Poezia, în
conexiune cu ştiinţele şi cu alte arte, din perspectiva inter/transdisciplinară
Veronica POPA, Colegiul „Iulia Hasdeu”, Cahul
Acumulările cognitive din diversele domenii de cunoaştere impun
strategii moderne de dimensionare şi de structurare a conţinuturilor. Este
nevoie de o modalitate nouă de selecţie a informaţiilor, o descongestionare,
noi criterii de organizare, ierarhizare, de creare şi aplicare cât mai
potrivite realităţii şi obiectivelor educaţionale privind realizarea unei viziuni integrative
la elevi. Din acest motiv, consider acest proiect necesar şi util nu numai mie
ca profesor de limbă şi literatură română, dar, mai ales, elevilor şi
părinţilor acestora.
Nevoia de punţi între diferite discipline s-a concretizat prin apariţia,
la mijlocul secolului al XX-lea, a pluridisciplinarităţii. Pluridisciplinaritatea
se referă la studierea unui obiect dintr-una şi aceeaşi disciplină prin
intermediul mai multor discipline deodată.
Psihologia şi neurologia actuale
concep intelectul uman alcătuit din capacităţi complexe sau „molare” (lingvistice,
muzicale, spaţiale etc.) funcţionând independent una de alta, corespunzând unor
„unităţi funcţionale” sau „sisteme comportamentale” (ca limbajul sau percepţia
vizuală), în termeni de conţinuturi psihice particulare (lingvistice, muzicale,
vizuale) sau ca „sisteme de producţie” legate fiecare şi activate de
conţinuturi informaţionale specifice: „S-a acumulat informaţie copleşitoare
pentru existenţa neuronilor specializaţi, răspunzând selectiv la proprietăţi
invariante particulare (adesea foarte abstracte) ale input-ului senzorial, ca o
trăsătură caracteristică de design a sistemului nervos central” [1]. În „Teoria
inteligenţelor multiple”, Howard Gardner, realizează cercetări de psihologia
cunoaşterii, psihologia dezvoltării,
ştiinţe comportamentale şi
cognitive.
Pornind de la ideile lui Gardner, simţim nevoia unei noi abordări a
demersurilor educaţionale, pentru a crea elevului spaţiu de a se manifesta în
plenitudinea forţelor lui creatoare, pregătindu-l pentru viitor.
În
sistemul educaţional, într-o societate viitoare, este nevoie de stimularea
creativităţii şi acest lucru este posibil numai prin promovarea
interdisciplinarităţii.
INTERDISCIPLINARITATEA
se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină la alta. Ea este o “formă
de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică a cărei
complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare
prudentă a mai multor puncte de vedere” [2].
“Educaţia are dificila misiune de a transmite o cultură acumulată de
secole, dar şi o pregătire pentru viitor, în bună măsură imprevizibil”,
menţionează Jacques Delors. Astfel, şcolii, în cazul nostru, profesorului de
limbă şi literatură română, îi revine rolul important de a forma o atitudine pozitivă faţă de literatură
prin descoperirea afinităţilor ei cu istoria, filozofia, muzica, pictura,
sculptura ş.a. Aceste atitudini pot fi formate atât la orele de curs prin
îmbunătăţirea curriculei, a proiectelor de lungă durată şi a scenariilor
didactice, cât şi în cadrul activităţilor extracurs.
La orele de literatură, aplicarea metodelor interdisciplinare sunt mai mult decât
necesare demersurilor de interpretare a unor texte artistice, dat fiind faptul
că în cele mai dese cazuri, profesorul/elevii sunt nevoiţi, reieşind din
mesajul operei, să facă multiple conexiuni între diferite discipline, „să
transfere metode din diverse domenii ale cunoaşterii în cel al literaturii şi
să le aplice în vederea interpretării textului artistic” [3]. Astfel, devine
mai mult decât necesară apelarea la diverse discipline auxiliare.
Studierea textului artistic, menţionează distinsul cercetător Constantin
Şchiopu, presupune utilizarea mai multor metode specifice literaturii
(comentariul literar, analiza literară etc.), însă, în cele mai dese cazuri,
profesorul apelează la diverse metode specifice altor discipline,
„perspectivele filozofică, psihanalitică, semiotică, structuralistă,
mitologico-arhetipală, stilistică, matematică şi, ceva mai nou, cea a
informaticii”. Aşadar, interdisciplinaritatea se referă tocmai la acest
transfer de metode şi procedee de la o disciplină la alta.
În concluzie, putem menţiona faptul că izolarea obiectului cunoaşterii
fragmentează perspectiva şi afectează unitatea cunoaşterii. Stabilirea unor
punţi de legătură, a unor canale de comunicare între diferite discipline, pe
lângă faptul căre prezintă un obiectiv important al studierii literaturii în
şcoală, generează noi dimensiuni de interpretare a textului artistic, îi ajută
pe elevi să înţeleagă semnificaţia comunicării artistice prin cuvânt în raport
cu celelalte moduri / tipuri de comunicare.
