Vulpea argintie

O poveste despre pasiune

Partea I
Generaţia mea e pe ultima sută de metri, „pleacă”, se duce, fiecare moarte este ca o rupere, luând părţi din mine. Oameni asemenea mie, asemenea cu cei din generaţia mea nu vor mai fi. Dar niciodată nu vor mai fi nici oameni asemenea vouă! Când omul moare, el devine de neînlocuit. El lasă spaţii care nu mai pot fi umplute, pentru că soarta, şi genetic şi neuronic, a fiecărui individ constă în a fi o individualitate, a-şi găsi calea, a trăi propria viaţă, a muri în propria moarte. (Oliver Sacks)

1.
Sunt Sonia. În actele de botez trecută cu numele Anastasia. Anul naşterii 1932. Din părinţi funcţionari. Mama se numea Lucia. Tata – Mirel de la Ieremia. Mai am o soră, Veronica, trecută în actele de botez Iustina.
Scriu despre mine. O istorie de viaţă. Nu falsific, nu adaug nimic altceva, vă povestesc o poveste de viaţă, aşa cum a fost.
Mama spunea că în ziua în care m-am născut era la strâns varză. O toamnă ploioasă şi varza se strica pe deal. Acolo au apucat-o chinurile facerii. Bunelul a dus-o la maternitate, un fel de spital sătesc… Mama povestea că o săptămână a turnat întruna, se rupsese undeva în ceruri un lac de lacrimi. Dar poate s-a topit un gheţar acolo, sus.
M-am născut semn de apă, am găsit înotul, bălăcitul în orice fel de apă ca un balsam. Mai multe amintiri din copilărie le am de prin lacurile şi râurile satelor din împrejurimi. De aici am moştenit plânsul ca supremă fericire. (Fata asta are ochi plânşi; ai ochi de peşte, plânşi; asta plânge întruna; s-a născut plângând. Impresii ale prietenilor despre mine.)
Cele mai triste amintiri sunt despre linia orizontului. Amintiri frumoase, dar durute. Amintiri încă vii, le trăiesc cu intensitate. Pentru că linia orizontului „mă chema” să văd capătul lumii, acolo unde cerul ţinea în braţe pământul. Dar linia nu avea un loc stabil, mereu îşi schimba locul şi ajungeam departe, în alte sate. Rătăceam. Mă găsea câte un om străin şi mă aducea înapoi acasă. Mă lua de mână şi mă lăsa la marginea satului, întrebându-mă: „Din acest punct ştii drumul? N-ai să te rătăceşti?”.
Ştiam drumul, cobora din vârful dealului în centrul satului. De fiecare dată, aceste călătorii spre linia orizontului se încheiau cu două palme… Mă lovea mama. Cu toată puterea. Şi eu îi strigam, plângând: „O să-mi tai vinele cu lama! Ca să mor!”. Mama îmi mai adăuga două palme. Frântă de oboseala drumului lung şi a dorinţei de a ajunge la capătul lumii, plângând cu sughițuri, adormeam. Dorinţa de a relua călătoria spre capătul lumii se aprindea cu şi mai mare putere. O uram pe mama, pentru că nu înţelegea că eu caut ceva anume, şi nu mă joc în praful de pe cărare, cum făcea sora mea. Adesea mă întrebam dacă ea este mama mea cea adevărată?! Poate undeva, departe, locuieşte cea care m-a născut, sădind adânc în inima mea dorinţa aceasta pătimaşă de a ajunge să văd ce e dincolo de linie…
Pe mama din visele mele o desenam adeseori: era blândă, iubitoare, mereu mă lua de mână şi mergeam spre locul unde cerul se lipea de pământ. Mă ţinea strâns de mână şi tăcea. Niciodată nu am auzit vocea acelei mame, dar o recunoşteam, o ştiam parcă de undeva.
Mama mea, cea care mă lovea cu palma grea peste obraz era rea şi de gură, se mania repede, dar era harnică și chiar frumoasă. Cu ea, cu mama Lucia, mergeam la prins peşte. Eu ţineam trăistuţa, iar ea se băga în apă şi cu un fel de plasă împletită prindea peşte şi îl arunca în trăistuţă. Uneori îmi striga: „Sonecika, vino aici, aici în apă, să vezi ce bine e!”. Şi îmi întindea mâna, iar eu mă lipeam strâns de ea. Mama striga încântată: „S-a lipit de picior, e rece, e mare, e un şaran! Îl simţi?! Vino aici!”.
Nu simţeam nimic, însă o minţeam, ca să o văd fericită! În mijlocul râului cela care izvora din cascade şi izvoare, mama era fericită. Fericirea se proiecta pe chipul ei!
E unica amintire cu mama în fericire! Restul amintirilor nu pot fi spuse.
Eu am avut două mame: cea reală, care ne hrănea cu peştele din clipele fericirii ei, ne alunga foamea. Şi mama din vis, care mă însoţea spre capătul lumii. Din copilărie nu pot să suport peştele măcelărit. Nu mă ating de peştele din tigaie sau din cratiţă. Ador peştele viu, care sare pe lac, cel din râul de munte…
Fuga spre linia orizontului a rămas o fugă spre sine, o evadare într-acolo…
Despre cele două mame am povestit. Reiau. Urmăresc sinopsisul pe care l-am scris cu pixul cu mâna într-un blocnotes. Să nu uit, să nu mă abat de la linia de subiect.
2.
În acei ani, copilăria era de fapt un fel de timp încet curgător-trecere-timp-în-trecere. Eu desenam, îmi plăcea desenul! Părinţii, tata era notar, mama – moaşă, nu prea aveau timp pentru noi. Prima imagine din copilărie, după imaginea celor „două mame”, este a unui bunic pre nume Kiriakos. Înalt, cu părul alb care îi cădea peste umeri, uneori legat în cosiţă. Întotdeauna înveşmântat în haine albe, bunelul citea mereu… O casă în colţul grădinii, casa cu tablouri. Nu erau tablouri adevărate, erau nişte reproduceri după scene biblice, tipărite în Germania. Acest bunel al meu fusese prizonier în timpul Primului Război Mondial „la nemţi”. A lucrat la minele de cărbune din Silezia… Şapte ani! Bunelul Kiriakos mă lua adesea în casa lui de pustnic… Atunci începeam să plâng şi să arăt sus, la tipăriturile lipite pe perete, prinse în cuie de aramă… Voiam să mă ridice, să pot atinge cu mânuţa mea de copil faţa profetului Ieremia. (Mai târziu, tata mă ruga să citim „Plânsul lui Ieremia”; îmi plăcea, îmi stăpâneam plânsul ca să nu-l fac pe tata să sufere. Tata, Mirel, ne expedia scrisori din cealaltă ţară, unde a fugit, a părăsit-o pe mama pentru doamna profesoară H… În puţinele scrisori care au venit la început (pe urmă nu a mai adus poştalionul niciun plic), tata întreba dacă citesc „Plânsul lui Ieremia”. Tata voia să ne sincronizăm, să citim împreună, la ore anumite din Vechiul Testament… Poate, o explicaţie pentru tristeţea cuibărită în ochi.) De fapt, tipăriturile, subiectele imprimate pe foi lucioase, cu linii groase verde-întunecat şi cu alb-galben mă intrigau pe mine, copilul de atunci. Şi braţele bunelului Kiriakos, care a avut un destin nefericit, rupt în vreo trei părţi: sub povara ţarului rus Nicolae, în sclavie la nemţi, apoi sub administraţie românească, după care iarăși „au venit ruşii, sovieticii”. …Pentru că vorbea germana la perfecţie, a fost impus să fie translator în România pentru nemţi, adică pentru aliaţi. Mai târziu, când au înţeles cât de valoros este acest bărbat, l-au numit primar în comună. Om corect, nu spunea minciuni, nu exagera, sigur că nu a putut să reziste. A cedat. Restul vieţii a citit şi a scris, a locuit singur, ca un pustnic. Tata spunea că bunelul Kiriakos l-a învăţat două limbi – slava veche şi germana. Moartea l-a salvat de deportări.
Despre tata îmi amintesc, ne trimetea la culcare, pe mine şi pe sora mea, strigând: „Vor dem  Schlafengehen!”…
Tata era un om blând, introvertit. Ţin minte pălăria tatei, mare, de un gri-albastru-închis, de fetru, cu boruri mari, întoarse... Deseori, după ce a fugit tata cu învăţătoarea H., mama nota într-un registru (pe care era scris „Registru al Bisericii...”) numele nou-născuților, îl punea în lăcriţa din sertarul de la masa cea sculptată cu cap de mieluţ şi, oftând greu, cu amărăciune zicea: „Mai bine se pierdea pe front! Un nemernic!”. Era despre tata. Nu l-a iertat niciodată şi când se năştea vreun prunc, mama încheia trecerea în registrul vieţii şi al morţii satului nostru cu acest monolog...
Mai am o amintire. Cred că spune multe despre cum m-am format mai târziu. Într-o zi, bunica mea, Evelina, se certase rău cu mama, motivul, ca de obicei, era tata. Când se întâmplau certuri din astea, bunica ne iubea mai mult. Căuta să ne îmbuneze, să ne mângâie.
- Sonia, hai să mergem la croitor, vreau să-ţi cos o rochiţă! Şi a întins o bucată de pânză maro cu trandafiri galbeni mici, parcă un câmp, rozele aveau frunze violete. Era un desen ritmat, o floare era colorată, un rând, iar altul era doar desenul trandafirului cu frunze... Ritm. Pe un fon maro-întunecat galbenul şi violetul păreau misterioase. Croitoreasa, o evreică botezată, soţia morarului Molea, pierduse foarfeca. Bunica Evelina m-a rugat să mă întorc acasă ca să aduc foarfeca noastră. Ţin minte cum făceam câţiva paşi şi mă aşezam jos şi priveam foarfeca, o băgam în păr şi am tăiat o cosiţă, altă cosiţă... Am ajuns târziu şi bunica, văzându-mă ciopârţită toată şi fără cosiţe, mai nu a leşinat. M-a certat, dar, până la urmă, Hania, soţia morarului, mi-a cusut o rochiţă pe care parcă o văd şi azi...
Doar câteva întâmplări semnificative din copilărie. În rest, a fost mereu un urât, un vid care mă făcea să-mi leg capul cu o broboadă groasă în speranţa că nu mă va mai chinui. Toată copilăria am avut un duşman: un fel de melancolie, o stare care îmi paraliza dorinţa de a trăi. Fugeam cum puteam de acest urât, dar când mă prindea, nu era altceva de făcut decât să mă ducă la doctor... Aşteptam toamnele, când raţele prindeau a ocăi, la apus de soare se întâmpla... Cântecul lor îmi făcea bine, mă elibera, mă scotea din cleştele melancoliei. Deşi nu i-am mărturisit suferinţa mea, uneori cu durere mama exclama neputincioasă: „Parcă-i lunatecă Sonia mea”. A fi „lunatecă” era un fel al mamei de a explica „boala mea”.
3.
La şcoală mergeam în satul vecin. Veronica era mai mică, ea s-a dus la şcoală cu doi ani mai târziu. Profesorii, îndeosebi doamna Găietanu, mă apreciau. Eram o elevă foarte bună. Citeam mult și ea îmi aducea cărţi. Mama se mândrea cu mine. Eram bună și la matematică. Iar când am descoperit geometria, eram fericită. Toată ziua măsuram, construiam case cu acoperiş, împărţeam grădina în ronduri cu flori. Desenam, dansam. Doar voce nu aveam. Nu puteam cânta. Când venea ora cântului, mă inhibam. Începeam să plâng, nu puteam să cânt. A rămas pentru mine un mister omul care poate să cânte cuvintele... Mi-a plăcut vioara. Dar mă călcase ursul pe ureche şi nu am avut acces spre arta divină.
În schimb, m-am născut cu un simţ dezvoltat al văzului. Vedeam ceea ce altora nici nu le-ar fi trecut prin cap că există. Mă uitam lung spre linia unde cerul se unea cu pământul şi până acolo vedeam atâta frumuseţe! Desenam cu un creion  pe tot felul de bucăţi de ziare, coperţi de cărţi, pe garduri, mai ales pe porţi tot felul de flori, păsări, animale. Fixam frumuseţea pe care o vedeam.
Am descoperit darul de a le aşeza pe toate în armonie. Mama s-a gândit mult ce să facă cu mine, cum să-mi dezvolte darul? Întâi m-a pus să desenez fiecare rând din registru. De exemplu: 7 august. Maria Ţăruş a născut o fată, are 3,600 kg, 52 cm înălţime, ochi albaştri. Au numit-o Olita”. Trebuia să o desenez pe Olita! Desenam copii, nou-născuţi, iar eu, după legenda trecută în registru, le făceam portretul. Aşa am aflat multe istorii şi am descoperit tainele vieţii şi ale morţii din satul meu. Mama avea o soră, care se stabilise la Ismail. M-a trimis la tanti Genoveva să învăţ la Școala de meserii. Tanti Gina, cum îi spuneam, când m-a văzut cât eram de „neadecvată”, s-a gândit că ar fi bine să învăţ o meserie care îmi va ajuta să fiu independentă economic. Adică a gândit practic, de unde să ştie tanti Gina că eu aveam visul meu: să ajung să văd capătul lumii, să mă ating de cerul coborât pe pământ. M-au înscris la Școala de arte şi meserii din Cetatea Albă. Şcoala de arte şi meserii era o formă de învăţământ orientată strict către piaţa muncii, spre o educaţie axată doar pe învăţarea unei meserii. Mi-au spus că trebuie să aleg Tehnologia ţesutului covorului. O activitate care se înscrie undeva între artă şi meşteşug. Am însuşit în cei câţiva ani ţesutul manual al covoarelor, care am fost uimită să aflu că se fac exact ca şi în urmă cu 2.500 de ani. Pe războiul de ţesut, firele de urzeală se întind strâns între cele două rame – cu cât firele de urzeală sunt mai subţiri şi mai apropiate între ele, cu atât covorul va ieşi mai fin. Una dintre etapele importante în realizarea unui covor este cea de pregătire a desenului, care durează cel mai mult. Am început să inventez desene pentru covoare țesute manual. M-a fascinat! Ieşea interesant, mă pasiona să inventez, să compun. Veneau tot felul de curioşi de la şcoală şi se uitau la desenele mele. Unele, mai reuşite, erau puse în expoziţii. Observasem cât de diferiţi sunt oamenii: unii preferau culori tari, ţipătoare, iar alţii – culori pale, calde.
Am învăţat arta vopsitului firelor. Puteam să mă fac boiangiu, adică vopsitor de fire! Făceam cu plăcere munca de desenator de modele noi de covoare. Inventam. Stilizam flori, forme geometrice. Mă pasiona mult noua mea ocupaţie. Crinul. Trandafirul. Rombul, dreptunghiul. Dar cel mai mult îmi doream să pot realiza un covor care să reprezinte cerul ţinând pe braţe pământul. Linia spre care alergam…
Viaţa la Ismail şi Cetatea Albă îmi plăcea. Era altfel decât în satul meu. Credeam că mă voi stabili acolo şi voi fi ca mătuşa Gina (prietenele cu care tanti trăgea la narghilea o numeau Jano), care avea casă la curte, pian, mobilă italiană şi servitoare în casă. Mona, se numea servitoarea care ne aducea dimineaţa cafeaua! Pe o tavă de argint aşeza trei ceşcuţe din porţelan albastru-cobalt cu câte o imagine a  unicornului în alb. Pe verso scria „Worcester”. Nu cred că era în original, dar era o imitaţie fină a porţelanului englezesc. Cafeaua din acele ceşti era pentru unchiul Toader, tanti Gina şi pentru mine. Unchiul era originar din Galaţi, făcea comerţ pe Dunăre, pe mare. Avea un vas, un feribot cu care transporta tot felul de mărfuri spre Constanţa, Reni… Vesela scumpă, serviciul cu unicorn fusese procurat din Veneţia. Ascultam fascinată istoria obiectelor din casă. Serile, când mă retrăgeam în odăiţa mea, lăsam liber pentru fantezie şi îmi imaginam câtă viaţă au încă aceste lucruri, câte taine ascund şi cum încă curge viaţa în ele. Deveneam melancolică, încercam să gândesc modele despre lucruri care au în sine viaţă, care poartă prin timp viaţa celor cărora le-au aparţinut.
Mă retrăgeam în odaia mea şi, aşezată la măsuţa de lucru – o planşetă, cu suprafața de o sută de centimetri pe o sută –, prindeam în pioneze de alamă, culoarea aurului vechi, o foaie de hârtie împărţită în pătrăţele. Un nou model de covor cu elemente florale prindea contur. Crinii. Pictam fragmente de crin în pătrăţele. Uitam de toate, eram ca o posedată, căutam linia… Inconştient o căutam.
4.
- Sonia, mi-a zis unchiul Toader într-o dimineaţă când tocmai beam cafeaua din ceşcuţa cu unicorn alb, ar trebui să te gândeşti la căsătorie. Parcă a fost ceasul cel rău. În acea zi se anunţase o eclipsă de soare; bunica spunea că „azi se va mânca soarele cu luna”, iar aici, la Ismail, era un fel de bătălie între cei doi aştri cereşti. Mama avea pentru noi câteva bucăţele de sticlă, niște cioburi, pe care le acoperea cu funingine, ne aşeza pe scăunele şi ne spunea: „Aşteptaţi, eu am să vă spun când să priviţi”. Eu şi Veronica aşteptam, alături aştepta mama, bunica şi bunelul, toţi echipaţi cu câte un ciob întunecat. Când se făcea întuneric, mama era gata, ne striga: „Puneţi sticla, acum puteţi privi!”. Soarele mânca luna… poate invers, nu prea înţelegeam ce se întâmplă acolo, sus…

5.
Aveam 17 ani când m-am căsătorit, prima oară. Mama se îmbolnăvise şi a trebuit să vin acasă. Am lăsat o parte din lucrurile personale  la tanti Gina, cu gândul că voi reveni, dar nu am mai revenit acolo niciodată. Toate s-au schimbat. Războiul a schimbat multe, iar ce a urmat a fost un destin întors pentru o lume întreagă.
