Poezie feminină: opinii,
controverse
Veronica POPA,
Universitatea „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul
„Subsumată în general confesiunii și
freneziei senzoriale, lirica feminină a fost mai
puțin cercetată, în baza criteriului eronat că n-ar
avea idei.” (Marin Mincu)
Principiul
feminității în literatură a fost puțin studiat în prima jumătate a secolului al
XX-lea; „în baza criteriului eronat că n-ar avea idei”, însuși termenul literatură feminină era utilizat, adesea, cu anumite conotații diminuându-i valoarea.
Sfârșitul secolului al XX-lea, începutul secolului al
XXI-lea oferă, cu generozitate, noi perspective de interpretare. Evitând
„prejudecățile”, vom încerca să căutăm ferestre întru cunoașterea mai amplă
a acestei literaturi.
Limitate la
studii şi articole izolate din scrierile câte unui critic sau istoric literar
apărute în presă sau în volume cu caracter general, credem că acele capitole dedicate poeziei feminine
ale anilor ΄60-΄80 nu au fost, totuşi,
niciodată tratate integral şi autonom în cadrul unor istorii ale literaturii,
indiferent de proporţiile lor. Cu toate acestea, nu putem sâ nu remarcăm
interesul sporit, manifestat în ultimii ani de critică, asupra conceptului
controversat, iar afirmaţia lui Eugen Lovinescu: „Literatura nu e în genere o
vocaţie feminină, ci bărbătească” devine
în timp restrictivă, simplificatoare, chiar discutabiă.
Printre primii, la noi, Garabet Ibrăileanu medita
asupra unui viitor cuprinzător studiu consacrat femeilor scriitoare.
Referindu-se la evoluţia literaturii
feminine, criticul remarcă faptul că emanciparea femeii va avea efect asupra literaturii feminine şi că
„seriozitatea, amploarea, diversitatea, complexitatea vieţii pe care vor duce-o
femeile în vremile ce vin vor da literaturii lor un coeficient nebănuit”. Şi George Călinescu foloseşte cu mai puţină
reticenţă termenul „literatură feminină” în
cunoscutul capitol din monumentala sa „Istorie a literaturii române de
la origini până în prezent”, iar în
articolul “Doamna Luther” critică atitudinea
mizantropului şi misoginului
Jules Renard care era
de părerea că
“locul femeii e
bucătăria” şi că
“toate relele în
lume vin când femeia
nu ştie să
gătească”.
Tudor Vianu în „Scriitori români din
secolul XX” anunţă cititorul despre o
„nouă feminitate” în literatură şi o „ideologie feminină”: „Geniul feminin
revine asupra lui
însuşi, şi se pune
în formule pentru
a se cunoaşte
şi a se
descrie [...], se înfiripează, sub ochii
noştri, literatură feminină românească [...], unanima
aspiraţie a sufletului
feminin dovedeşte formarea
unei noi feminităţi (ceva cu
totul deosebit de
agitaţia puţin ridicolă
şi de speţa
de mondenitate care
se numeşte feminism)”
Pornind de la
ideea că opera
de artă, inclusiv
poezia, este concepută
ca un simbol
al elementelor cosmice, ca o revelare a esenţelor
concentrate în yin şi yang , credem că
în fiecare poem, imagine, simbol, structuri metaforice putem intui
adevărata rădăcină a poeziei
feminine cu funcţie teleologică
mai mult sau
mai puţin precisă.
Cu atât mai
mult în poezie,
unde comunicarea este
prin confesiune, eul
liric feminin „revine
asupra lui însuşi”,
se pune „în
formule” – imagini,
simboluri, structuri metaforice,
motive , „se cugetă”.
Tudor Vianu consideră că
există în fenomenologia
creaţiei feminine „noţiuni care
se exclud, apropieri
neîngăduite, [...] sunt altfel
de logici; există o
logică a instinctului,
una a pasiunii”.
Deşi mulți
critici, dar și autoarele însăși, adesea
nu recunosc că ar
exista poezie feminină, aceasta are
totuşi un specific
al ei, motiv
pentru care am abordat problema cu intenţia, riscantă poate, de
a concretiza acest
specific . Lucrarea de faţă,
chiar dacă ar putea
fi un “atlas
liric” al vocilor feminine
contemporane, nu are pretenţia
de a acoperi
“geografia poetica” a liricii
feminine românești contemporane.
Cu şi
fară intenţii didactice, am încercat
în mod deosebit să
“prindem” şi să « redăm» timbrul personal
al poetelor, mai
ales în cazul
în care acestea au
folosit modalităţi lirice
comune şi altor poeţi
ai generaţiei din
care fac parte.
S-a observat că aceleaşi simboluri, motive,
imagini „sună altfel”, totuși,
la aceste poete,
decât la confraţii lor de generaţie.
Comentând prezenţa femeii
în poezie, vorbim , bineînțeles, despre
particularităţile de
limbaj în materie
de poezie.
