupra  poeziei  Constanţei  Buzea,  Ştefan  Augustin  Doinaş recunoaşte  că  e  “teribil  de  feminină”,  înţelegînd  prin  feminitate “o  trăsătură  fundamentală  a  universului: capacitatea  de  a compensa forţa  prin  graţie”.

Vrând-nevrând, în faţa oricărei poete ne punem întrebarea în ce măsură corespunde creaţia ei „poeziei feminine”.  Este o întrebare pe care o precedăm cu cea dacă există o atare poezie. În articolul său „Canonul feminin”,  Grigore Grigurcu înţelege prin „poezie feminină” „ilustrarea unei scheme din care fac parte afectivitatea intrinsecă (erotică şi maternă), senzualitatea exacerbată, universul domestic”. Reperele ei sunt, în viziunea criticului, ambianţa emoţională şi decorul fiziologic. Trebuie să recunoaştem,  însă, că multe poete se îndepărtează de acest canon. Există poete care ţin a-şi dovedi „emanciparea”, ieşirea de sub tutela unei feminităţi imprescriptibile.

 „Feminitatea, susţine Aura Christi,  este un dar extrem de rar, şi nu trebuie, nici pe departe confundat cu ... un fel de a fi leşinat sau mai ştim noi ce fel de alte erori de interpetare.”

Doina Jelea este sigură de faptul că există diferenţa scriitor / scriitoare: „Un roman de Vriginia Wolf, sau de Jane Austen, sau un poem de Ahmatova au atâtea trăsături distincte de un roman de Joyce sau de Mandelstam. Pentru că până şi cărţile lui Soljeniţân despre experienţa comunistă sunt diferite de cele ale Nadejdei Mandelştam şi complementare. Joyce a pus-o pe soţia lui să-l ajute la capitolul despre Molly Bloom din Ulise”.  Autoarea este convinsă de faptul că mintea femeii, sensibilitatea ei, orizontul ei şi percepţia asupra lumii sunt diferite şi complementare, iar dacă  în activitatea într-o uzină această alteritate nu e relevantă, în artă este.

                Emil Cioran se întreabă, cum au putut exista atâția oameni care „să declare corpul o iluzie”, precum nu înțelege, cum poate fi conceput spiritul  în afara dramei vieții.

Constantin Noica în „Jurnal Filosofic” mărturisește: „Maria și Marta – Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care robotește prin casă ursuză – sunt în fond fiul risipitor și fratele. Dar destinul fiului este să se piardă în acțiune, pe când al Mariei e să se piardă în contemplație. E toată distanța dintre spiritul masculine  și cel feminin aici. Oamenii se definesc după felul cum se pierd. Ce are de dat un spirit feminin? O singură fericire, un singur extaz și toată tehnica feminității e de a pulveriza acea fericire în nenumărate fericiri, într-o succesiune de fericiri minore. Căci ea pleacă de la ființă (Simmel) și atunci caută devenirea și diversul; în timp ce bărbatul pleacă de la devenire și e însetat de ființă, de unitate. Setea Unului de a se pierde și setea Multiplului de a se readuna.”

Interesante idei despre filozofia feminității aflăm din eseul lui Lucian Blaga  „Weininger” „Concepția lui Weininger, mărturisește filozoful,  pune toate faptele psihice, spiritual și de cultură într-o perspectivă neîncercată până la el. Ideile lui Weininger nu o data trebuie să le socotim ca niște mari „anticipații” care-și găsesc locul alături de teoriile morfologice ale lui Goethe sau în imediata apropiere a teoriei culorilor.”

La o abordare comparativă ,  natură – cultură, au recurs în secolul al XX-lea mai mulți teoreticieni și filozofi ai culturii, precum C. G. Iung, Norbert Gröeben, Leo Spitzer, Roland Barthes, Lucian Blaga ș. a.

Cert este faptul că astăzi nu mai putem rămâne  numai la forma tradițională de interpretare a textului liric, formă marcată de un anumit reductionism, de „blocare” într-un singur proiect, cel al criticii raționaliste, privită până nu demult, drept marea și singura viziune teoretică onorabilă. Redefinirea perpetuă a poeziei prin apariția noilor voci, presupune și  oferte noi de interpretare, inclusiv  analiza cuplului conceptual  arhetip – factor stilistic.