Băiatul era din sat, trecuse războiul. Nu-l cunoşteam, l-am văzut când a venit la noi acasă cu părinţii. Oricum nu aveam niciun sentiment. Fuga tatei, trădarea (ne părăsise pentru doamna profesoară H.) m-au făcut să urăsc bărbaţii. Nu ştiam mare lucru despre bărbaţi, mama nu-mi explicase ce înseamnă un bărbat în viaţa unei femei. Dar în inima mea îmi doream un bărbat care să fie leit ca unchiul Toader! Să-mi aducă un unicorn viu! Unchiul a adus pentru tanti Gina trei ceşcuţe de cafea… Bărbatul cu care m-am căsătorit nu auzise de unicorn, nici de porţelanurile de „Worcester”. Viaţa a fost grea din prima clipă. Trofim era un om cu câteva clase şi în toate vedea doar partea materială a vieţii. Acea parte trebuia să o ridicăm, să o punem la vedere şi să ne spetim acolo. Nu-mi convenea. Eram altfel alcătuită, mă formasem  după culorile şi firele pe care le vopseam. Mă formasem după urzeala covoarelor… Păstram un fel de bucurie pentru anii adolescenţei petrecute la Ismail. Căutam acel câmp, care era al meu: creionul, culorile, imaginaţia, planşeta şi linia… unde cerul se atingea de pământ…
Ieşeam uneori, în drum spre casă, la marginea satului şi porneam după cer, la capătul lumii. Zâmbeam. Plângeam. Puteam să fiu iarăşi eu. Eul cel ascuns…
Trofim m-a ascultat şi am construit casa la o margine de sat, lângă pădure. Îmi plăcea acel loc. Puteam să exist ascunsă de ochii lumii şi să-mi trăiesc viaţa după modelul meu. E greu să fii un corp străin într-un sat de oameni după  război… pe timp de foamete cumplită.
„Sonia, mă îndemna mama, trebuie să mergi înainte!” Mama nu avea altă susţinere, ştia că, dacă ne căsătorim, vom scăpa de Siberia, de urșii polari… Pe ea au dus-o, nu s-a mai întors, nu a mai revenit. N-a supravieţuit. Acolo, departe, mama ajuta femeile să aducă pe lume copii. Și acolo o fi trecut în registrul ei legenda nou-născuților. Viaţa continua şi pe pământul de gheaţă.
Nu am iubit-o, niciodată nu am iubit-o pe mama! Asta credeam şi eram sigură că ceea ce simt e ură adevărată. Până când am mers două săptămâni să o găsesc acolo, în cătunul de la Marea Albă. M-am dus să o văd acolo, în oraşul cela pe mal de mare, un tărâm al ciumaţilor, trădătorilor, ucigaşilor, criminalilor… Era aproape de Cercul Polar de Nord, o aşezare de gheaţă… „Sestricika”, aşa-i spuneau ruşii mamei. Dar nu numai ei, şi cei care trăiau în acea colonie… Acolo, am urât-o şi mai mult. Mama se căsătorise cu un medic. Era un finlandez. Ian se numea. Era deţinut politic, dar, având cunoştinţe bune în medicină, a fost privilegiat… Atunci, în frigul polar, la margine am văzut-o ultima oară pe mama… I-am spus, la întoarcere, Veronicăi povestea de dragoste: mama într-o sală de operaţie, într-o pădure la ruşi, asista un medic finlandez la intervenţiile chirurgicale…
Doar Veronica a ştiut povestea ei. Când a murit, finlandezul a expediat o telegramă pe numele meu.
6.
Trecuse un an de când eram căsătorită cu Trofim. Am născut un băiat. L-am numit Iuliu. Mama îşi dorea un fecior, îi spunea tatei că, dacă va avea un băiat, îl va numi Iuliu! Auzisem de la tanti Gina că femeile după naştere se schimbă, devin mai blânde, altfel. Eu nu m-am transformat, rămăsesem la fel. La fel, ca în copilărie, mă prindea în cleşte „starea ceea” de inutilitate a vieţii şi până nu plângeam în hohote, nu puteam scăpa… „Intră în tine necuratul, zicea Trofim. Te du la vreun doctor!”
Timp de doctor nu aveam, nici nu căutam leac. Mă obişnuisem, mă gândeam cu frică cum voi rezista dacă voi fi în rând cu lumea, asemeni acelor femei pe care le vedeam şi mi se păreau toate la fel.
Iuliu creştea un copil frumos, semăna leit cu tata, uneori îmi venea să-l strig Mirel!
Brodam, coseam la maşină tot felul de haine. Am început să merg pe la femeile din sat şi să ţes la covor. Uneori, inventam modelul, schimbam culorile, revopseam lâna. Acest lucru îmi aducea multă plăcere. Simţeam culorile, liniile. Mai ales, liniile. Pentru că tot timpul trăiam cu speranţa că într-o bună zi voi ajunge acolo unde mi-am dorit… Iar gândul morţii mi se părea firesc, din pământ venim şi acolo ne întoarcem. Femei din alte sate mă căutau, mă invitau să le ajut. Când mă duceam pentru câteva zile, îl lăsam pe Iuliu la buneii mei. Bătrânii încă mă puteau ajuta. Erau oamenii cei mai apropiaţi din puţinii pe care-i aveam în sat.
Vopseam firele de lână, pregăteam urzeala, alegeam modelul pentru covor. Pe atunci, să ţeşi un covor era un eveniment în familie. Cunoşteam procesul. Eram mult solicitată, mă cunoştea lumea. Eram Sonia-boengioaica sau Sonecika-izvod, adică modelul pentru covor. Munca era obositoare, dar găseam că e partea mea, aici mă simțeam împlinită.
Studiile făcute la Școala de meserii îmi asigurau pâinea cea de toate zilele. Trofim nu avea nicio atitudine pentru ocupaţia mea, nu se implica. Faptul că lipseam zile şi nopţi de acasă nu-i plăcea. Îl punea pe gânduri. Un bărbat are nevoie de nevastă seara, acasă, în pat. Când începeam munca la un covor, se întâmpla să nu vin câteva zile. Erau timpuri grele şi munceam mult ca să pot creşte băiatul. Oricum, mariajul nu a mers, s-a rupt când nici nu m-aş fi aşteptat. Trofim a plecat la tăiat păduri în Transcarpatia. Mulţi ani nu a venit în sat, nu ştiam nimic despre el. Poate mai bine că s-au întâmplat toate în acest fel, oricum nu aş fi trăit lângă un munte de gheaţă. El şi-a găsit acolo, în satul de la poalele muntelui, o nevastă, care i-a dăruit trei copii, viaţa lui a fost împlinită în sensul în care înţelegem fiecare individual ce  este împlinit şi ce este neîmplinit. Tăind la pădure, a avut un accident, un brad mare a căzut peste el, a fost o clipă, dar l-a lovit tare la cap şi a avut o deficienţă  mare de auz. După mulţi ani, când a revenit în sat, care era acum unul sovietic, cu colhoz şi cu multe alte atribute pe care nici nu bănuiam că ar putea să le schimbe atât de mult timpul, puterile – făcea tot posibilul să ne întâlnim. Îşi făcea drum pe lângă casa mea sau venea la fabrica de covoare şi mă aştepta la poartă. „Ochii plânşi, tot aşa au rămas. Eşti frumoasă, Sonia! Nu ai fost pentru mine: tu căutai cerul, dar eu mă uitam pe unde să trec să nu arăt ca prostul satului. Am ales să fug…”
Întâlnirile cu Trofim, câte au fost, poate două sau trei, mă întorceau la o amintire pe care am visat-o de câteva ori. Odată am venit la părinţii lui Trofim, era într-o duminică. Eram gravidă şi soacra mea mă invită să iau loc pe prispă, afară. Cum stăteam aşa, fratele cel mic, Victor, s-a urcat într-un prăsad bătrân, care avea doar o pară, pe o creangă, pe vârf. A rupt fructul şi mi l-a dat. Îl visam pe Victor, cu prăsada ceea mare, portocalie în mână. Şi gustul, gustul îl simţeam atât de puternic, încât mă trezeam ca dintr-un coşmar. Mi se făcea poftă de pere, mustoase, dulci, aromate…
Atât despre Trofim. Alte amintiri nu am. Niciun regret, nimic.
7.
Iuliu creştea băiat frumos, îl educam după modelul pe care l-am văzut în casă la tanti Genoveva şi unchiul Toader. Îl aşezam alături când desenam, elaboram modele noi de covor sau lăicer, păretar şi îi spuneam poveşti. Le născoceam: despre culori, despre cum un trandafir poate fi doar o linie, despre trei urşi şi despre fetiţa cu coşul cu mere. Mă asculta şi începea singur să-şi inventeze tot felul de jocuri. Ieşea pe  calidor, casa noastră avea calidor mare, lung cu stâlpi sculptaţi şi se juca acolo. Îi coseam tot felul de hăinuţe din hainele vechi pe care le păstram încă de la Ismail. Iuliu împlea viaţa mea cu tot de ce aveam nevoie. Eram încă tânără, dar nu mă gândeam să mă recăsătoresc. Vedeam viitorul, viaţa mea alături de copilul meu. Îmi ştiam bine caracterul, credeam că eu îmi construiesc viaţa. Dar decide altcineva. Altundeva. Într-o zi, m-am gândit să plec cu băiatul la oraş şi să ne facem o fotografie împreună, să-i fac şi lui o fotografie. Am anunţat-o pe Veronica, sora mea, şi am îndemnat-o să mergem împreună. Între timp, se căsătorise şi ea, avea trei copii. La Veronica toate au fost altfel: s-a căsătorit cu un bărbat care avea studii, era inginer şi, fiind supusă, smerită, era fericită în casa ei. Nu prea intram pe la ei, acolo nu se bucurau de oaspeţi. O familie de oameni pe jumătate deportată, pe jumătate refugiată în România, aveau motive să trăiască în cercul lor închis. Veronica mi-a spus că în sat vine în fiecare sâmbătă şi duminică un fotograf de la Cernăuţi. Trebuie să fii în centrul satului pe la ora douăsprezece, ca să-l prinzi. Merge şi acasă, dacă îl inviţi.
- Ai să vezi motocicleta cu ataş, o lasă lângă podul cel mare. Se vede de la tine din calidor.
8.
Duminică am văzut motocicleta cu ataş lângă pod. Fotograful venise în sat. L-am îmbrăcat pe Iuliu cu o cămăşuţă de flanea cu iepuraşi, în pantalonaşi albaştri. Era ca un copil de familie bună. Ascundeam lacrimile, încercam să fiu întotdeauna blândă cu copilul meu. Voiam să-i dau blândeţea şi frumuseţea de care n-am avut parte în copilăria mea. M-am îmbrăcat repede, am luat în fugă o bluză şi o fustă şi am pornit spre centrul satului. În acele timpuri era un lux să-ţi faci o fotografie, era pentru cei bogaţi, pentru burghezi. Fotografiile erau doar alb-negru. Când am ajuns, fotograful era înconjurat de mulţi copii, dar şi oameni maturi. Pe un perete al unei case părăsite a prins o bucată de pânză neagră, toţi treceau pe rând şi fotograful îşi făcea meseria. Avea în faţă un trepied mare, înalt pe care era fixat aparatul, care părea un mic acordeon… Se acoperea cu o pânză neagră pe cap, privea în obiectiv şi striga: „Nu vă mişcaţi! Zâmbiţi! Zboară o rândunică!”.Aşteptam şi noi să ne vină rândul. Iuliu era fericit, la cât înţelegea ce urma să se întâmple. Când fotograful l-a luat pe băiat de mână, m-a întrebat: „Îl aşez pe scaun sau în picioare?”. Am răspuns: „Îl voi ţine pe braţe”.
Ne-am aşezat pe scaunul cu speteaza sculptată, un maro-închis din lemn de cireş poate, dar poate de fag. Fotograful s-a apropiat şi ne tot aranja în peisaj, ca să-i fie cât mai uşor să ia un cadru reuşit. Să ne facă o fotografie bună. Şi-a pus pânza neagră pe cap şi spunea la fel ca și la alţi doritori de a avea o fotografie: „Nu vă mişcaţi, zâmbiţi, zboară un fluturaş!”. Când a terminat, şi-a scos broboada de pe cap şi a schimbat iar placa în aparat, s-a îndreptat spre mine şi m-a rugat să pozez, ar vrea să-mi facă și mie o fotografie. M-am făcut că nu-l aud şi am întrebat când vor fi gata fotografiile. 
- Duminica viitoare, a răspuns. M-a privit într-un fel ciudat, parcă îşi pierduse orientarea, parcă voia să mai spună ceva, ba întindea mâna, ba o retrăgea… I-am prins privirea doar o secundă: parcă-l cunoşteam, parcă mai văzusem undeva ochii lui… M-a readus la realitate vocea Veronicăi: „Sonia, mergi cu Iuliu la noi?”.
Copiii era bucuroşi, îşi făcuseră fotografii, acum aşteptam când le vom primi şi le vom admira. Am pornit cu Veronica spre casa lor, care era după colţ. Privirea fotografului parcă mă electrocutase. Mă prinsese în cleşte, să fie cleştele melancoliei? Ca în casa de la Ismail… Ceva din aerul de acolo, parfumul din casa Genovevei?! Fotograful vorbea româneşte frumos, cum se vorbea la Ismail, avea o voce catifelată, moale,  îţi tăia respiraţia…
Soţul Veronicăi nu ne aştepta, cum îl lăsasem cu vreo trei-patru săptămâni în urmă, aşa l-am regăsit: cu tabla de şah în faţă juca de unul singur, muta figurile, scria ceva, nota şi iar muta câte o figură. Bea un şpriţ, întotdeauna avea pe masă un pahar mare cu vin amestecat cu apă. Am servit masa, am pus copiii la culcare, am stat până seara cu sora mea şi am discutat, ne-am amintit. În timpul săptămânii nu ne prea întâlneam, eram prinse fiecare cu grijile ei. Veronica nu scăpa ocazia şi îmi amintea că sunt tânără, că ar trebui să mă gândesc să-mi refac viaţa. Schimbam repede subiectul. Nu-i spusesem încă surorii mele despre decizia mea de a trăi în singurătate, doar pentru copil…
9.
Pentru săptămâna care începea aveam o plecare într-un sat unde ar fi trebuit să rămân vreo trei zile. Începeam un covor nou şi trebuia să fiu acolo. Am pregătit tot ce trebuia ca să-l duc pe Iuliu la bunei, obişnuiam să-i pun hăinuţe curate, să-i aşez jucăriile meşterite de mine, dar şi o şopârlă moale pe care o moştenisem din casa mătuşii mele din Ismail. Am aranjat toate într-o plasă. Apoi am pregătit câteva pachete cu orez şi făină. Bunica avea de toate, dar întotdeauna duceam şi eu câte ceva pentru băiat. Mi-am făcut baie, mă spălam într-o covată mare din lemn. Încălzeam apă în ceaun, într-o oală mare, le fierbeam pe plită şi apoi adăugam apă rece. Fântâna era la poartă, apă aveam. Dar oricât de mult le spălam, mâinile mele erau întotdeauna colorate, acoperite cu vopsea. Intrase adânc sub piele. Nu ştiu cum parcă le observasem în acea noapte prima oară. Până atunci nu m-am gândit niciodată că mâinile mele nu pot fi albe, curate. M-am aşezat pe marginea patului şi le-am privit îndelung… Dar nu-mi spusese niciodată nimeni că am mâinile colorate. Când lucram cu vopsele naturale, nu era niciun pericol, dar de cum au apărut vopselele de anilină, care erau mult solicitate, au început să mi se coloreze mâinile… Erau încă multe de aranjat pentru plecare şi am uitat de mâini. Culori, spată, foi, creioane. Le-am pus pe toate în valiza mea pe care o aveam încă din anii studiilor la Școala de meserii. Pe după miezul nopţii, m-am dus la culcare. Trebuia să mă odihnesc, începea o săptămână cu multe griji.
10.
Somnul nu mă prindea. Aveam gânduri ciudate, gândul morţii iar se strecurase în capul meu. De ce? Nu găseam explicaţie, poate oboseala, singurătatea sau faptul că plec pentru mai multe zile şi îl las pe Iuliu singur… Sufletul simte, inima noastră ne transmite nişte impulsuri, ne atenţionează… Ce e ascuns acolo, în adâncul inimii, nu puteam şti, dar un fel de stare de nelinişte îmi provoca insomnie. Se îngâna ziua cu noaptea când am aţipit. Şi m-am pomenit într-un câmp proaspăt arat. Era un câmp mare şi eu înaintam prin arătură. Parcă aş fi mers spre linia orizontului, dar nu eram sigură. În depărtare o văd pe mama care îl ţine de mână pe Iuliu; vin în întâmpinarea mea. Mama merge la pas, iar copilul parcă ar vrea să se rupă din strânsoarea mâinii. M-au zărit de departe! Mama era într-o rochie neagră cu un guleraş alb, cu o broboadă înflorată pe cap, aşa cum o văzusem acolo, la ursii polari, cu finlandezul ei. Iuliu era îmbrăcat ca în fotografie: cămăşuţa cu iepuraşi şi pantalonaşii în carouri. Am grăbit pasul, să ajung mai repede la ei. Însă înaintea mamei şi a lui Iuliu a apărut un animal mare, fioros, cu o blană lungă, gonea spre mine. Un câine lup, o să mă sfâşie, m-am gândit. O să mor sfâşiată de un dulău cu nişte colţi mari… O să mor sfâşiată şi nu o s-o mai văd pe mama! Am să mor şi nu o să-l mai văd pe Iuliu. Fiara se apropia, în neputinţa mea m-am culcat pe brazdă. M-am întins şi mi-am lipit faţa de pământ, să nu vadă copilul cum mă sfâşie animalul. Mi-am acoperit capul cu amândouă mâinile, am închis ochii strâns-strâns, ca să nu simt durerea când îşi va împlânta colţii în carnea trupului meu, când mă va rupe în bucăţi. Mama, Iuliu, ce va fi cu ei? De frică am leşinat sau nu ştiu ce a fost şi cât a durat… Când mi-am revenit, am simţit o plăcere copleşitoare, pe care nu o mai trăisem până atunci: venea de undeva, simţeam că sunt acoperită, parcă ar fi fost o plapumă de mătase sau poate o piele moale, caldă, puhavă. Încerc să ridic capul, nu pot. E cineva care mişcă, fac un efort să ies şi văd doi ochi mari, trişti, blânzi… Câinele, dulăul care credeam că mă sfâşie în bucăţi şi mănâncă carnea, se culcare la capul meu, se ghemuise astfel că mă acoperea cu blana lui lungă, roşcată. Mă prinsese într-o îmbrăţişare, se încolăcise în jurul capului, umerilor. Îmi lingea mâinile şi ele deveneau albe, curate. Spaima dispăruse când i-am văzut ochii. M-am ridicat, clătinându-mă... Involuntar, mi-am amintit iar de mama şi de copil. Am mers mult, timp nedefinit, m-am întors să-i caut… Când m-am trezit, fruntea-mi era scăldată de sudoare, eram udă leoarcă. Am izbucnit în plâns, pentru că nu ajunsesem la mama şi la Iuliu… Dar încă mai simţeam acea căldură care îmi acoperise capul, care mă scosese din trupul meu, eram imaterială, dacă nu ar fi fost durerea că nu am ajuns la ai mei. Ce semnificaţie are visul? De ce nu am ajuns la mama? Unde au dispărut? Şi câinele, ochii animalului, căldura trupului şi starea de eliberare, de bine?