Freud amintește
despre un „tărâm străin
interior” care este
reprezentat printr-un
simbolism ce ţine
de un limbaj
privat primar. Metahermeneutica psihanalitică
devine consecinţa inevitabilă a
voinţei radicale de
autoînţelegere. Hermeneutica filosofică
tradiţională nu este suficientă pentru explicarea „unor
manifestări
incomprehensibile ale
vieţii ; semnalăm existenţa
unei permanente comunicări
între spirit, conștiinţă
de spirit, pe
de o parte, cu trupul pe
de altă parte,
prin punerea în
tensiune de lucru a
tuturor structurilor sale
până la nivelul
structurilor submoleculare.”
Reflectând
asupra poeziei Constanţei
Buzea, Ştefan Augustin
Doinaş recunoaşte că e “teribil
de feminină”, înţelegînd
prin feminitate “o
trăsătură fundamentală a
universului: capacitatea de a compensa forţa prin
graţie”.
Vrând-nevrând, în faţa oricărei poete ne punem
întrebarea în ce măsură corespunde creaţia ei „poeziei feminine”. Este o întrebare pe care o precedăm cu cea
dacă există o atare poezie. În articolul său „Canonul feminin”, Grigore Grigurcu înţelege prin „poezie feminină” „ilustrarea unei
scheme din care fac parte afectivitatea intrinsecă (erotică şi maternă),
senzualitatea exacerbată, universul domestic”. Reperele ei sunt, în viziunea
criticului, ambianţa emoţională şi decorul fiziologic. Trebuie să recunoaştem, însă, că multe poete se îndepărtează de acest
canon. Există poete care ţin a-şi dovedi „emanciparea”, ieşirea de sub tutela
unei feminităţi imprescriptibile.
„Feminitatea, susţine Aura Christi, este un dar extrem de rar, şi nu trebuie, nici
pe departe confundat cu ... un fel de a fi leşinat sau mai ştim noi ce fel de
alte erori de interpetare.”
Doina Jelea este sigură de faptul că există diferenţa scriitor / scriitoare:
„Un roman de Vriginia Wolf, sau de Jane Austen, sau un poem de Ahmatova au atâtea
trăsături distincte de un roman de Joyce sau de Mandelstam. Pentru că până şi
cărţile lui Soljeniţân despre experienţa comunistă sunt diferite de cele ale
Nadejdei Mandelştam şi complementare. Joyce a pus-o pe soţia lui să-l ajute la
capitolul despre Molly Bloom din Ulise”. Autoarea este convinsă de faptul că mintea
femeii, sensibilitatea ei, orizontul ei şi percepţia asupra lumii sunt diferite
şi complementare, iar dacă în activitatea într-o uzină această
alteritate nu e relevantă, în artă este.
Emil Cioran se întreabă, cum au putut exista atâția
oameni care „să declare corpul o iluzie”, precum nu înțelege, cum poate fi
conceput spiritul în afara dramei
vieții.
Constantin Noica în „Jurnal Filosofic” mărturisește: „Maria și Marta – Maria care stă la
picioarele Mântuitorului, Marta care robotește prin casă ursuză – sunt în fond
fiul risipitor și fratele. Dar destinul fiului este să se piardă în acțiune, pe
când al Mariei e să se piardă în contemplație. E toată distanța dintre spiritul masculine și cel feminin aici. Oamenii se definesc
după felul cum se pierd. Ce are de dat un spirit feminin? O singură fericire,
un singur extaz și toată tehnica feminității e de a pulveriza acea fericire în
nenumărate fericiri, într-o succesiune de fericiri minore. Căci ea pleacă de la
ființă (Simmel) și atunci caută devenirea și diversul; în timp ce bărbatul
pleacă de la devenire și e însetat de ființă, de unitate. Setea Unului de a se
pierde și setea Multiplului de a se readuna.”
Interesante idei despre filozofia feminității aflăm
din eseul lui Lucian Blaga „Weininger” „Concepția lui Weininger, mărturisește
filozoful, pune toate faptele psihice,
spiritual și de cultură într-o perspectivă neîncercată până la el. Ideile lui
Weininger nu o data trebuie să le socotim ca niște mari „anticipații” care-și
găsesc locul alături de teoriile morfologice ale lui Goethe sau în imediata
apropiere a teoriei culorilor.”
La o abordare comparativă , natură – cultură, au recurs în secolul al
XX-lea mai mulți teoreticieni și filozofi ai culturii, precum C. G. Iung,
Norbert Gröeben, Leo Spitzer, Roland Barthes, Lucian Blaga ș. a.
Cert este faptul că astăzi nu mai putem rămâne numai la forma tradițională de interpretare a
textului liric, formă marcată de un anumit reductionism, de „blocare” într-un
singur proiect, cel al criticii raționaliste, privită până nu demult, drept
marea și singura viziune teoretică onorabilă. Redefinirea perpetuă a poeziei prin
apariția noilor voci, presupune și
oferte noi de interpretare, inclusiv
analiza cuplului conceptual arhetip – factor stilistic.
Comentarii
Trimiteți un comentariu