De pildă, Ion Gagim, autor al mai multor studii în domeniul filozofiei
muzicii, crede că „Glossa” lui Mihai Eminescu stă alături de „Ciaccona” lui
Bach: „Aceeași formă, același limbaj metaverbal, aceeași mișcare
esential-fundamentală, aceeași înaintare cosmică, aceleași planuri semantice,
aceleași etaje de sens, același tempou, metroritm, construcții armonice,
structură polifonică, aceeași pornire, aceeași intenție – același final!
„Glossa” nu trebuie citită, ea trebuie auzită, ea este „simfonie”. În muzicologie există noțiunea de
„simfonism”: simfonismul este gândire sonoră supremă, este curgere – înaintare
– devenire – dezvoltare muzicală atotcuprinzătoare, „nestăvilită”, complete și
definitive.”
De altfel, imaginarul eminescian este plin de unduiri, reprezentări
convergente pentru muzică, ritm, armonie: valurile, izvorul, râul, marea, apa,
luna, părul femeii etc. „Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci (…) /
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate / Când plutești pe mișcătoarea
mărilor singurătate!” ( „Scrisoarea I”). Inflexiunile sale lirice vin parcă de
dincolo de timp, amintindu-ne de sunetul unor instrumente musicale vechi
(buciumul, cornul, naiul) relevând solemnitatea metafizică.
În poezia marilor romantici, constată Gilbert Durand, muzica este „acea
meta- erotica a cărei funcție esențială e de-a împăca contrariile și de-a
stăpâni totodată fuga existențială a timpului. [4]
În „Eminescu și poezia populară” (p. 220), Ion Rotaru, sublinia că
Eminescu face dintr-un cântec popular o bucată de mare valoare muzicală.
Eminescu cânta. „El nu avea glas tare, dar dulce și melodios și cânta
correct căci avea auz bun. (…) Cântecele populare îl încântau și pe acestea le
cânta el cu mare plăcere: „Eu sunt Barbu lăutarul, / Starostele și cobzarul, /
Ce-am cântat pe la Domnii / Și la mândre cununii…”, „Dragi boieri din lume
nouă, / Ziuă bună vă zic vouă, / Eu mă duc, mă prăpădesc, / Ca un cântec
bătrânesc; // Ah! Gândiți c-am fost odată / Glasul lumii, desfătată, /
Și-nchinați câte-un păhar / Lui biet Barbu lăutar.” (…) Odată, l-am întrebat
cine e autorul cântecului și mi-a răspuns: „Ia, un biet tânăr transilvănean,
care avea durere de inimă pentru nenorocitul său popor; am auzit că l-a compus,
l-a cântat și a murit după ce-l cântase” [5].
Contemporan cu Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, născut l 14 octombrie
1853 la Șipotele Sucevei, va scoate în anul 1880 colecția de douăzeci de piese
corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru
studenții români”. În anul 1871, la
aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități,
alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Nicolae Telcu și alții,
participă și tânărul Ciprian Porumbescu. După această perioadă, urmează cea mai
frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera
operei sale „Crai nou”, piesă în două acte, scrisă pe textul lui Vasile
Alecsandri. Ciprian Porumbescu este și autorul celebrelor piese „Rapsodia
Română pentru orchestra”, „La malurile Prutului”, „Altarul mănăstirii Putna”,
„Inimă de român”, ”Pe-al nostrum steag e scris unire”.
După cum vedem, colaborările artistice între poeți și muzicieni, de-a
lungul timpului, au dat naștere celor mai frumoase lucrări îmbogățind astfel patrimoniul
culturii române cu opere de valoare.
Din motivele consemnate mai sus, considerăm actual și necesar un astfel
de studiu și o abordare, axată pe metoda interdisciplinarității în general și a
legăturii literaturii cu muzica, pictura, teatrul, în special.
Bibliografie:
1. H. Gardner, „Teoria inteligenţelor
multiple”,1993, pp. 282-283;
2. Constantin Şchiopu, „Revista Limba Română”,
nr. 9-10, Anul XXI, 2011;
3. Constantin Cocoş, “Pedagogie”, Editura Polirom,
Iaşi, 1998, pag. 77;
4. Gheorghe Drăgan, „Poetica eminesciană”,
Editura Junimea, Iași, 1989, p. 109;
5. T. V. Ștefanelli, „Eminescu cântăeț”,
în lucrarea lui Constantin Popovici, „Mihai Eminescu
în amintirile contemporanilor”,
Chișinău, 1958, p. 78;
Comentarii
Trimiteți un comentariu