11.
Prin sat în acea primăvară umblau activişti de tot soiul. Începuseră arestările. Cei care se împotriveau noii orânduiri erau duşi şi li se pierdea urma. Oamenii răi luau totul din casele oamenilor, curăţau podurile. Buneii nu erau în liste, erau oameni săraci. Era totuşi ceva de care ne era frică. Bunelul fusese dascăl la biserica din sat şi ne gândeam că ar putea fi trecut în lista colaboratorilor cu vechiul regim. Un fiu care a fugit în România! Despre tatăl meu era vorba. Un răuvoitor să fi suflat o vorbă şi buneii puteau fi duşi în Siberia. În ziua ceea bunelul a lucrat în grădină. Bunica l-a dus pe Iuliu în cămară să se joace. Activiştii s-au furişat, ca hoţii. Au intrat în ogradă, au înconjurat casa, au  prins a striga, o trăgeau pe bunica de mână. Veniseră cu gând rău: să ia calul bunelului. Corbu era un cal zdravăn, avea nărav rău: te bătea cu copita, dacă îl supărai. Când eram mică, m-a lovit şi am deasupra ochiului drept un semn până azi. Dar cum să-l scoţi pe Corbu din grajd? A sărit bunelul din grădină. Se adunaseră şi alţi vecini. Corbu se încrâncena şi nu-l asculta nici pe bunelul, nu se lăsa scos și basta. Nu se mişca. Parcă era înţepenit în acel loc. L-au legat cu hăţurile, l-au chinuit. Încet, încet Corbu a cedat. Activiştii erau istoviţi. Unul s-a aplecat, a luat o piatră şi l-a lovit în frunte cu atâta putere că a ţâşnit sângele… Iuliu a auzit strigăte, s-a ridicat pe o laiţă de lemn, îngustă, să vadă pe fereastra mică a cămării. L-o fi văzut pe Corbu însângerat, i-o fi văzut pe bunelul şi bunica plângând sau poate mulţimea de oameni care strigau, înjurau… A vrut să coboare şi s-a prins cu mânuţele de un sac cu făină. Sacul a căzut peste Iuliu, jos, băiatul s-a lovit cu capul de un cântar mare din metal, care era acolo… L-a găsit bunica… Lovitura a fost fatală, sacul era greu şi Iuliu s-a sufocat… Avea patru anişori…
12.
La despărţire, în  gară, tanti Gina mi-a dăruit o cărţulie despre Sfântul Augustin. Nişte sfaturi pe care le dădea sfântul şi care îi ajutau pe cei care se rugau. Citeam şi reciteam sfaturile despre cum să vindeci sufletul. Trebuia să caut să înţeleg că binele şi răul coexistă în univers, este legea firească a existenței noastre. Suferința vine însoţită şi de un bine, iar moartea şi degradarea fac parte din ordinea naturală. Încercam să mă vindec desenând, mergând mult pe jos prin pădurea de la marginea satului unde era casa mea. Aşteptam ploile, asfinţitul, răsăritul. Împletind firele colorate, urzind tot felul de covoare pe care oamenii le vor transmite din neam în neam. Este greu să treci de la suferinţă şi durere la altfel de viaţă. Mă gândeam mereu că atunci când m-am născut cerul era închis cu un lacăt mare şi greu, şi îngerii, chiar dacă ar fi dorit să mă atingă cu aripa, erau prinşi şi ei în cleştele neputinţei.
Acum pot să mor, mi-am zis. Nu mai este nimeni care mă iubeşte, nu mai există om pentru care Sonia ar conta. Iuliu era lumina, viaţa, râul curgător, speranţa… Iau cartea Sfântului Augustin şi citesc: „Vă întrebați cum arată iubirea?Are mâini pentru a-i ajuta pe alții. Are picioare pentru a se grăbi către cei săraci și nevoiași. Are ochi pentru a vedea mizeria și ananghia. Are urechi pentru a auzi suspinele și amărăciunile oamenilor. Așa arată iubirea”.


PARTEA II  
Aţi observat cumva că dragostea este tăcere? Aşa se întâmplă când ţineţi mâna omului iubit, când  priviţi cu dragoste un copil, când absorbiţi în sine frumuseţea unei seri. Dragostea nu are trecut, nu are viitor, la fel cum starea neordinară de tăcere se află în afara timpului. (Jiddu Krişnamurti)

1.
Am auzit o bătaie în uşă. O voce necunoscută mă strigă pe nume. Pun un şal pe umeri şi ies afară. Un necunoscut pe calidor, sus, lângă uşor.
 - Am adus fotografiile, le luaţi?
- Fotografiile?...
- V-am fotografiat cu fiul acum două luni. Am aflat deja, ştiu, condoleanţe.
Îmi întinde un plic negru.
- Cât trebuie să achit?
- Îmi daţi o cană cu apă.
Îl invit în casă. 
- Mi-am amintit, nu vă recunoscusem la început. S-a întâmplat o tragedie cu Iuliu…
Plâng şi povestesc, dau detalii cum s-a întâmplat nenorocirea.
 - Vreau o cană de apă…
- Am uitat, da, o cană cu apă. Aşteptaţi, luaţi loc.
- Poate ieşim în calidor, afară e frumos.
Umplu o cană şi îi dau să bea.
- Fotograful? Sunteţi fotograful?
Ne aşezăm pe cele două scaune pe calidor. Desfac plicul şi scot câteva fotografii alb-negru: Iuliu în cămăşuţa cu iepuraşi, cea pe care i-o cususem dintr-o cămaşă de noapte. Mi-o cumpărase tanti Gina de la Constanţa, când am mers în vacanţă şi ne-am plimbat pe faleză. Atunci am învăţat cuvântul faleză. Îl ţin pe braţe, eu aşezată pe scaunul cu speteaza sculptată. Fotografiile sunt mici, negru-alb… Iuliu, Iuliu… şoptesc şi plâng, nu mă pot opri. N-am batistă, mă ridic şi fug în casă să iau un prosop. Mă împiedic de prag şi cad jos. Încerc să mă ridic, dar nu pot… Poate m-am lovit, poate inima mea a murit, s-a oprit… Fotograful, încă nu-i cunoşteam numele, s-a aplecat să mă ajute. M-a ridicat de jos, mi-a întors cana din care băuse, să beau apă… M-am întins pe patul de lemn. El s-a aşezat alături. Îşi cere iertare. E vădit deranjat, e chiar speriat.
- Prea devreme, trebuia să mai aştept. Am venit prea devreme…
Îl privesc, stă atât de aproape: are ochi mari, cenuşii. Un păr negru, drept, lung până la gât, mâinile… nu le pot vedea, ţine fotografiile.
- Aş vrea să vă propun să măresc fotografia şi să o pun în ramă. O să aveţi mereu amintirea în faţă.
Cu faţa ascunsă în pernă plâng.
- Plânsul nu e un leac. O să vă îmbolnăviţi rău, dacă o să continuaţi...
- Dacă aş muri, sunt gata, sunt pregătită, moartea ar fi o eliberare acum…
- Sunteţi atât de tânără, oricând trebuie să găsim voinţă să o luăm de la capăt.
Scrie ceva pe plic. 
- Vă las aici adresa atelierului. Aţi fost la Cernăuţi, nu? V-am văzut parcă undeva. Veniţi la adresa indicată şi o să luaţi fotografia. Când o să aveţi posibilitate, sunt mereu acolo. Doar sâmbetele şi duminicile plec prin sate şi-i fotografiez pe cei care doresc. Lumea acum e sărăcită şi nu prea sunt doritori.
Vreau să mă ridic să-l conduc. Lasă uşor mâinile peste mâinile mele, îmi interzice. Mâini atât de mari! Simt că vreau să mă prind de ce venea de acolo, un fel de energie care mă atrăgea…
Le retrage încet, roşind. Aud paşii. Pleacă. Motorul motocicletei face zgomot…
Iau plicul, scot fotografiile şi le sărut. Iuliu… la patru anişori. 
Adorm plângând.
Când mă trezesc, îmi dau seama că nici nu-i ştiu numele, nu am întrebat cum se numeşte fotograful. Citesc pe plic: Cernăuţi, strada Livezilor, 78. Atelier de fotografie „E.G.”.Fima.
2.
PASIÚNE: calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, părtinire, schingiuire, schingiuit, subiectivism, suferință, supliciu, tortură.
3.
Cobor în gară la Cernăuţi. Pornesc să caut strada Livezilor. Găsesc repede, e în centru. Cunosc oraşul, vin deseori aici, două ore cu trenul. Fac două ore cu trenul. Cumpăr culori de anilină, oţet şi alte ustensile pentru vopsitoria mea, pentru desenele-modele de covor. Văd de departe cifra 78. În vitrina atelierului foto recunosc scaunul sculptat, cel pe care am stat eu cu Iuliu. Îl ţineam în braţe. Mă frige inima, face zdup-zdup – o aud, mă desfigurează durerea. În geantă am fotografia. Stau câteva minute şi privesc fotografiile expuse în vitrina de sticlă. Ceva mă ţine locului, nu mă lasă să intru. De ce am venit!? Am nevoie de acea fotografie cu fiul meu care a murit tragic, înăduşindu-se sub un sac cu făină de grâu, lovindu-se cu tâmpla de un cântar din metal?
Din spate, aud vocea:
- Bună ziua, Sonia! Aţi venit, totuşi! Vă aşteptam!
Mă întorc şi îl văd, stă în faţa mea. În spate, soarele lucitor. Deasupra capului, un nimb de lumină… Nu răspund, un nod mi s-a urcat în gât, simt că izbucnesc în lacrimi. Încerc să mă stăpânesc. 
- Intraţi!
Intru. Îmi întinde mâna: - Efim! Am uitat să vă spun numele, am uitat.
Iau loc. Scot din geantă fotografia cu Iuliu, copilul meu care a avut o moarte năprasnică. O ia. O priveşte. Mă mai întreabă ceva, dar nu aud. Simt cum ceva intră în mine, mi se face cald, vreau să ies. Răspund la nişte întrebări. 
- Aş vrea să vă arăt oraşul, e încărcat de istorie…
Pornim, pe jos, prin Cernăuţi. Efim îmi povesteşte despre oraşul unde s-a născut. Ascult, simt vocea, îmi place vocea lui. Îmi place să merg în dreapta lui. Niciodată nu am stat atât de aproape de un fotograf! Nu a luat aparatul, e fără motocicletă. Mergem pe jos. Vorbim. Eu ascult. Deodată, Efim se scuză, zice că trebuie să meargă la un atelier de pietre funerare. Mă întreabă dacă vreau să-l însoţesc. Desigur îl însoţesc. Atelierul e în cimitir. Stau afară şi aştept. Mă duc pe alee departe, e un cimitir vechi cu sculpturi din marmură, granit. Îngeri, Maica Domnului, cruci, rozalii, flori, cărţi… portrete. De ce pun oamenii fotografii pe piatra funerară? E atât de trist să priveşti aceşti ochi… Ochii morţilor se înrourează, ochii morţilor se schimbă, se întristează. Am observat şi în fotografia cu Iuliu. O caut în geantă… Am uitat că o lăsasem în atelierul lui. Voi avea o fotografie mare cu băiatul meu, eu cu Iuliu! Peste câteva săptămâni o voi pune în casă, deasupra patului, să mă trezesc dimineţile privind ochişorii lui de patru anişori….
Plouă. Stropii cad mari, reci. Mă întorc spre atelierul de pietre funerare. El vine în întâmpinarea mea. Nu are umbrelă. În aceste timpuri doar boierii au umbrele. Unchiul Toader avea o umbrelă mare, neagră. Şi tanti Gina avea o umbrelă colorată. Efim îşi scoate jacheta şi mă acoperă. Mă ia de mână şi mă trage mai aproape.
- Ştiu unde putem să ne ascundem până trece ploaia!
Pornim în fugă spre ieşirea din cimitir. La câţiva metri e un pasaj, intrăm.
(PASÁJ: Spațiu amenajat între două rânduri de clădiri sau coridor al unei clădiri așezat la nivelul străzii, pe care trec pietoni sau, rar, vehicule dintr-o stradă în alta; p. gener. loc de trecere. ♦ Porțiune de stradă cu marcaje speciale, folosită ca loc de traversare pentru pietoni. ♦ Încrucișare la niveluri diferite între două sau mai multe căi de circulație rutieră sau între un drum rutier și o cale ferată. 2. Fragment dintr-un text scris. ♦ Succesiune melodică într-o compoziție muzicală, formată din note scurte și rapide, care face trecerea între diferitele teme ale piesei. 3. Migrațiune periodică a păsărilor. ◊ Loc. adj. De pasaj = care este în trecere printr-o anumită țară în perioada migrațiunilor. ♦ Cârd, stol (aflat în migrație). 4. Trecere a metalelor, a fibrelor textile etc. printre doi sau mai mulți cilindri metalici așezați în laminor la distanță reglabilă și care se rotesc în sens invers. [Var.: (rar) paságiu s. n.] – Din fr. passage, it. passagio, germ. Passage.)
Coborâm câteva scări. „Acum nu mai trece nimeni pe aici, pasajul nu mai este funcţional. Cândva era o trecere spre moara nemţilor, sub cealaltă administraţie. Dar îşi fac păsările cuib şi poate vreun vagabond – culcuş, există viaţă, totuşi”. Povesteşte. Afară toarnă cu găleata, în pasaj e cald, nu plouă. „Pe aici trec ţevile de canalizare şi când pui mâna pe peretele de jos, e cald”… E şi o uşă cu un lacăt mare, mâncat de rugină. Studiez încăperea. Aud ciripitul păsărilor, sus, pe pod, sunt multe cuiburi şi acolo o fi fiind puii care ciripesc. Aşteptăm să înceteze ploaia. Pe umeri încă port jacheta. Simt un miros atât de plăcut, mă uit în jur… îmi dau seama că e apă de colonie care a curs pe jachetă, pe guler…
M-a prins cu mâinile, o îmbrăţişare fulgerătoare, o secundă. Strâns. Cald. Faţa şi-a ascuns-o în părul meu. Am scăpat geanta jos. Jacheta a căzut de pe umeri. Mă strângea la piept, iar eu mă topeam, mă făceam tot mai mică, mai puţină… A descheiat nasturii sidefii, bluziţa din ştapel înflorat am lăsat-o să cadă. Ne dezgoleam încet, am descheiat cămaşa, nasturii. Pe omul acesta îl cunosc, l-am cunoscut undeva, demult şi acum a revenit… Simt mirosul trupului lui. Jos, hainele noastre. Mă întind peste ele, loc acoperit, simt căldura ţevilor, care trec pe sub perete… Trupul lui, mâinile… Se întâmpla, în pasaj, ceea ce nu mai făcusem de mulţi ani. Îmi apare în faţa ochilor Trofim. Apoi Iuliu. În întunericul pasajului, sub ploaia torenţială îi văd parcă venind, le aud paşii… Dar e aici un om, mă sărută fierbinte, se lipeşte strâns de trupul meu, plâng de fericire! Uit tot, acum simt. Simt. Simt o energie, ceva care intră în mine, nu vreau să pierd ceea ce a intrat, vine din altă parte. E ca o mângâiere de mult aşteptată, e stropul de apă când te sufoci în chinurile naşterii.
Pasajul mi-a adăpostit pasiunea! Mi-a văzut-o. A ştiut-o. A păstrat taina pasiunii mele. Da, o trecere, o fâşie de lumină sub pământ poate să te înalţe.
„Sonia, ce nume trist, eşti atât de frumoasă! Păcat că nu-s grafician să te pictez liniuţă cu liniuţă, punctişor cu punctişor, fiecare şuviţă a părului tău cuminte… Toate-s în armonie, eşti foarte frumoasă, o femeie-lumină!”
Voiam să rămân acolo, jos, la  pământ, pe pietrele calde ale pavajului cu hainele noastre aşternute pe jos… Să nu mai plec niciodată de acolo, să mor în această îmbrăţişare… Am plâns mult, am suspinat îndelung cu faţa pe mâna lui Efim. Plângeam, iar el îmi mângâia coapsele, gâtul, picioarele… blândeţea gesturilor era ca un medicament, ca o scăldătoare în apele limpezi ale mării, era ca şi cum aş fi ajuns la marginea lumii, unde cerul se lipea de pământ…
4.
Efim m-a condus până la gară. Conveniserăm să ne întâlnim peste o săptămână când va fi gata fotografia. De acum încolo trebuia să aştept să treacă săptămâna.
Acasă am ajuns cu trenul. Era noapte, târziu, şi asta m-a salvat. Altfel cum aş fi trecut prin sat răvăşită, plânsă? M-am spălat şi m-am ascuns în pat. Aici puteam plânge în voie. În viaţa mea intrase un om altfel decât cunoscusem altundeva, altcândva. Oare ce îmi rezervă soarta?
Mă gândeam la pasaj. Cum, de unde cunoştea Efim locul? Era născut în oraş şi cred că ştia toate tainiţele… De ce anume acolo ne-a trimis ploaia?
Zilele treceau greu, aşteptam cu nerăbdare să-l revăd, să mă las iarăşi în braţele omului, în subterană. Înţelegeam că era o detaşare de durere, de tristeţea şi plânsul care făceau parte din mine, eram bolnavă de durere. Încă purtam haine negre. Se zice că timpul vindecă durerea, pe a mea nu o putea vindeca. Mi-am pierdut unicul copil, copilul strivit de un sac cu făină. În ziua aceea, acolo, în braţele lui se lipise de trupul meu un fel de uşurare. Era asemeni unui medicament care te face să uiţi, să ieşi, să te eliberezi. Mă aşezam pe pat, mă ghemuiam în formă de arc, închideam ochii strâns-strâns şi mă lăsam în braţele lui, copleșită de mângâieri senzuale, delicate… Efim avea o sensibilitate în mâini, ochii lui aveau profunzimile cerului… Puteam sta în poziţie „arc” ore întregi. Nu simţeam foame sau când ziua devenea noapte… Nimic. Doar responsabilităţile zilnice mă scoteau de acolo. Aşa o fi Raiul? Oare aşa o fi dincolo de acea atingere a cerului cu pământului?! Avea sens speranţa mea de a ajunge acolo, de a descoperi acel miraculos loc…
Viaţa mea continua; ţeseam la covor, desenam modele. Mâinile mele erau acoperite de culori. Mergeam prin sate, orăşele, oriunde eram solicitată… Doar că acum simţeam că am devenit alta, că mai este o prezenţă în mine. Ceva nou a răsărit şi creşte acolo, în inimă sau poate în suflet. Nu cunosc ce este, dar am înţeles că pot „evada” acolo; acolo era salvarea mea.
 5.
În pasaj era locul întâlnirii. Veneam o dată pe săptămână, uneori de două ori. Mergeam pe străzi lăturalnice, ajungeam şi căutam să văd motocicleta lui Efim. O lăsa în cimitir, după nişte tufe de liliac. Mă cutremuram când nu o găseam acolo. Cel mai tare mă temeam să nu pierd fericirea, ceea ce adusese Efim în viaţa mea. Uneori luam de acasă ceva de mâncare. Într-o zi am adus un şal mare, frumos. Era şalul pe care îl moştenisem de la mama, şalul ei de zestre când a fost mireasă. Lână pură, pătrăţele gri şi verde, curechiu… O frumuseţe. Îl aşterneam  peste pietrele calde de la ţevile cu apă fierbinte cu care se spălau orăşenii… şi ne iubeam, ca doi îndrăgostiţi…
Într-o zi, Efim a deschis uşa de la acea încăpere şi a spus să las şalul acolo. În gabie cineva lăsase demult câteva mături, un hârleţ şi o căldare. O măsuţă şi un scăunel din cele care erau la buneii mei acasă, tăiate din lemn. Pe măsuţa am găsit o carte: „Antologia scriitorilor români”, volumul 1, Biblioteca „Semănătorul”, anul 1917… Nu pun mâna pe lucruri străine, dar cărţulia ceea era acoperită cu un strat mare de praf şi mucegai. Se deteriorase, se scorojise… cine ştie ce istorie o fi ascunzând şi cine o fi lăsat-o în gabia din pasaj. Am luat cartea. O mai am, o păstrez… Unele obiecte au viaţă, trăiesc. Când am deschis la întâmplare cartea, am citit următoarele: vremea/nalţă şi ridică/ vremea face/vremea strică./ vremea suie şi coboară/ vremea surpă şi doboară/ vremea schimbă şi preface/ şi războaiele şi pace/ vremea toate răvăşeşte/ schimbă şi schimonoseşte/ vremea bucură, -ntristează/ sue-n tron şi detronează/ vremea-nalţă, vremea creşte/ vremea iarăşi micșoreşte/ toate sunt de vremi aduse/ toate la vreme supuse. Era pagina 47 din acea carte. Toată viaţa, aceste versuri au fost ca un imn pentru mine. Parcă mi-a trimis Regele Solomon un mesaj, pe care l-am înţeles mult prea târziu: Toate trec… şi toate-s supuse timpului.
Lăsam pe măsuţă şalul, apoi am mai adus şi alte lucruri. Ştiam cum să deschid uşa, nu aveam cheie, dar cu un fel de cui o deschideam când veneam eu prima.
Câte clipe am trăit în acel pasaj, câte gânduri m-au măcinat, ros… câte am aflat acolo, câte au fost rostite pentru prima oară.
6.
Eram o fire ruşinoasă, astfel că nu prea mă dădeam cu mângâieri sau cu multe cuvinte. Efim cunoştea arta iubirii! Lua mâinile mele şi le lipea de obraz, de ochi, le săruta… Îmi plăcea cum îmi rostea numele: „Sonia!”. Parcă suna o trompetă undeva departe-departe… Uneori mă strângea în braţe, şoptea pe silabe: „So-ni-a! Eşti o sărbătoare, om-sărbătoare! Învierea mea!”. Mă apucam strâns de braţele lui mari şi o auzeam pe mama, o vedeam în râu, cum mă ţine de mână şi strigă în fericire, luminată de soare, de bucurie: „S-a lipit de piciorul meu! E rece, e un şaran! Sonia, e un peşte, hai vino să vezi cum se lipeşte de picior!”. O imagine cu mama, unica când ea râdea, era bucurie.
Îmi spunea că într-o zi vom merge la atelier şi o să-mi facă multe fotografii, dar nu acum… De ce, nu ştiam. Dar nici nu îndrăzneam să întreb.
O singură dată m-a întrebat: „Şi ai să mă iubeşti aşa, statornic, toată viaţa?”. Şi eu am întrebat: „Efim, toată viaţa noastră de acum încolo va fi ca iubirea în pasaj?”.
7.
Ningea. În acel an ninsorile au venit mai devreme. Am văzut de departe urmele paşilor, încă neacoperite. Efim mă aştepta! De fiecare dată era altceva, de fiecare dată auzeam altceva… Ştia să mă ţină strâns, ştia cum se ţine o femeie frumoasă! Dar eram într-adevăr frumoasă? Nu am avut timp şi nicio dorinţă să mă preocup de acest aspect al exteriorului meu. Mereu împovărată cu tot felul de gânduri despre ce va fi, unde, încotro vom merge noi împreună? Timpurile se schimbau, se vorbea mult despre moartea dictatorului, care a erodat lumea, tot ce era viaţă a subjugat dictaturii.
M-am lipit strâns de braţele lui… Afară ningea, iar în pasaj era cald: ţevile celea ne încălzeau. În clipa când stăteam strâns lipiţi unul de altul şi priveam cum ninge, nişte fulgi mari, puhavi se aşterneau ca un covor de mătase peste pământ… eram atât de aproape de zăpadă, îi simţeam mirosul… Apoi s-au auzit clopotele din biserica cimitirului, caz rar, pentru că în acel cimitir de mult nu se mai făceau înmormântări.
Poate ninsoarea, poate aerul rece care venea de afară sau bătaia clopotelor l-au adus pe Efim într-o stare cum nu-l mai văzusem. Fuma ţigară de la ţigară. A scos nişte pastile din buzunar şi le-a înghiţit. Ce a urmat?
Sub ninsoare, dintr-o parte şi din alta, într-o gaură sub pământ, am aflat cine era acest om căruia îi spuneam „fotograful”.
- Stră-străbuneii au venit la Cernăuţi din Iaşi. Aici m-am născut. Am făcut gimnaziul, liceul şi studii muzicale la Conservatorul din Viena. Am învăţat să cânt la vioară. M-am întors acasă şi cântam serile în restaurant, în cele mai luxoase restaurante. Era o altă lume. Credeam că e fixată pe veşnicie, că nu se va schimba niciodată, dar cât de mult greşeam… Aveam o prietenă, solistă în restaurant, cânta şi ea serile, îi distra pe cei bogaţi. Într-o seară au intrat în restaurant nişte ţigani. Erau şi ei lăutari şi au cerut să cânte. Le-am permis. Unul dintre ei, Iancu, a prins să o tragă de braţ pe Stela, iubita mea. A urmat o scenă de violenţă, o bătaie cruntă. Nu mai ştiam ce fac, ţiganul mă trăgea pe sub mese, mă lovea… Am ieşit afară şi am continuat să mă lupt, până când am scos cuţitul şi lovitura a fost fatală… Regimul de atunci mi-a dat doi ani, am fost în legitimă apărare, nu eram vinovat. Dar când a venit noul regim, când au venit sovieticii, cineva a „avut grijă” şi a făcut un denunţ precum că sunt un ucigaş… Şi mi-au dat zece ani. Am muncit la tăiat păduri… Când m-am întors, am început cu fotografiatul. Aveam un unchi, făcuse şcoală bună în Italia, la Roma, el m-a învăţat meseria. Dacă nu o cunoşteam, nu te mai întâlneam, Sonia!... Unchiul a plecat în Israel, aproape fugar, şi mi-a lăsat toate sculele, tot de ce aveam nevoie ca să mă fac fotograf. Nu-s artist, sunt un meseriaş. Din această muncă îmi câştig existenţa.
8.
Tot mă gândesc cum să fac un model de covor cu unicornul care era imprimat pe ceşcuţele albastre din casa Ginei?! De câteva zile tot aşez cruciuliţele pe foile de pe planşetă. Dar cine ar vrea să ţese un covor cu acest motiv? Pentru mine toate au o semnificaţie, iar un străin… ar putea să întrebe: „Ce aduce unicornul? Ce aude unicornul?!”.
De obicei, compun modele privind florile, copacii, ascultând vocile umane. Sau privind cerul, păsările. Munca asta îmi aduce bucurie. Tot timpul mă gândesc la Efim, aştept, număr zilele până îl voi revedea. Pasiunea a devenit mistuitoare… Trebuie să mă controlez, altfel, dacă  află satul… La urma urmelor, ce are satul cu viaţa mea? Nu trăiesc cu alte vieţi şi aş vrea să fiu lăsată să-mi trăiesc viaţa.
Relaţia mea cu Efim nu ştiu cum ar putea să aibă viitor: între noi e o diferenţă de 21 de ani. Eu am 25, iar Efim are 46 de ani! Încerc să nu mă gândesc la viitor. Deşi înţeleg că fără el nu am să pot să merg mai departe: în el am găsit fericirea, am găsit tot de ce aveam nevoie şi  trebuie să lupt să nu pierd acest mic paradis. Un paradis trăit într-un pasaj, într-o subterană….
9.
Mă gândeam cum să-i spun despre graviditate, cum să-l anunţ. Aş fi vrut să păstrez copilul. Puteam să plec din sat, puteam să mă stabilesc undeva departe, în alt oraş. Doar să păstrez copilul. Nu s-a putut. În taigaua ceea Efim a suferit de o maladie grea şi nu avea nicio siguranţă că aş naşte un copil sănătos. Şi mai era şi familia lui; avea o soţie profesoară de muzică şi doi fii. Deja erau mari, deja îi salvase. Dar niciodată nu vorbea despre ei, nici despre soţie. „Ţi-am  povestit ca să ştii, atât cât îţi trebuie să ştii. Te-am întâlnit prea târziu, dar te-am întâlnit. Să ne bucurăm de fericire cât ne este dat!” O singură dată a spus: „Te iubesc, Sonia!”. În rest, mâinile, corpul, ochii spuneau tot de ce aveam nevoie, spuneau cât nu am ştiut şi nu mai auzisem vreodată.
10.
Mă anunţase că vom merge la un ovreu bătrân, medic experimentat, care, în condiţii de casă, îmi va face chiuretajul. Iar eu voiam să păstrez copilul. Îi pusesem şi nume, Domenic. Ţin minte numele unui băiat de la Școala de meserii, Domenic, îl aducea cineva în braţe până la poarta şcolii. 
Instrumentele erau pregătite. Operaţia nu a durat mult. Medicul era tăcut, nu a vorbit mai nimic. Mi-a făcut o injecţie şi am adormit. M-am trezit pe un pat, într-o odaie mare, cu obloanele trase. Cred că era casa medicului. Era biroul lui, poate era undeva în altă parte. Am sângerat mult, o femeie venea şi îmi tot lua pulsul şi mă întreba cum mă simt. Vorbea ruseşte. Ovreul cel bătrân vorbea româneşte, vorbea cum se vorbea la Ismail, la tanti Gina şi unchiul Toader. Am adormit şi am avut un vis care a răvăşit în mine amintiri cu mama. Parcă eram pe un pat de spital şi a venit mama. Am întrebat-o de ce vine atât de rar? „M-am căsătorit, Sonia! Acum nu mai pot să vin la voi. Mama plângea. A spus că trebuie să plece, că o aşteaptă Ian, ultimul ei bărbat, finlandezul. S-a pornit, apoi s-a întors şi mi-a întins o monedă mare, de argint. Era grea… Am vrut să văd ce e scris pe monedă, dar am scăpat-o şi se rostogolea pe podea. Auzeam cum se rostogolea pe nişte scări de  ceramică… M-am trezit. Nu o mai visasem de mult pe mama. Dar de ce mi-a dat moneda, de ce am scăpat-o pe jos şi se rostogolea? Căutam o semnificaţie visului. Poate am să mor şi mama a venit să mă anunţe. Doar puteam să mor, o infecţie şi aş fi murit fără să se ştie prea multe despre mine. Puteam să dispar fără să las în urmă vreo inimă zdrobită. Dar nu puteam să mor, aveau să fie cu toţii implicaţi. Dar poate că nu, poate că ovreul bătrân ar fi putut ascunde crima, că ceea ce făcusem eu era o crimă.
11.
Efim a venit târziu, mi-a spus că trebuie să plecăm. Cum voi ajunge acasă, am să rezist în tren? Distanţa nu era mare, aveam nevoie de două ore să merg cu trenul… Mă gândeam să-i propun să rămânem în pasaj. Dar îmi era frică, parcă mă temeam să nu-l supăr. Am ieşit din casa medicului şi am pornit încet pe jos. Credeam că mergem spre gară, dar o luaserăm în altă direcţie. „Vei rămâne aici în noaptea asta! Am o variantă de rezervă”. Am mers pe jos mult timp, până am ajuns în faţa unei clădiri neobişnuite. Efim îmi povestea istoria acestei clădiri cum nu mai văzusem: „Universitatea a fost înfiinţată în 1875 cu numele de Franz-Josefs Universität, pe bazele liceului teologic. Limba de predare a fost germana. În perioada dominaţiei austriece, universitatea avea 3 facultăţi: teologie ortodoxă, drept şi filosofie. După Unirea Bucovinei cu România, universitatea a fost redenumită în Universitatea Regele Carol I din Cernăuţi. Universitatea funcţionează în fosta Reşedinţă a mitropoliţilor Bucovinei şi Dalmaţiei din Cernăuţi, ansamblu de clădiri construit între anii 1864-1882, pe baza planurilor arhitectului ceh Josef Hlávka”. Mi se făcuse ruşine că nu aveam habar de istoria acestei universităţi, dar eram mult prea departe de istorie.  Am urcat scările, apoi am intrat de parcă eram nişte turişti şi ne-am pierdut prin sălile mari, impunătoare, cu pereţi din marmură şi cu multe picturi pe pereţi. Am găsit un loc sigur şi ne-am ascuns acolo până seara, când toate uşile s-au închis la cheie şi noi am rămas într-un loc  sigur, cald şi puteam să stăm nestingheriţi până dimineaţă.
Toată noaptea am vorbit. Efim m-a ţinut în braţe. Am mai sângerat mult, dar aveam cu mine tot ce-mi trebuia. Mă rugam să nu mi se facă rău, să nu se scurgă tot sângele din mine… Am găsit un covor cu care ne-am învelit, nişte halate ale femeilor de serviciu. Dar mai mult am stat la geam, ne-am urcat pe pervaz şi am privit cerul înstelat. Era o noapte senină, cu puzderie de stele pe cer. Atâta frumuseţe! De mult nu mai simţisem atâta bucurie şi siguranţă pentru viaţa mea. Doream şi mă rugam mereu să nu se mai termine. Chiar dacă o să se termine, să nu fim despărţiţi. Efim m-a ţinut pe braţe, mă săruta şi tot repeta: „Eşti atât de frumoasă! Ai ochi atât de frumoşi, că ar trebui să nu-i închizi niciodată. Sonia, fericirea mea eşti tu, pentru îndelungata suferinţă mi-ai fost trimisă ca să pot trăi, să rămân viu…” Îmi plăcea să-l ascult, dar îi astupam gura cu palma, nu voiam să vorbească, mă temeam să nu-l pierd…
Dimineaţă am ieşit printre studenţii care intrau, ieşeau din clădire. A fost cea mai frumoasă noapte petrecută cu Efim. Noapte într-un palat, doar noi doi în clădirile somptuoase şi cu atâta istorie, cu atâta viaţă… Am mers spre gară, la fel pe străduţe pe care doar el putea să le ştie.  Când să ne despărţim, Efim mi-a dat ceva într-o cutie. El purta mereu o geantă mare, neagră, parcă era o valiză în care avea aparatul de fotografiat, plicuri negre şi alte obiecte despre care încă nu ştiam nici măcar cum se numesc. Am luat cutia şi am pus-o în geantă. „Un cadou din noaptea când am dormit la Mitropolie!”. 
12.
Acasă am ajuns devreme. Trebuia să aprind primusul şi să-mi fierb apă să mă spăl, să-mi fac un ceai. Era o zi mai liberă şi mă gândeam să stau culcată, să nu am complicaţii, să nu se pornească hemoragia şi să am nevoie de medic. Ar fi fost o catastrofă, aş fi murit, dar nu m-aş fi adresat la medic. Ar fi ieșit la iveală toată drama mea.
M-am întins pe pat şi m-am rugat în gând să nu mi se întâmple nimic rău, să treacă păcatul acesta, să mă treacă…
Mi-am amintit că am în geantă cutia pe care mi-o dăduse Efim. M-am ridicat şi am deschis geanta, am scos cutia ceea şi am desfăcut-o. Era un glob mare de sticlă. Plin cu apă, fixat pe un suport de lemn. În interior erau două lebede, care dacă „zgâlţâiai” globul se mişcau printre un păpuriş. Jos, pe platforma de lemn era introdusă o cheiţă, dacă o învârteai, se auzea o muzică, nişte acorduri muzicale. Nu ştiam ce era, Efim mi-a spus mai târziu, era Paganini, Capriccio. Piesa asta îi plăcea fetei pe care o iubise şi pentru care se aruncase la duel cu ţiganul. Îi ţinea minte şi numele, Iancu. Era atât de interesant obiectul ce-l ţineam în mâini. Nu mai văzusem aşa ceva, doar poate căniţele de culoarea cobaltului şi cu unicorn. Nici atunci habar nu aveam ce e animalul cu un corn mare în frunte, dar tanti Gina mi-a povestit şi pot reproduce după memorie: „Un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Cornul are puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Are corpul şi capul unui cal, picioarele din spate ale unui cerb, coada unui leu, cu un corn în mijlocul frunţii! Unicornul reprezentă înţelepciunea, vocea sa se asemăna cu clinchetul clopoţeilor. Blândeţea lui era atât de mare, încât îşi ridica picioarele foarte sus pentru a evita să calce pe orice vieţuitoare”. Tanti Gina mai spunea că unicornul iubeşte singurătatea şi este imposibil de prins. Apariţia sa era interpretată ca un semn bun, iar faptul că nu a mai fost văzut de secole înseamnă că trăim într-un timp necurat. Unicornul va apărea din nou la momentul potrivit, când bunătatea va domni iarăşi. Cornul său unic reprezintă săgeata dreptăţii, raza solară, sabia lui Dumnezeu. El nu se arată oamenilor! În legende unicornul apare din mijlocul nisipurilor deşertului şi se apropie doar de copiii singuri, adoarme o vreme lângă ei şi apoi dispare din nou. Efim asculta şi mă privea cu uimire, fascinat că ştiu asemenea istorii!
Am prins gust să mă joc cu globul din sticlă, îmi plăcea melodia! Cred că nimeni nu mai văzuse astfel de jucărie, dacă era o jucărie.
Am aşezat-o pe masă şi o priveam! A bătut cineva la uşă.
13.
- Sonia! Eşti acasă? Sonia! Avem veşti!
Veronica nu a mai aşteptat să răspund, a dat năvală. S-a repezit spre patul pe care stăteam culcată şi m-a îmbrăţişat cum nu o mai făcuse  niciodată sau demult, din copilărie.
- Tata ne caută, ne-a scris tata, am primit o scrisoare de la Crucea Roşie! Tata e în viaţă, ne caută. Acum are alt nume şi altă familie, dar e tata, pentru că a semnat pe numele lui adevărat, tata Mirel. Dar acum e Pavel Vsevolod Boieşteanu. Vestea a căzut ca un trăsnet, după atâţia ani, am tată! Nu ştiu dacă m-am bucurat. Mă luase prin surprindere vestea.
Veronica era bucuroasă, iradia de fericire. „Vom merge la el, la Sibiu. Tu cum ai să doreşti, dar noi cu Pavluşa vom pleca. Dacă o să pot, o să iau şi copiii.” Era greu să-mi imaginez că aş putea să ajung să-l revăd… Mai nici nu-l ţineam minte, apoi câtă suferinţă lăsase în urmă: a trădat-o pe mama, a fugit cu amanta, mama a făcut Siberia, pentru că era soția unui trădător, a nenorocit buneii, care au plâns că s-a prăpădit unicul lor fecior… Dar aveam tată şi…
- Sonia, ce-i asta? Veronica a luat în mâini globul de sticlă şi s-a dat mai aproape de geam să-l privească. Câtă frumuseţe! De unde ai cumpărat jucăria? Fără să-i răspund, am luat globul şi am învârtit cheiţa… O melodie tristă, parcă de acolo, mă chema la trecerea peste   linia orizontului… Veronica s-a făcut albă ca varul: „De unde o ai”?
- Mi-a dat-o o femeie din Noua Suliţă, nu avea bani să plătească pentru urzeala pentru un lăicer şi mi-a dat globul, mi-a plăcut. O jucărie, cântă!
- Pot să vin cu copiii să vadă şi ei? Eşti palidă, albă ca peretele, ce ai păţit? Nu te simţi bine?
Mai târziu, Efim mi-a povestit că a cumpărat globul de sticlă de la un georgian, într-o vară când îşi câştiga bucata de pâine făcând fotografii celor care se odihneau pe malul lacului Riţa! I-a plăcut. Acum a decis să mi-l dea mie.
14.
Uneori ieşeam şi ne plimbam prin cimitir. Îmi plăcea să ne ridicăm pe cele trei scări şi să ieşim la lumină. Sfârşitul şi începutul anotimpurilor se percepea altfel din pasaj. Lumina zilei, aerul când ieşeam de acolo parcă era de cristal. Plimbările prin cimitir erau cele mai frumoase. Efim îşi trecea mâna peste umărul meu, aşa ca o îmbrăţişare. Uneori îmi spunea să-l iau la braţ… Eram nesigură, îl atingeam cu frică: să nu stric ceva, să nu fac cumva să-l doară, să-l rănesc. Nu întrebam niciodată nimic. Uneori îmi dădea câte un obiect valoros: un ceas de aur, nişte ochelari cu lănţişor de aur sau de argint, aducea câte un palton elegant. De mâna a doua, dar se vedea că aparţinuse unor doamne. Nu întrebam de unde le ia, de la cine le-a moştenit. Mă ruga să le vând la piaţă. Când mă duceam după culori sau după aţe, lână sau  altele necesare pentru covoare, mergeam prin piaţa pestriţă, periculoasă şi încercam să vând obiectele aduse de Efim. Îi aduceam banii pentru ceas, inel, ochelari, pardesiu, pălării, cizme, poşete, bucăţi mari de mătase „crepe jeorgette”, catifea reiată… Îmi dădea şi mie bani, dar nu-i număram niciodată. De cum ajungeam acasă, îi înveleam într-o batistă şi-i ascundeam într-un sac cu făină sau cu tărâţe… Îmi era frică, erau timpuri periculoase, eu nu aveam un loc de muncă stabil. Lucram pe la cine mă solicita.
Plimbările prin cimitir îmi făceau bine, nu întâlneam oameni; eram numai noi doi. Toamna, dar şi vara, primăvara, iarna în cimitirul acela era cel mai liniştit loc de pe pământ. Citeam unele inscripţii pe pietrele funerare, le admiram. Efim cunoştea multe familii de artişti, muzicieni, mai ales: „Lumea cea veche, lumea cea care nu va mai fi”, îi plăcea să povestească. Într-o zi, s-a întâmplat o singură dată, a luat şi aparatul de fotografiat şi a făcut multe poze. Îmi spunea unde să mă aşez, cum să ţin mâinile, cum să privesc… Îl priveam ţintă în ochi! În toate fotografiile eu privesc în ochii lui mari, cenuşii, spălăciţi; aveau aceeaşi culoare cu ai mei. Uneori mă întreba: „Ştii să râzi? Nu te-am auzit niciodată, dar aş vrea să te aud, să cunosc şi cum te bucuri!”.
În ziua când a venit cu aparatul sub haină (purta întotdeauna o geacă din piele de un fel de ocru spre maro, pe cap un beret albastru indigo. În limbajul unui boiangiu – un albastru-întunecat. Pentru că mai avem şi albastru culoarea cerului, albastru cobalt, siniliu…), mi-a pus aparatul foto în mâini şi mi-a arătat cum să cadrez şi unde să apăs să-i fac o poză. „Vreau să am o fotografie făcută de Sonia!”. S-a aşezat  lângă o tufă de liliac, şi-a ascuns faţa printre ramuri. A ieşit o fotografie interesantă! Mai târziu mi-a dat fotografia, era  reuşită. O ţinea sub sticlă pe masa lui de lucru, în laborator… Păstrez fotografia, cărţulia pe care am găsit-o în gabia din pasaj… Globul a avut o altă istorie.
15.
Luam pastile, fără Validol nu ieşeam din casă. Partea din mine care era a lui mă impunea mereu să iau trenul spre Cernăuţi. Alergam, eram nerăbdătoare, aveam sens, trăiam cu pasiune, viaţa mea avea sens. Femeia din pasaj care străbătea ceaţa, cimitirul, singurătatea, învingea frica, locuia în mine. O păcătoasă. Tanti Gina spunea: „Doamne fereşte să ai o fată şi să fie curvă!”. Oare asta era femeia care venea în pasaj şi făcea dragoste cu un bărbat căsătorit? Veneam pentru a-mi ogoi pornirile trupeşti? Niciodată nu m-am simţit bine după… plăcerile trupeşti, scenele de dragoste, nu mi-a făcut bine plăcerea, mă rătăcea, mă inhiba. Cealaltă femeie, care locuia în interiorul meu, era o boiangioaică, o femeie cu un creion în mână care desena flori, trăgea linii, desena frunze, buchete şi le vindea celor care doreau să ţese un covor sau un lăicer, păretar. Lumea pe care o cunoşteam o căuta mereu pe Sonia cea răbdătoare, liniştită, care vopsea culori de te apucau de ochi. Boiangioaica care locuia în casa de sub pădure, sărmana ceea care a pierdut un copil… Înţelegeam: fericirea mea era acolo, în pasaj. În  subterană. Trăiam o pasiune desființatoare pentru un bărbat care m-a ajutat să revin, să simt viaţa. Fericirea mea parcă nici nu depindea de el. Dar de cine depindea?
Puteam să mă încurc între cele două euri. Devenea periculos, trebuia să fiu atentă la fiecare gest.
16.
Am urcat în tren, gândindu-mă că doar câteva ore mă despart de întâlnirea cu Efim. Nu înţelegeam ce ascunde starea mea. Aş fi vrut să mă alint, să-i sar în braţe, să mă las ca un copil alintat îmbrăţişată, mângâiată, dar timiditatea mă ţinea pe loc. Vorbeam puţin. Încercam să fiu cuminte, să-l fac să înţeleagă că alături, împreună cu el, în gând, scăpam de suferinţă. Înfruntam mai uşor viaţa. 
Motocicleta era acolo, la locul unde o parca de obicei.
- Sonia! Azi-seară o să rămânem împreună. Era a doua oară după noaptea petrecută la universitate. În vechea clădire a mitropoliţilor.
Trebuia să omor ziua, să mă duc la piaţă, poate mai vând ceva din lucrurile aduse de Efim. Ne-am despărţit, trebuia să vin seara pe la ora nouă la atelier.
Am mers pe jos până la piaţă. Mi-am scos pălărioara veche de fetru, de o vârstă cu lumea, mi-am pus o broboadă. Asta făceam de fiecare dată când intram în piaţă să vând ceasuri, ochelari, inele sau haine vechi. De obicei, mă apropiam de ovrei bătrâni, erau încă mulţi, sau de   oameni pe care, privindu-i, intuitiv îmi dădeam seama că vor cumpăra obiectul. Se întâmpla că omul nici nu se oprea, dar dacă s-a oprit să vadă marfa… doar privirea mea era suficientă ca omul să cumpere ceea ce-i propuneam. Ochii plânşi!... Cât m-au salvat, din câte situaţii fără nicio şansă ochii plânşi m-au salvat. Obiectele pe care nu le vindeam le aduceam şi le adăposteam în gabia din pasaj sau i le întorceam lui Efim. Îmi era frică să le iau acasă. Miliţia supraveghea încă oamenii, se întâmplau tot mai des arestări pe motive politice, deşi Stalin murise,  încă mai funcţionau legile dictatorului. Mulţi oameni dispăreau, hoţii mişunau peste tot, trebuia să fiu foarte atentă în situaţia în care mă pomenisem, cea de comerciant. De câteva ori am văzut oameni din sat prin piaţă. Evitam să-i întâlnesc, trebuia să-mi trag broboada pe ochi, să mă ascund. Şi să ascund repede obiectul pe care îl ţineam în mână sau pe braţ. De ce am acceptat să vând obiecte a căror proveniență nu o cunoșteam? De ce m-am lăsat atrasă în „afacerea” fotografului? Chiar dacă mă mistuia pasiunea, partea morală din mine să nu furi, să nu spui minciuni, să nu preacurveşti erau legi creştine. Găseam explicaţie pasiunii mele, nu preacurveam, îmi alinam durerea cu o altă durere, cu durerea altui om. Şi ne ajuta și pe mine, şi pe el. Altfel, cine ştie ce se alegea de mine, dacă rămâneam să duc singură despărţirea de Iuliu,  viaţa mea ratată din prima încercare.
Ziua a trecut greu. A nins atât de mult, încât transportul se blocase, nici nu era prea mult transport: vechiul tramvai şi câteva autobuze care legau oraşul de la o suburbie la alta. Mergeam cu greu pe jos, totul nivelase zăpada şi continua să ningă. Nu mâncasem nimic în ziua aceea.  Am intrat într-un magazin şi mi-am luat nişte biscuiţi, am mai cumpărat o pâine, nişte caşcaval. Mă gândeam ce să mai iau, pentru că înainte mă aştepta o noapte să fiu împreună cu omul iubit.
17.
Am bătut încet în geam. Nu a răspuns nimeni. Nu se vedea nicio lumină. Oare să fi uitat Efim? M-am mai plimbat prin zonă. Am trecut pe cealaltă parte a străzii, aşteptam, poate iese din atelier. Era o casă veche, pe strada Livezilor. O fi fost casa vreunui om bogat, dar a fugit când s-au schimbat realităţile. Ningea necontenit, totul era scufundat în zăpadă, pe stradă nu se vedea ţipenie de om. Parcă am văzut o lumină mişcându-se în interiorul casei. M-am apropiat şi am bătut mai cu putere. Uşa de la intrare s-a deschis în câteva minute. Eram îngheţată de frig, dar mai mult speriată că  voi fi nevoită să rămân noaptea în gară până să pot lua trenul de după miezul nopţii. Efim m-a îmbrăţişat în întuneric. M-a strâns cu putere în braţe: „Miroşi a frig, ai îngheţat. Unde ai umblat până acum, te aştept de mult”. Am bâiguit ceva încet, nu am povestit cât am stat de cealaltă parte a străzii, cum am omorât ziua, cum focul cela care arde în adâncul inimii care mă ajută a funcţionat şi m-a ajutat şi de astă dată. L-am îmbrăţişat cu timiditate.
Efim închisese obloanele, atelierul avea nişte draperii mari, verde-negru. Pereţii erau vopsiţi în cărămiziu, o culoare cum nu mai văzusem  altădată şi prin alte locuri.  
Mi-a propus să mă aşez. Am recunoscut scaunul cu speteaza sculptată, cel pe care-l căra în ataşul motocicletei prin sate… Cel pe care ne-am aşezat, eu şi Iuliu pe braţele mele, cămăşuţa cu iepuraşi şi pantalonaşii albaştri… Prima şi ultima fotografie cu băiatul meu… Am stat tăcuţi în întuneric mai mult timp, poate vreo jumătate de oră. Efim a pus capul pe braţele mele, mi-a luat mâinile şi le-a sărutat, sufla aer cald ca să le încălzească, să le dezgheţe. „Am aşteptat atât de mult clipa asta, noaptea asta să pot să stau cu tine aici, locul unde îmi trăiesc viaţa!”
„Aici trăiesc mai multe vieţi!”, am şoptit şi eu, gândindu-mă că fiecare fotografie poartă ceva din sufletul omului care intră şi pozează pentru a fixa trecerea timpului.
A aprins o lampă de masă, care abia-abia împrăștia întunericul. Lampa era fixată sub o poliţă pe care erau multe mape, cutii, clame mari şi mai mici, pachete negre… poliţa era veche, din lemn negru, se vede că era parte dintr-un mobilier vechi. Multe flori artificiale, stative, un fotoliu mare tapetat cu mătase brodată. Pe un fon verde erau brodaţi nişte fluturi cu aţe tot din mătase în toate nuanţele de la cafeniu până la galben de floarea-bostanului. Era cald, dar stăruia un miros ca în atelierul de colorat firele de la Școala de meserii. Mirosea a chimie, a medicamente. Pe urmă aveam să cunosc procesul fotografic. Cum se developează o peliculă, ce tip de substanţe se folosesc şi cum se combină. Am aflat cuvinte noi: reacție chimică care se numește developare, în urma acesteia se obține imaginea negativa, Developarea negativelor alb-negru are două etape principale - revelarea şi fixarea; o substanţă care se numeşte revelator, o alta soluție, numita fixator. Negativele sunt developate într-un recipient special numit tanc sau doză de developare. În laborator erau întinse nişte fire ca și acelea pe care prind rufele femeile la ţară, erau multe, deasupra unor căzi în care era multă apă şi prin care pluteau multe hârtii, de fapt, erau fotografii, pentru că deja aveau ceva imprimat pe ele… Nimerisem într-o altă lume, nu cunoşteam că există această modalitate de aţi câştiga existenţa.   Pe urmă, n-am mai putut să mă aprofundez în tainele meseriei de fotograf, nu am mai avut timp. Întotdeauna când privesc o imagine, o fotografie, simt mirosul acela de reactive, chimicale… Peste ani, era un parfum dulce-amărui care avea efect de drog. Peste ani…
Am mâncat ceea ce adusesem eu. Efim avea o sticlă de vodcă, am băut câte puţin. Găseam atâta frumos în atelier! Observasem o fotografie   care reprezenta o femeie goală, apoi tot aceeaşi femeie muşca dintr-un măr, tot ea în oglindă cu umărul gol… aceeaşi femeie, mult mai tânără, frumoasă ca o artistă, cânta la vioară…
Efim a înţeles că sunt curioasă să aflu cine-i. „E Stela! Femeia pe care am iubit-o! Pentru ea m-am luptat cu acel ţigan...”
- Unde-i Stela? l-am întrebat.
- A fugit în România, de acolo - în America. Nu am vrut să aflu mai multe. Timpul a bandajat cu atenţie rana, s-a prins o pojghiţă, nu s-a cicatrizat, astfel de sentimente trăiesc cât suntem noi în viaţă, apoi le luăm cu noi şi în mormânt… Îmi plăcea să-i fac fotografii, îmi plăcea să-mi pozeze. Credeam că ne vom căsători şi vom fi fericiţi. Stela ar fi vrut să nască mulţi copii. Era o fată bună, era fiica unui mare pianist… Mamă-sa murise, ea a crescut cu bona şi cu tatăl ei, care era mai mult plecat în turnee prin Europa.
- Ai fost la Viena? M-a întrebat, a tăcut brusc, a înţeles că a greşit întrebând. „Da, există o diferenţă între noi, eu am apucat să trăiesc şi în cealaltă lume, viaţă… Sonia, eşti încă tânără”… A lăsat ţigara în scrumieră şi a prins a mă dezbrăca încet de bluziţa cu nasturi sidefii, îi plăcea. A scos tot de pe mine, a aşternut pe podea pânzele mari, negre, verzi, cele pe care le punea pe perete pentru fotografii… Am stat mult timp jos, lipiţi strâns unul de altul… Fuma atât de mult, prea mult. A fost la fel de tandru, delicat, cum o făcea acolo, în pasaj, pe şalul pe care mama l-a primit ca dar de nuntă… În seara ceea mi-a făcut multe fotografii. La fel, cum altădată îi făcuse Stelei. M-a aşezat pe jos, pe fotoliu, m-a lipit de perete, pe scaun, picior peste picior, cu un buchet de lăcrămioare… M-a urcat pe masă… Era pasionat de arta fotografiei, la fel cum îmi plăcea mie să vopsesc firele de lână, de in, de cânepă… A intrat în laborator şi a adus o cutie vişinie, era legată cu aţă cu fir metalic, veche. A desfăcut nodul, a deschis cutia şi a scos de acolo o blană de vulpe argintie. Era atât de mare, parcă era vie, avea lăbuţe, urechi, botişor… I-am arătat fotografia din centru, pe peretele cu fotografii înrămate. O reprezenta pe Stela, purtând în jurul gâtului vulpea argintie! Frumuseţe copleşitoare, doar ochii ei erau trişti, curgea de acolo tristeţea ca un râu de munte. Parcă am vrut să-i spun, să întreb, dar deja îmi acoperise genunchii cu blana; cu blana pe genunchi m-a fotografiat, apoi mi-a aşezat-o în jurul gâtului şi m-a fotografiat… A schimbat alt film, peliculă. Trebuia să facă tot procesul în întuneric… Fotografiase vreo trei filme…
Spre dimineaţă, „ne-am întins pe podea”, goi-goluţi într-o casă care poate ştia şi alte istorii de viaţă decât cea pe care o trăiam noi cu Efim. Se ridica şi punea câte un lemn în sobă, auzeam cum trosneau, miroseau a tămâie, a răşină de brad.
- Sonia, blana ai să o iei, vulpea argintie este a ta. Păstreaz-o, poate la nevoie o să te ajute să scapi de vreo problemă. Ai să poţi să o vinzi, doar dacă ai să ai mare nevoie de bani…
- Dar… Nu m-a lăsat să termin fraza. A deschis sertarul şi mi-a dat un plic mare, greu. L-am deschis. Era fotografia mea cu Iuliu. O încadrase într-o ramă cu trandafiri sculptaţi în lemn. Plângeam în hohote.
18.
Efim a ieşit şi a controlat zona, să nu fie cineva prin preajmă. Am ieşit ducând în geantă blăniţa învelită într-o bucată de mătase. În mână duceam plicul acela mare, fotografia înrămată… M-a condus până la gară. Înainte să urc în tren, i-am spus că voi lipsi un timp, voi pleca în România să-l văd pe tata, e bolnav, am primit o telegramă urgentă. M-a tras aproape şi m-a sărutat. „De ce nu mi-ai spus? Să-ţi fi dat nişte bani. Când te întorci? De ce nu mi-ai spus?”. Pentru că eram fericită, pentru că dragostea mea pentru Efim era tăcere. Altfel iubeam, era  altceva şi mă temeam să nu pierd ceea ce venise ca o salvare, ca o binecuvântare. A aşteptat până a venit trenul şi am urcat. Era  trist, faptul că voi lipsi îl luase prin surprindere… Aşa ne-am despărțit acolo, pe peron, fără să știm ce va urma sau când ne vom întâlni din nou, sau cum ne vom revedea. „Când revii, când ne vom întâlni…”, a spus ceva, a repetat răspicat: „De ce nu mi-ai povestit, de ce nu mi-ai spus că tata e bolnav?!”. Trebuia să-i povestesc cât de greu am obţinut permis să plecăm împreună cu Veronica la Sibiu… În tren am plâns, mi se făcuse frig, transpiram. Inima mă durea rău. Mă rugam să ajung acasă. Ningea, toată noaptea a nins. Am coborât în gara din sat, totul era acoperit de zăpadă.
19.
Începusem pregătirile pentru plecarea la Sibiu, să-l prindem în viaţă pe tata. Actele le-am obţinut greu, am aşteptat mult. Asemenea plecări se făceau doar cu acordul Moscovei. Veronica venea şi tot întreba dacă vom reuşi.
Mă pregăteam de întâlnirea cu tata, ştiam că nu va fi uşor. Atâţia ani, atâtea drame, drame care ne-au măcinat. Cum ne vom adresa? Tata are altă familie, avem acolo doi fraţi. Eram răvăşită. Drumul lung, voi lipsi multe zile. Mă gândeam la Efim. Cum l-am lăsat în gară. Îi vedeam ochii trişti, îmi aminteam cum s-a deranjat când i-am spus de plecare. În aceste zile eram mult prea chinuită că nu-l pot vedea, că nu îl voi vedea aproape o lună. Încă nu se întâmplase. Închideam ochii şi mă lăsam dusă acolo, în ascuns, în adâncul inimii unde se cuibărise pasiunea mea. De acolo le puteam înfrunta pe toate. Pasiunea îmi dădea puteri, aripi să zbor, să înving focul, apa, deşertul… Ideea mi-a venit pe neaşteptate: să mă duc la Cernăuţi la piaţă şi să vând vulpea argintie! O să am bani pentru tata, dacă e bolnav, o să pot să-l ajut. La ce-mi trebuie mie blana ceea, dacă a fost a Stelei?! Gândul a prins momentan. Răul a intrat în mine într-o clipă. În tindă am pus scara la gura podului şi am urcat. Ascunsesem blăniţa şi globul cu lebede în pod, sub căpriori, acolo nu le mai găsea nimeni, niciodată. Lampa cu gaz am pus-o jos, am scos cu grijă blana şi globul. M-am aşezat acolo, în pod, şi am desfăcut legătura din mătase cenuşie, am scos vulpea şi mi-am pus-o în jurul gâtului… M-am aşezat, mi-am lipit spatele de locul cald, lângă hota din pod şi mă jucam cu globul din sticlă… priveam la lumina lămpii cu gaz cum se zbenguie cele două  păsări… Mă gândeam: Efim şi-a amintit de mine acum! Nu pot să-mi închipui că cineva, vreodată ar putea să ne despartă… Fără el, viaţa mea și-ar pierde sensul, el a dat sens vieţii mele… Doar moartea, doar moartea… Am ascuns globul de sticlă în cutie, m-am gândit să-i schimb locul: să-l ascund în casă, că e mai sigur, acolo ar putea să cadă şi să se strice.
Am coborât din pod şi am prins a mă pregăti pentru a pleca dimineaţă la piaţă. Întâi, am ascuns bine jucăria, apoi mi-am pus cele necesare de drum. Aveam nevoie să mai fac nişte cumpărături pentru plecare, asta îi voi spune lui Efim, când ne vom revedea. M-am spălat cu apă fierbinte, am pus în geantă blana, vulpea argintie. Dar somnul nu mă prindea, mă tortura gândul: de ce să vând blana dacă e un cadou de la Efim? De ce să o vând? Spre dimineaţă, am adormit şi am avut un vis care a sporit şi mai mult incertitudinea despre hotărârea pe care o luasem.
20.
Visul: „Mă odihneam la  amiază, dormeam pe marginea patului şi în vis am văzut o lumină puternică în casa cea mare. Lumina era albă şi    a luminat atât de puternic, încât am înţeles că arde casa cea mare. Am alegat, am deschis uşa şi am văzut  jos, lângă  dulap, pe podea ardeau multe fotografii, se aprinsese un foc mare şi era mult fum. Oglinda dulapului vechi devenise cafenie, parcă era acoperită cu  mucegai. Am încercat să sting focul, pe perete atârna un covoraş în care era o gaură cât o nucă. Covorul era ars şi prin gaura ceea se vedea afară, lumina.  M-am speriat şi mai tare când am văzut că balamalele dulapului se topiseră pe o porţiune mare…
- Sonia! Mă strigă mama, Sonia, un fulger a lovit casa!
Mă întorc să o văd pe mama, mă arunc spre uşă, spre ieşire, dar nu e nimeni, ies afară, nu e nimeni… Plouă, toarnă cu găleata, tună şi fulgeră…. Stau desculţă în ploaie…
M-am trezit ca dintr-un coşmar, sub impresia visului, am alergat în casa cea mare, am vrut să ies afară, dar nu am putut deschide uşa. Am împins-o cu putere şi am ieşit în zăpadă, am luat un bulgăre şi m-am spălat pe faţă… Ce vis ciudat! Şi mama, pe care nu o mai visasem de mult… Ce o fi cu fulgerul, cu fotografiile care ardeau pe jos?!
21.
Drumul până la Cernăuţi mi-a părut atât de lung. Mă gândeam ce semnificaţie are visul… Şi ce mi-a venit să mă duc să vând blana? O voi vinde? De ce am ales să mă despart de cadoul primit de la omul cel mai scump… O să mă duc pe la Efim! O să-i spun, o să-l mai văd încă o dată. Nu o să mă duc, pentru că nu l-am prevenit şi nu puteam să apar fără să-l fi anunţat. Ei şi, dacă voi veni fără să-l anunţ? Ce s-ar întâmpla?
Gerul se mai înmuiase. Mergeam spre pasaj, acolo, în gabie, trebuia să-mi schimb paltonul, să-mi iau alte cizme şi broboada. Întotdeauna mă îmbrăcam altfel, ca să nu fiu recunoscută. Am intrat prin cimitir, era linişte, niciun om, nicio urmă, totul era acoperit cu zăpadă, toată  moartea de aici era sub zăpadă… Amintiri, flori, pietre din marmură şi granit, din fier şi alte pietre… Iarna acoperise tot, nivelase, un câmp alb imens se aşezase peste morminte. Străbăteam cu greu pe alee, dar aveam nevoie, întindeam timpul, voiam să înţeleg, să mă luminez dacă ceea ce urma să fac nu e o mare rătăcire. Nicio urmă spre pasaj. Ale mele erau în acea zi primele şi ultimele.
Înăuntru era cald, mirosul de subsol, de aer stătut, loc părăsit de oameni, îl cunoşteam. Noi cu dragostea noastră îl readusesem la viaţă, noi  aduseserăm respiraţia şi dragostea acolo. M-am lipit cu spatele de peretele cald… am plâns în voie, isteric. Parcă mă despărţeam de ceva, era o stare grea, de trădare, amară, apăsătoare. Visul. Mama. Decizia pe care o luasem. Poate să mă duc la Efim, la atelier… Uşa de la gabie am deschis-o cu uşurinţă. M-am schimbat, am lăsat hainele pe măsuţă, pe scăunel.  
22.
Până am ajuns la piaţă, eram toată transpirată. Altădată nu am mai transpirat. Mă invadase şi un fel de frică. Mi-am tras broboada pe frunte şi am scos blana, vulpea argintie, pe braţ. Doar două lăbuţe şi botişorul… mergeam şi tot întrebam: „Blană de vulpe argintie! Blăniţă…” Am trecut în câteva rânduri prin piaţă, parcă nu se vedea niciun hoţ care să mă fi urmărit. M-am oprit şi mi-am cumpărat nişte ciorapi pentru plecarea la Sibiu, la tata… În magazinul de vopsele intrasem doar ca să dispar din piaţă. Am intrat în mulţime, șoptind: „Blană de vulpe argintie. Vând blană de vulpe argintie!”. Un bărbat cu ochelari cu sticle groase şi cu baston negru m-a întrebat cât cer, la ce preţ o vând… Nu ştiam ce să-i spun, doar nu mă gândisem cam cât ar costa o blană din acestea. Altădată, când vindeam obiectele pe care mi le dădea Efim, el îmi spunea şi preţul. M-am pierdut, cred că am roşit… Cineva m-a prins de braţ, din spate, din ambele părţi. Strâns, parcă mă fixase între doi stâlpi. Broboada trasă pe frunte îmi încurca să văd cine e, mâinile îmi erau prinse de doi bărbaţi. Am încercat să mă eliberez din   prinsoare, dar nu am reuşit. M-au încătuşat.
- Sunteţi arestată. Miliţia orăşenească. Nu vă opuneţi, va fi mai rău. Vorbeau ruseşte.
M-au dus la secţia de miliţie. Acolo m-au întrebat de unde am luat blana? De unde o aveam? 
La început tăceam, nu scoteam o vorbă. Un tip m-a lovit peste faţă, mi-a ordonat să vorbesc. Dar ce puteam să spun? Aveam nevoie de timp ca să inventez ceva care să fie cât de cât credibil.
M-au închis într-o cămară, după câteva ore m-au dus în altă parte cu o maşină cu geamuri acoperite. 
Eram interogată zilnic. Mă numeau hoaţă şi mă învinuiau de multe furturi care în acele timpuri se săvârşeau destul de des în oraş şi prin sate. Eram ca şi acei hoţi care intrau prin case şi furau ce aveau oamenii mai bun. Mă întrebau din ce bandă de hoţi fac parte?
23.
Inventasem o istorie, dar nu m-a ajutat. Am scris că primisem blana de la mătuşa mea, la care am stat un timp. Au verificat toate informaţiile.
„Tata fugit în România, mătuşa şi unchiul fugiţi în România. Mama deportată pe motive politice în Gulag. Fără loc de muncă, face speculă, speculantă: vopseşte lână, ţese covoare, vinde nişte modele de covoare. Nu a fost angajată în câmpul muncii. A furat un ceas de aur (îl aveam de la unchiul Toader), o blană de vulpe; în casă s-au găsit vopsele în cantităţi mari, alte obiecte. Nu e căsătorită. Oamenii din comună  au fost rezervaţi. Are o soră, căsătorită cu I.M., inginer în comuna C.”
Toate aceste informaţii au fost citite în sala de judecată. Procesul a avut loc în sat, în sala de la Casa de cultură. „Pentru furt în proporţii deosebit de mari, pentru neangajare în câmpul muncii” mi-au dat cinci ani.
M-au scos din sală şi m-au urcat în dubă. La închisoare mă duceau. Şi Veronica a fost interogată. Ea a mărturisit că nu ştia că mă ocup cu asemenea lucruri şi condamnă ceea ce am făcut. Trebuia să spună exact ceea ce a spus, altfel soţul ei ar fi rămas fără serviciu. Bunica nu a putut veni la proces, era suferindă, bolnavă, imobilizată la pat. Bunelul a plâns tot timpul. Când îl întrebau ceva, dădea din cap şi plângea.
M-au lăsat să-mi iau rămas bun de la sora mea şi de la bunelul.
- Sonia, Sonecika, să fii cuminte, că şi de acolo oamenii ies şi îşi refac viaţa. Mă auzi, Sonecika?! Am îmbrăţişat-o pe Veronica şi i-am şoptit: „Să nu-i spui tatei. E o greşeală, nu am furat nimic”.
Cu bunelul a fost mai greu, nu mă lăsa să plec… M-a împins un miliţian, m-a rupt de la pieptul lui. Îl vedeam pentru ultima oară poate.
24.
Numele nu l-am rostit din acea dimineaţă, din gară… Atunci l-am strigat ultima oară. De atunci nu l-am mai văzut. Am luat totul asupra mea. Efim nu a venit la proces, nu a venit acolo în oraş unde am stat închisă. Nu a venit, nu m-a căutat. Poate m-o fi căutat, poate m-a  plâns, poate o fi venit în sat, o fi stat zile şi nopţi în pasaj aşteptându-mă… Nu ştiu nimic, nu a existat altcineva, un al treilea, care ne-ar fi fost punte, pod… Noi am acoperit taina noastră în doi. Noi am trăit povestea noastră atât de frumoasă şi dureroasă în doi. Durerea a venit cu el şi nu a plecat niciodată de la mine. Şi învierea mea a venit tot cu Efim… Credeam că nu voi putea trăi fără el… mă gândeam să fac ceva, să scap de durere, de ruşine. Mă cunoştea atâta lume. În multe case covoarele mele ţineau de cald, aduceau bucurie… Covoarele mele cele cu flori şi linii, cele cu romburi şi unghiuri, dreptunghiuri şi păsări, cele cu Romeo şi Julieta, cu Scufiţa roşie, Cu trei urşi, Spicul, Buchetul, Trandafirii, Crinii, Coroana… Oamenii le schimbau pe un sac cu grâu ca să scape de foame… Creasem atâtea lucruri frumoase, ajutasem, trăisem moral, şi mi-a fost dat să întâlnesc un om prin care m-am regăsit… am ieşit din durere… o speranţă că voi trăi, că viaţa mea are un rost… Şi acum toate s-au frânt, un sfârşit de-a dreptul ucigător. Gânduri de acest soi mă chinuiau întruna. Dădeau năvală ca un uragan, în neputinţă „fugeam” acolo unde mă mistuia pasiunea pentru El! Acolo erau toate în Adevăr, acolo trăiam eu, femeia care nu eram nici hoaţă, nici mincinoasă, nici nu am făcut vreun rău. Puteam să privesc în ochii lui Dumnezeu. 
25.
La închisoare zilele treceau anevoie. Am cerut medicului să-mi dea Validol şi calmante. Mi-a refuzat calmantele, Validol am primit. Nu ştiam cum să mă comport cu celelalte femei cu care stăteam împreună într-o  cameră mare. Paturile erau unul lângă altul. Sărăcie, culori cenuşii. Femei multe, crime dintre cele mari, grele, păcate capitale. Erau şi femei sensibile, care plângeau şi povesteau, se mărturiseau în fiecare seară. Altele stăteau la rugăciune, apoi ieşeau şi fumau câte cinci-şase ţigări „Belomor canal” sau „Nistru”, „Carpaţi”, cine ce avea.  Am văzut o fărâmă de iad, chipuri umane desfigurate. Oameni care-şi pierduseră chipul uman.
Nu mai aşteptam nimic, eram conştientă că cinci ani îi voi petrece aici, oricât de greu ar fi, dar nu l-am implicat pe Efim. Uneori mă apuca un fel de teamă să nu se răzgândească, să nu se ducă şi să declare că depoziţiile mele-s mincinoase şi să spună de unde am luat blana, ceasul,  alte haine scumpe care au fost găsite la mine acasă. Unele dintre acele obiecte, de exemplu, câteva sfeşnice din argint nu aveau nimic cu Efim, mi le dăduse tanti Gina, spunându-mi la despărţire: „Sonecika, la nevoie, la o mare nevoie, ai să le vinzi şi o să vă cumpăraţi pâine! Sunt de la biserică, dar le-am cumpărat la Constantinopol de la un turc. Nu-s furate”. Doar că cele două sfeşnice, care mi-au fost dăruite cu gând bun pentru a ne salva de foame, au avut o altă soartă.
Nu povesteam nimic despre mine. Asta le mânia pe unele deţinute, cele mai avare. „Dar tu ce ai făcut? Dar tu pentru ce ai încasat cinci ani? Ai furat? Ţi-ai omorât bărbatul? Ai fost cu românii? Te-ai vândut pe bani?” Găseam un motiv să nu povestesc. Până la urmă, au înţeles că sunt hoaţă, am furat şi pentru asta sunt închisă aici. Sunt ca ele, asta însemna că m-au acceptat.
26.
Sunt amintiri care vin şi nu mai pleacă, stăruie şi dor precum durerea de oase, durerea care se cuibăreşte şi nu se mai dă dusă. „Te iubesc ca pe razele solare!”, mi-a spus într-o zi Efim şi și-a trecut mâna prin părul meu, îi plăcea să se joace prin părul meu. Mi se părea copilăreşte,  astfel ar putea să spună un adolescent, dar nu un om matur, care avea atâtea cunoştinţe şi o experienţă de viaţă destul de vastă. Mă gândesc mereu la acest fel de a iubi un om ca pe razele solare. Fotograful care ştie preţul luminii pentru a developa imaginea poate simţi raza soarelui, iubirea ca şi o rază a soarelui proiectată pe o fiinţă… Şi jocul prin părul meu…
Altădată îi plăcea să ne măsurăm mâinile! Lua mâna mea şi o lipea de a lui, cea pe care purta o verighetă de aur… „Ai mâini frumoase, Sonia!”. „Ale tale sunt şi mai frumoase! Ca ale unui viorist!”, şopteam eu şi îi sărutam palma, mâna cea cu inel de aur… Semn, făgăduinţă de credinţă pentru o altă femeie… Mai târziu, când îmi aminteam cum ne uitam la mâinile noastre – ale mele colorate în culori de anilină, iar ale lui galbene-cafenii de la chimicalele pentru developarea şi tipărirea fotografiilor, zâmbeam. Aveam mâinile însemnate! Într-o zi mi-a adus o fotografie: într-un dreptunghi negru era un alt dreptunghi cu ochii mei… A ars-o acolo, în pasaj… nu puteam lăsa urme… „Mă urmăreşte un trecut, încă e periculos, n-aş vrea să suferi, ai suferit de ajuns”, îl aud şi ascund capul în pernă, plâng de neputinţă…
Prea multă sensibilitate te poate nenoroci, mai ales dacă nu o poţi duce. Oamenii care au prea multă sensibilitate nu trebuie să iasă în  lume… Odată mi-a zis: „O să se schimbe lumea şi ai să faci studii, am să te ajut! Trebuie să înveţi, eşti atât de capabilă. Ai talent, femeile care ştiu să iubească, pot să facă totul. Ar trebui să te gândeşti unde ai vrea să înveţi”. „La Cernăuţi, cunosc sălile universităţii, îmi va fi mai uşor, nu mă voi rătăci…”, am răspuns şi el mi-a sărutat ochii, mâinile. „Ce fericire va fi atunci, Sonia! O să vin să te văd în fiecare zi, am să pot să te văd, ai să fii în acest oraş, vom fi împreună”. Plângeam, nici nu-mi puteam imagina că… odată, cândva, undeva ar putea să se întâmple. „Nu-i pot lăsa pe ai mei, Sonia! Sunt căsătorit cu o evreică. Am copii, unul a suferit de poliomielită, e bolnav. Acum trăim timpuri grele”.
27.
Munceam într-o secţie de cusătorie, coseam albituri şi cămăşi pentru armată, soldaţi. Cele care nu cunoşteau maşina de cusut, croitoria  făceau alte munci. Eu am avut noroc, ştiam foarte bine să croiesc şi să cos. Acasă făceam totul singură, toate hainele vechi le „renovam”. Învăţasem multe lucruri de la mama, dar şi la Şcoala de meserii de la Cetatea Albă.
Îmi plăcea să cos, să stau la maşina de cusut… Erau nişte maşini vechi, cred că trofee de război, le-au adus aici pentru femeile deţinute.  Eram cea mai bună, doar că asta nu era întru binele meu, stârneam ura și invidia celorlalte femei. Trebuia să nu ies din tipar. Toate până într-o zi, care mi-a schimbat statutul, chiar am început să simt dragostea oamenilor. Parcă am înviat! Dragostea nu contează de la cine vine, cine  o manifestă, dragostea îţi ajută să rămâi viu. Mori în clipa când nu te iubeşte nimeni.
Am văzut pe o noptieră la o deţinută, Mila, îi ţin minte numele, pentru că mi-a purtat noroc, am văzut o vază făcută din carton pe care erau încleiate bucăţi de desene colorate, de prin cărţi vechi… Era o idee interesantă. Aveam câteva cărţi poştale cu flori pe care le primisem de la  sora mea. Am luat acul şi aţa şi am croit o inimioară-pernuţă, suport pentru ace de cusut. Brodam frumos marginile, am potrivit aţele, le-am împrumutat de la femeile care brodau seara. A ieşit un obiect frumos! Unele deţinute aveau multe ilustrate (în închisoare puteai primi doar ilustrate, cărţi poştale, scrisorile în plic erau interzise) şi mi le dădeau să le fac şi lor câte un obiect frumos, „amintiri din închisoare”… Meşteream  „poşete”, vaze,  portmonee, inimioare, rame pentru fotografii cine le avea, coşuleţe, bomboniere… Munceam nopţile, la lumina lumânării, pentru că lumina se stingea la o oră anumită. Această ocupaţie îmi aducea multă plăcere și liniște. Bietele femei din închisoare atâta bucurie aveau: să le fac o poşetă sau o inimioară pentru fetiţa rămasă acasă sau pentru o soră, o verişoară. Îmi plăcea că ele mă rugau să  scriu şi numele pe poşetă, inimioară sau pe vază, ramă. Se certau, fiecare voia să lucrez întâi „frumuseţea ceea” pentru  fiica ei… Au făcut o listă, pe rând lucram ca să o bucur pe fiecare.
„Sonia, rămâi în celulă, vom face noi partea ta de lucru, coasem noi…”. Nu puteam să fac acest lucru, pentru că eram supravegheate. Era o zi de 8 Martie, sărbătoreau şefii! Dar am făcut şi noi sărbătoare, am cântat împreună, cele care fumau au fumat…
„Sonia, cum ai putut tu să furi lucruri atât de scumpe dacă tu eşti un om atât de bun, ai mâini bune, ştii să faci tot!” Mă iubeau, mă respectau colegele mele de suferinţă, închise şi ele cine ştie pentru ce păcat, lunecare… Administraţia închisorii deseori mă chema să scriu nişte lozinci sau să amenajez „ungheraşul roşu”, să aranjez cărţile la mica bibliotecă cu literatură în limba rusă. Eram corectă, făceam tot ce mi se cerea. Nu m-am opus nici când m-au pus să spăl toaletele sau să fac curățenie în celule…
28.
Şeful închisorii era fioros: pierduse un ochi şi purta un fel de bandaj negru. Când m-au anunţat că sunt invitată la o discuţie, m-am gândit că cineva m-a pârât cu ce mă ocup nopţile. Cabinetul era ca la închisoare, cu portretul lui Lenin deasupra mesei. M-a invitat să iau loc, deşi se uita în nişte hârtii. Nu-mi era frică: ce mai aveam de pierdut? Tot ce se putea deja pierdusem. Tot ce a fost viaţă, iubire, credinţă – pe toate le-am pierdut.
- Aveţi părinţi în viaţă? m-a întrebat cel cu ochiul legat.
- Nu.
- Minţi, ai tată, dar e trădător, fugar.
Uitasem, uitasem că tata Mirel e viu! Am recunoscut că am uitat… I-am spus în câteva cuvinte că nu am ştiut nimic despre tata, că ne-a părăsit pe când eram încă copil.
- Dar pe cine aţi vrea să vedeţi? Sunteţi exemplară în tot ce faceţi şi direcţia închisorii vă permite să vă întâlniţi cu cineva dintre rude sau  poate vreun iubit…
Am tresărit, m-am gândit la ce poate fi mai rău: să nu fi recunoscut Efim ceva, să nu fi intervenit. Asta ar fi fost împotriva mea, puteam să  fiu rejudecată şi să mi se revadă termenul. Dar poate-i o provocare, îmi ziceam şi nu ştiam ce să răspund. Tipul a văzut că m-am emoţionat,  poate o fi fost om bun, dar putea un om bun să ajungă şef la puşcărie?... „Cu cine aţi dori să vă întâlniţi, vă putem organiza o întâlnire.  Pentru purtare exemplară…”. Am şoptit: „Cu sora mea, Veronica, dacă o să accepte… Nu prea suntem apropiate…”.
Când am revenit în celulă, toate mă aşteptau cu sufletul la gură, femeile care erau pentru sistem criminale, aveau chip uman, îşi făcuseră griji să nu mi se întâmple ceva groaznic. Le-am povestit de ce am fost chemată la şeful închisorii. Aici, oamenii încă ascultau durerea celuilalt, poate doar aici…
Noaptea nu am cusut „poşeţele pentru Maria, Ileana, Domnica şi Agafia”, noaptea am plâns… Mă gândeam dacă Veronica va accepta să  vină… cum va primi vestea, îi va permite soţul care e cu „activiştii”, oare nu-i voi face vreun rău… Să ai o soră la închisoare era caz grav pentru oricine, îndeosebi pentru unul care era dintre cei care făceau aceste judecăţi, care-și puneau semnătura ca să te priveze de libertate…
29.
Aşteptam întâlnirea. Nu o mai văzusem pe Veronica de un an şi jumătate… Cum a trecut atâta amar de vreme şi nu am văzut-o pe sora mea, unica pe care o mai aveam… Aş fi vrut să vină Efim! Aş fi ales să mi se dubleze anii de puşcărie doar să pot să-l văd! Nu trebuia să-mi vorbească, nu aveam nevoie de cuvinte: voiam doar să-l văd… De departe, să mă uit în ochii lui… Mă gândeam că nu o să mai ies din închisoare… dar îmi era şi frică să nu cumva să mă „denunţe” Efim, să nu facă un pas greşit…Toate au fost altfel, mai dramatic decât aş fi putut să-mi imaginez.
Ziua a trecut greu de tot. Era vineri, iar sâmbătă trebuia să mă întâlnesc cu sora mea. Era 25 iunie. M-am pregătit în ajun. Făcusem şi pentru Veronica o gentuţă, o inimioară. Scrisesem numele ei pe inimioară. Şi pentru copiii ei pregătisem nişte jucării. Mă gândeam despre ce să o întreb, ce să-i spun… Cum să o privesc… să o întreb despre tata, cum a fost întâlnirea… M-am trezit dimineaţă foarte devreme, întâlnirea  cu Veronica era programată pentru ora 10.00 şi avea să dureze o oră. Atât, într-un an și jumătate. Eram un om periculos, eram o femeie care a săvârşit o crimă: a furat! Doar celula ceea, acolo, în adânc, ştia cine sunt cu adevărat.
Când îmi puneam ciorapii, mi-am amintit visul pe care îl avusesem. M-am tulburat amintindu-mi-l. Restabileam visul pe fragmente, era de coşmar: ridicam nişte scări prăfuite, parcă era adus praful şi turnat acolo, le ridicam în genunchi. Trebuia să ajung sus, la Iuliu! În spatele copilului era o uşă deschisă, mare, din metal. Plângeam şi îl strigam pe nume. Dar băiatul îmi făcea nişte semne ciudate, nu vorbea, dar îmi arăta ceva cu mânuţele… Parcă ar fi spus să mă întorc, să nu urc acele scări… să nu urc... Eu nu înţelegeam, dar voiam doar să ajung să-l strâng în braţe… Praful se ridica tot mai dens, greu, tuşeam, mă înăduşeam… Sufocându-mă, m-am trezit din acel coşmar. Îmi era frig, tremuram, mi-am tras ciorapii…
30.
Veronica mă aştepta în camera pentru vizitatori. M-am repezit să o îmbrăţişez, plângeam în hohote şi nu o puteam lăsa din braţe. Sângele meu, oricum o fi, oricum se va spune despre ură între „ai tăi”, sângele apă nu se face. Sângele se recunoaşte. Sângele se simte, picătura. Sângele te doare, cel care e al tău, plânge. Ne-am aşezat la o masă, eu spre partea  închisorii, Veronica de cealaltă parte. La doar câţiva metri stătea gardianul. În primele clipe nu puteam vorbi, mi se luase darul vorbirii, nu am rostit niciun cuvânt. Mă uitam la sora mea, era atât de chinuită, dar bucuroasă că ne revedeam. Aveam o oră la dispoziţie. Mi-a povestit despre decesul și înmormântarea bunicii, despre bunelul bolnav. Vizita la Sibiu, la tata, întâlnirea au răvăşit-o. „Sonia, după întâlnirea cu tata în sufletul meu a intrat durerea, s-a cuibărit rău şi nu-și mai poate face loc bucuria. Dramatică pentru el întâlnirea cu noi, am luat şi copiii. Tare mult voia să te vadă şi pe tine, au trecut atâţia ani. I-am povestit că ai suferit pe nedrept, că cineva te-a trădat. Pentru că nu cred că tu ai furat acele lucruri. Tata e bine, e avocat, om respectat, soţia lui, Ştefania, e  medic. Avem doi fraţi, studiază la Bucureşti. Familie bună! Ne-au primit ca pe ai lor, la ei e altă viaţă. Dar nu e uşor. Acolo tu te-ai fi realizat. Tata ştia despre noi şi despre mama că a fost deportată. De asta şi-a schimbat identitatea, adică are alt nume de familie şi alt nume… A fost greu şi pentru el, pâinea a fost mereu amară, iar dorul de noi l-a chinuit cumplit. O clipă de necugetare, dar a suferit toată viaţa. Însă a supravieţuit, e un om respectat. În ultimul timp, tata a avut o tumoare pe plămânul drept şi a fost nevoie de o intervenţie chirurgicală complicată. Dar e optimist. Ţi-au trimis multe cadouri.”
Veronica m-a întrebat cum e la închisoare, cum trăiesc, dacă nu-s bolnavă. I-am povestit doar ce am considerat că trebuie să ştie. 
Am tăcut amândouă, câteva minute, ea a scos din geantă câte ceva de mâncare, doar ce se permitea. Îmi părea rău că nu puteam să mă ating de nimic. O sorbeam, nu mă săturam să o privesc. Dacă s-ar fi putut, aş fi luat-o în braţe… Mi-a spus că se duce des la mine acasă, „să nu  plângi, casa e la locul ei. Nu intră nimeni, lumea în sat te pomeneşte doar de bine. Te aşteaptă să vii să le ţeşi covoare, să le inventezi modele cu flori şi păsări”.
- Mănâncă, Sonia! Am copt pâine, mănâncă, e de acasă… Ştii, fotograful acela care venea la noi în sat şi fotografia, avea motocicletă cu ataş, s-a spânzurat în pădure la Rada, l-au găsit… A făcut o pauză, m-a privit ţintă, apoi a continuat: „Iată, ţi-am adus ceva gustos, sunt primele zarzăre din grădina ta, m-am dus şi am cules câteva…”. Şi mi-a băgat o zarzără în gură. Gardianul a sărit de acolo şi a prins să strige: „Nu se poate!”, mi-a scos zarzăra din gură, nici nu apucasem să-i simt gustul, m-a lovit peste faţă, mi-a spintecat buza…
…Când mi-am revenit, eram pe un pat de spital cu o perfuzie din care curgea un lichid de culoarea  mierii. O lună am fost sub supravegherea medicilor: îmi pierdusem cunoştinţa, leşinasem… Am făcut un stop cardiac… Dormeam zile întregi, somnul era unicul refugiu. Eram într-un spital raional sau poate în oraş. Mă gândeam la Efim, nu puteam accepta că el nu mai este în viaţă… Că a încheiat atât de tragic. Ce s-o fi întâmplat? De la cine aş putea să aflu? Dar la mine s-a gândit? Cum a putut să mă lase aici, acum?! Încă mai am de stat la închisoare trei ani și jumătate…
Lucrurile importante au nevoie de timp ca să fie înţelese. Există o cauză care explică decizia lui Efim. Suicidul trebuie să aibă o cauză. Dar cine cunoaşte tainele inimii omeneşti? Eu îl credeam în toate, îl credeam pentru că îl apropiasem atât de mult-îl lăsasem să intre în străfundurile eului- şi nu credeam că poate minţi.
 Murmurul subteran se auzea ca un ecou, îl trăiesc , îl trăiesc ca şi cum aşi fi locită dinăuntru de el…
31.
Pădurea de la Rada. Doar dealul ne desparte, Rada era de cealaltă parte a pădurii. Casa mea, cea pe care o construisem cu Trofim, se afla la marginea pădurii, doar că de astălaltă parte… De ce la Rada? De ce? Cum, ce l-a făcut să-şi pună capăt zilelor? A fost un motiv, a fost ceva grav… Efim era un om puternic, sufleteşte era fragil, era asemenea globului din sticlă cu două lebede plutind prin stufărişul verde al unui lac… Era ca muzica acelui compozitor despre care spunea că-i plăcea şi lui, şi Stelei. Paganini! Nu ştiam nimic despre Paganini, poate, dacă cunoşteam mai multe, înţelegeam şi de ce… Mă refugiam iar acolo, în adânc, pasiunea era la locul ei, iubirea mea mistuitoare nu înţelegea că Efim nu mai ieste… că a rămas pe peron, în gară, în ziua ceea de iarnă când zăpada nivelase tot… Îmi aminteam că era preocupat de ceva, că spunea uneori „trecutul meu încă nu e trecut, încă trăim timpuri periculoase”. Sau îmi amintesc că odată mi-a spus. „Dacă ai să mă trădezi, ai să mă părăseşti şi ei mă vor închide, nu am să-i las, am metodele mele. E atât de simplu să închei socotelile cu viaţa… decât să fii un câine fugar, mai bine să mori ca unul care a ales să iasă liber din lumină şi să intre în întuneric!”. Când ne despărţeam, mă gândeam ce o fi la mijloc, de ce e ispitit de gânduri atât de triste?…
32.
A trecut vara, mai primeam cărţi poştale de la Veronica, se interesa de starea mea de sănătate. Revenisem în celulă, care era o cameră pentru douăzeci de femei deţinute. Toate eram îmbrăcare la fel, ne tundeau. Toate purtam broboade şi în picioare galoşi. Toamna munceam în câmp, strângeam roada, uneori ne duceau la strâns sfeclă, alteori munceam la construcţii. Eram supravegheate, dimineaţa ne urcau în dubă şi, însoțite de trei sau chiar patru gardieni cu automate, ne duceau la lucru.
Iarna coseam. Continuam să cos gentuţe şi coşuleţe, vaze. Uneori desenam câte un ozor pentru covor. Nu prea aveam hârtie, dar desenam pe unde se putea. Mă gândeam că poate când voi reveni o să-mi reiau munca. Dacă ar şti omul ce-i pregăteşte destinul, dacă ar şti omul ce plan are Dumnezeu pentru el… Începusem să mă obişnuiesc cu viaţa de puşcăriaş. Ştiam că de aici nu am cum să ies înainte de termen. Veneau noi deţinute, unele plecau. Când pleca vreuna, toată lumea o ruga să transmită câte ceva acasă, la ai lor… Eu nu transmiteam nimic, nu aveam cui să transmit. Erau destine diferite, întâmplări de viaţă diferite. Cele mai grele erau zilele când ne duceau la baie. Ne dezbrăcau în pielea goală şi ne băgau sub duş… Lighene nu ajungeau… Goliciunea întotdeauna mă irita, nu puteam suporta când cineva se uită la corpul meu. Erau tot felul de priviri, de atingeri, de excese… Trebuia să fii foarte cu băgare de seamă… Puşcăria e puşcărie…
33.
Ieşisem pe pragul casei, era spre dimineaţă şi m-am aşezat pe prag. Uşa o lăsasem deschisă, purtam o cămaşă din mătase albă. Era cald, încă nu se luminase bine, se îngâna ziua cu noaptea… Mă odihneam. Am văzut în zare un animal mare, alb, acoperit cu păr alb, lung, lung… parcă zbura, apoi a coborât şi venea tropăind cu copitele spre mine… nu era nicio poartă, era un loc viran cu iarbă şi cu flori şi animalul acela  venea spre mine. O să mă strivească cu coarnele, mi-am zis. Dar nu mă mişcam, nici nu avea rost, oricum nu aş fi reușit să mă ridic şi să fug. Zic, o să mă strivească, am să mor. Când a ajuns la vreo doi-trei metri, a contenit din alergare şi venea încet spre mine… Era uimitor de frumos! Alb-alb… părul lung ca de mătase şi ochii, ochii erau mari, roşii… M-a privit, şi eu mă uitam la el… câteva minute am stat şi ne-am uitat unul la altul… s-a aşezat la picioarele mele şi eu l-am mângâiat… Era cald, înspumat, părul ca mătasea, ud… Am dat să-l mângâi pe cap, am atins cornul… era mare, alb-albăstrui… Mă temeam să mă mişc, să nu-l sperii, să nu dispară; locul se luminase în jur şi    de sus, din cer, venea pe pământ o rază de lumină care cădea altfel decât văzusem vreodată în viaţă…
34.
Visul cu unicornul mi-a dat putere, parcă prinsesem linia orizontului, ajunsesem pe aproape...
Exact la trei ani și jumătate am fost eliberată din închisoare. În acel an a fost dat un ordin de amnistie şi am ieşit la libertate. Nu cred că  aveam sentimentul că sunt o învingătoare. Era altfel, o altfel de victorie. Bucuria mea era altfel. Căutam puteri să o iau de la capăt. Mi-am luat puţinele lucruri pe care le aveam, le-am legat într-o bucată de pânză. Mi-au dat un fel de pufoaică mai caldă şi o pereche de bocanci. Despărţirea a fost tristă, pentru că durerile se apropie, îi apropie pe oameni şi la închisoare inima oamenilor bate altfel. În închisoare oamenii ştiu să asculte durerea. 
Aveam o caracteristică, un ordin de eliberare în care se indica că trebuie timp de o lună să mă angajez în câmpul muncii…
Am ieşit pe poarta închisorii cu cele câteva obiecte, şi în buzunar cu acea hârtie… Era o ceaţă atât de densă că nu se vedea om cu om… Ne-am urcat în dubă. Eram vreo unsprezece femei, acum cu statut de femei libere. Trebuia să ajungem acasă, cele care aveau o casă sau pe cineva acasă. Ceaţa era ca laptele. Duba înainta încet pe drumul de ţară. Nimeni nu a scos o vorbă până la gară. Toate ţineam pe braţe câte o legăturică cu „amintiri din închisoare”. În fața gării, am coborât. Ne-am dus împreună să ne procurăm bilete, aveam ceva bani, ne dăduseră tot acolo, în închisoare. Voiam să scap mai repede de ei şi de legăturica cu boarfe.
Aveam 28 de ani…

PARTEA III
Timpul nu vindecă. Timpul nu cârpeşte rănile, le acoperă la suprafaţă cu un bandaj din tifon... Uneori, atingându-ne de ceva, bandajul cade, şi aerul proaspăt atinge rana, provocându-i o durere nouă, …şi o altă viaţă. Timpul nu este un doctor bun, te face să uiţi durerile rănilor din trecut, pricinuindu-ţi mereu altele noi. Astfel ne târâim prin viaţă, ca nişte soldaţi răniţi ai ei. Cu fiecare an, sufletul nostru  creşte numărul bandajelor aplicate… (E. M. Remarque)

1.
Satul îşi schimbase înfăţişarea. Deja era noapte când am ajuns, totuşi se puteau vedea urmele „unui alt sistem”, altei orânduiri. Aproape că nu l-am recunoscut. Trebuia să o iau de la capăt. Să iau viaţa de la capăt. Nu mă simţeam o victimă, viaţa m-a tratat ca pe toţi oamenii, cu multe dureri, cu încercări. Nu am îngenuncheat, acum trebuie să găsesc puteri să merg mai departe. Trebuie să caut un sens în tot ce mi s-a întâmplat şi să merg înainte. Cu astfel de gânduri păşeam pe uliţele satului, spre căsuţa mea. Am găsit cheia la locul în care o puneam de obicei. Veronica o lăsase acolo. Aşa ne-am înţeles sau poate o fi fost anunţată despre eliberarea mea. Să fi ştiut sora mea despre relaţia mea cu Efim?... Privirea-i parcă trăda că ştie mai multe. Și de ce mi-a spus despre pădurea de la Rada şi despre suicid? Înseamnă că ştia… Dacă timpul va dezlega această taină, o voi cunoaşte, dacă nu… Va rămâne acolo, sus, în ceruri. Nu aş vrea niciodată să vorbesc despre  Efim, despre povestea din pasaj… Și-ar pierde strălucirea! Cel mai mult mă temeam să nu pierd „taina” care m-a ţinut, care a dat sens suferinţei mele, durerii, celor câte mi s-au întâmplat.
În  căsuţa mea toate erau la locul lor. Am urcat pe un scaun şi am luat de pe perete fotografia înrămată în rama sculptată cu trandafiri. O acoperise o pânză de păianjen. Am şters-o cu mâneca, cu haina cu care venisem din închisoare. Am sărutat ochii lui Iuliu, am mângâiat cămăşuţa cu iepuraşi şi m-a podidit plânsul.
Nu ştiam ce să fac, dar trebuia să ştiu, altfel aş fi fost „suspectă”. M-am urcat şi am pus fotografia la loc, am prins-o în cuiul bătut în perete.  Mă uitam peste tot, am intrat în casa cea mare, apoi în tindă, în beciul de sub casă, în bucătăria de vară… Erau toate la locul lor, cred că Veronica a avut grijă. Perdelele erau spălate, le-am tras, am închis obloanele. M-am întins pe pat şi am plâns cât să mă eliberez de tot ce adunasem în cei trei ani și jumătate de închisoare… Trebuia să mă eliberez, să găsesc puteri să le iau pe toate de la zero. Să înfrunt un sat, o lume. M-am ridicat, am pus scara la gura podului. Am urcat cu lampa de gaz în mână. Căutam globul de sticlă, era la locul unde îl ascunsesem. Am învârtit cheiţa… o melodie pe care nu o mai auzisem mai bine de trei ani şi de care îmi era atât de dor s-a revărsat în pod, sus… lebedele se mişcau printre cele câteva fire de păpuriş. Aveam acolo nişte lucruri de la Efim, nu reușisem să le vând. Le-am coborât jos, în casă. Trebuia să şterg orice urmă. Globul voiam să-l păstrez, doar atât. Celelalte trebuiau să dispară. Am aprins focul în sobă, plângând aruncam în văpaia focului ciorapi de capron, broboade de mătase, furouri… caiete cu note muzicale, îngălbenite de vreme, nişte partituri despre care Efim spunea că erau originale, foarte valoroase, de la Viena, pentru cine le ştia  preţul… Pălărioara mea, verde-negru, de fetru am aruncat-o: nu voi mai purta pălării sau altceva, îmi voi acoperi capul doar cu broboade. Acum eram o femeie care a stat la puşcărie, nu mai aveam curajul să port pălărie şi palton din catifea… Devastată de această despărţire de hainele de atunci, de tot ce-mi amintea de el, nu mai eram foarte conştientă ce fac… Dar nu am regretat…
2.
Întâlnirea cu Veronica şi familia ei a fost caldă. Copiii şi cumnatul au fost bucuroşi să mă revadă. Le-am adus poşeţele şi inimioare şi lor.  „Acum ar trebui să te gândeşti să fii în rând cu lumea, Sonia! Eşti tânără, ai putea să le iei pe toate de la început. S-a deschis o fabrică de covoare aici, într-un orăşel, la hotar. Te pot ajuta să te aranjezi acolo”, a fost oferta cumnatului meu. Am acceptat-o, fără să stau pe gânduri.  Veronica s-a bucurat că înţeleg că viaţa continuă şi nu am motive să fiu  tristă. „Ai să poţi, ai să  munceşti şi ai să uiţi, Sonia! Noi ştim: tu nu eşti vinovată. Să uităm de toate.”
Am mers împreună să-l vedem pe bunelul, care a izbucnit în plâns când m-a văzut. Plângeam şi eu când auzeam cum şoptea: „Sonecika,  scumpa noastră, te-ai întors sănătoasă!”. Alte întâlniri, vizite nu mai aveam de făcut. Aş fi dorit să urc în tren şi să plec la Cernăuţi, dar ceva mă oprea să mă duc încolo…
3.
Acum aveam soviet sătesc în sat şi trebuia să mă prezint în timp de trei zile, să mă pun la evidenţă. Asta am şi făcut, în primele zile, după vizita la sora mea şi oferta cumnatului. Omul cu care am discutat a fost amabil. Mi s-a adresat cu „Sonia Ieremeevna!”. Nu mai auzisem aşa ceva, nimeni nu mă mai numise astfel. Mi-a spus că îmi vor face actele, le vor înnoi, mă vor „înscrie” în cartea de înregistrări ale cetăţenilor satului. În tot acest timp fusesem un număr la o închisoare, undeva, departe… Ca să vezi, cât înseamnă viaţa unui om… Era drastic noul sistem.
Trecuseră câteva zile şi m-am pomenit cu miliţianul de sector la ușă. M-a întrebat, interogat despre mai multe aspecte ale vieţii din închisoare. Eram atât de speriată! Să nu mă ia din nou la întrebări, să nu mă întrebe de pădurea de la Rada… Dar nu a pomenit nimic. Şi-a notat acolo tot ce spuneam şi a plecat. Nu a mai revenit niciodată. 
Încercam să trăiesc retrasă, să nu prea ies în sat, să nu comunic cu lumea. Îmi plăcea să fiu mai mult singură, cu gândurile mele.
Din când în când venea Veronica. Mă întreba de sănătate, de bani.
Întrebarea ei mi-a amintit de banii pe care-i ascunsesem în sacul cu făină. Ar fi trebuit să scap de ei. Am făcut-o noaptea, la lumina lămpii cu gaz. I-am scos, dar nu i-am numărat… Între timp, avusese loc reforma banilor şi nu mai puteam face nimic cu ei, sau poate că puteam, dar nu aş fi îndrăznit. I-am strâns într-o basma şi i-am aruncat în sobă. Doar am promis că voi începe o altă viaţă…
4.
Angajarea la fabrica de covoare nu a fost problematică. Aveam documentul de studii/absolvire a Școlii de meserii din Cetatea Albă şi chiar dacă era un document eliberat de alt stat, de altă ţară a funcţionat şi m-au acceptat. Înţelesesem că trebuie să mă ţin departe de lume, să-mi fac munca, să vorbesc puţin, să fiu exemplară, să nu mă arunc în ochi. Aveam cunoştinţe, aveam o şcoală bună, puteam face faţă tuturor  provocărilor care apăreau în fabrică. Încet, încet m-au descoperit. Au descoperit gustul meu pentru culoare, forme, cunoştinţele în domeniu. Citeam toate simbolurile, ştiam să explic cum se descifrează un covor, fie că avea motiv floral, fie că avea motiv geometrizat. Covorul este ca o viaţă de om! Sunt semne încifrate care semnifică viaţa! Mă solicitau în secţia de vopsitorie, în cea de ţesătorie, apoi şi unde lucrau cei care desenau „modele”, pictorii. Cunoştinţele mele erau profunde, din cealaltă lume în care toate lucrurile se făceau fundamental. Eu puteam să scriu un discurs despre coloranţii naturali, puteam să scot aceste culori, să vopsesc firele, să fixez culoarea… Cunoşteam tehnologia culorilor de anilină, taina covorului vechi… ştiam cum se face urzeală „lână în lână” sau fir de bumbac şi fir de lână… 
Un pictor, coleg, mi-a spus într-o zi când încercam să finisăm un model de covor „geometrizat”: „Dacă făceați studii superioare, ajungeaţi la expoziţiile din Paris”. Mai era cineva care făcea planuri de viitor, cu studii la universitate… Ar fi putut să se întâmple, dar nu a fost să fie… De multe ori m-au inclus în liste pentru premii, medalii, dar eram respinsă pe motivul „antecedentelor penale”.
Îmi plăcea ceea ce făceam, mă regăsisem, locul meu era la fabrica de covoare! Uneori mă aşezam la războiul de țesut cu femeile care făceau această muncă… Era locul meu, marea mea pasiune, libertate… Ţeseam, potriveam firele, în urmă rămâneau romburi, dreptunghiuri, linii colorare, intersecţii de linii… flori, tot felul de ozoare…
Primeam un salariu, am făcut unele cumpărături, am tras curent şi aveam lumină electrică. Căsuţa era vie! 
Mi-am cumpărat şi nişte haine, voiam să fiu o doamnă! Cea cu ochi frumoşi, plânşi, care ar fi trebuit să nu închidă ochii niciodată! Încercam să nu părăsesc lumea în care mă formasem şi să intru în cea cu lozinci. Era şi prea târziu şi exista un trecut care mă ţinea acolo.
5.
Asumat, am luat pe umerii mei acea responsabilitate. M-am căsătorit. Peste doi ani, m-am căsătorit. Trebuia să şterg orice urmă, credeam că, dacă mă căsătoresc, voi reuşi. Soţul meu era din sat, unicul fiu la părinţi. Venise de la armată, își satisfăcuse serviciul militar la marină. Un băiat frumos, fără trecut, nici o căsătorie, nici o aventură, nimic. Pentru Serafim totul era la început, nou. Pentru mine era o trecere de la suferinţă şi durere la altceva, era o speranţă.
Soţul meu, cel de-al doilea, era medic veterinar. Cu studii. Reuşise să facă o şcoală medicală. Am făcut cunoştinţă într-o zi ploioasă, cu drumuri desfundate. Am urcat în maşina cu care venise la fabrică un şef să rezolve nişte probleme. Serafim mi-a deschis uşa, era o maşină din timpul războiului, se numea „letucika”, un fel de „zburător” acoperit cu pânză de cort groasă, de culoare kaki. Eu mersesem cu duba, cu trăsura cu cai, eram din timpul lămpii cu gaz. Mai că n-am schimbat vreo vorbă. Trecuseră câteva zile şi a venit din nou la fabrică.  „Urcaţi, am venit să vă iau acasă!”. Mi se adresa cu „dumneavoastră”. Mi-a povestit despre serviciul pe mare, despre familia lui pe care nu o cunoşteam, despre faptul că e singur şi ar vrea să-şi aranjeze viaţa.
Îl ascultam şi îmi ziceam: „Nu-s o variantă bună, eşti un om curat, iar eu vreau să şterg nişte urme, la suprafaţă, dar acolo, în adânc, trăiesc o pasiune şi nu am de gând să o alung, să o sperii sau să renunţ”. Dar, omul gândeşte într-un fel, toate însă se „rezolvă” altundeva. În scurt timp m-am căsătorit cu Serafim. Omul acesta mi-a fost predestinat. Pentru încă o încercare. Încă una.
6.
Serafim mă ceruse în căsătorise, probabil, şi pentru faptul că aveam o casă, era greu în acele timpuri să construieşti o casă. Viaţa în comun, la început, a fost banală. Eu lucram la fabrică, Serafim era medic veterinar, avea multe solicitări în satul nostru, dar şi în satele din împrejurimi. Îl acceptasem ca pe un om cu care gândeam să-mi refac cumva viaţa. Îmi doream copii. Poate copiii ar fi schimbat viaţa mea, cea interioară, m-ar fi vindecat de pasiune. Poate… dar nu puteam avea copii. Medicii îmi indicau tot felul de tratamente, pe care le urmam. Dar erau ineficiente. De aici a pornit altă dramă. Serafim își dorea copii! El nu înţelegea prea multe şi voia să avem copii. A început să se manifeste agresiv, învinuindu-mă că eu aş fi de vină. Devenea violent, lovea, insulta. Nu mai trăisem aşa fel de relaţie şi nu ştiam cum să mă comport. „Fugeam”, mă refugiam acolo, în interior, pe insuliţa ceea unde încă mă mistuia pasiunea pentru  Efim. Când mă lovea sau mă numea „târfă”, „stearpă”, „hoaţă” nu protestam, mă retrăgeam acolo unde nu simţeam durere. De acolo fugise toată durerea şi întristarea. A doua zi mă trezeam dis-de-dimineaţă şi plecam la serviciu. Trebuia să mă îmbrac cât mai atent, ca să nu se vadă vânătăile. 
7. 
Viaţa devenise insuportabilă. Mă gândeam să divorţez, dar unde m-aş fi dus? La cine? Cine m-ar mai fi acceptat cu un asemenea trecut?! Eram târâtă pe podea, lovită cu cizma, lovită peste faţă, cu picioarele. Nu simţeam durere, îmi ziceam că oricum o să mă omoare într-o zi şi am să scap. Eul meu secret mă ajuta, amplifica pasiunea, o extindea şi durerea fizică devenea mai uşoară.
Pasiunea nu trecea. Starea asta mă ajuta să suport drama pe care o trăiam cu acest sadic, care înceta să lovească doar când curgea sânge… Când vedea cum curge sângele, se oprea… Începuse să bea, dispărea de acasă. Nu mă destăinuiam, Veronica nu cunoştea drama pe care o trăiam, de ce aş fi traumatiza-o? Oricum, nu ar fi putut să intervină. Doar că prin sat începuseră tot felul de vorbe, puţin îmi păsa, nu trăiam cu vieţile altora, nu suportam să ştiu cine şi ce fel de povară duce pe umeri. 
8.
Împlinisem treizeci şi unu de ani când medicii mi-au spus că voi avea un copil.
Maria s-a născut din suferinţă, poate din acest motiv a fost un copil cuminte. Maria a venit pe lume ca o salvare. Ea a dat sens vieţii mele,   nu mai sufeream de frică, mă vindecasem. Serafim a fost şi el bucuros, un timp. O iubea pe Maria, însă cu un fel de dragoste primitivă. Dar o iubea, se bucura de copil. Viaţa începuse să se schimbe. Peste un an și jumătate l-am născut pe Filip. În anii care au urmat m-am dedicat copiilor. Voiam să-i educ şi să-i cresc ca la tanti Gina, aşa cum  m-au crescut în dragoste tanti Gina şi unchiul Toader. Doar că acea lume deja dispăruse, odată cu aceşti oameni dispăruse şi lumea ceea. Trebuia să-mi cresc copiii pentru o altfel de orânduire, dar cum? Dacă eram  formată acolo, dacă mereu vedeam pe masă platoul cu căniţele de culoarea cobaltului cu un unicorn alb imprimat?! Veneam dintr-o lume  unde parfumul era un lux, cărţile erau un însemn al culturii, aşezării pe latura spirituală, iar cunoaşterea limbilor şi muzica făceau parte din   sistemul de educaţie al copiilor din familii bune.
Pentru Maria şi Filip coseam hăinuţe, le desenam cărţi, le scriam cu mâna poveşti, le desenam tot felul de eroi din poveşti pe care le născoceam chiar eu. Îi plimbam cu câinele nostru, Zăbunel, aveam și o pisică, Duduica, şi o ţineam mereu în casă, lăsându-i să se joace…
Maria şi Filip mi-au redat fericirea! Coboram uneori de pe dulap globul de sticlă cu cele două lebede şi ne jucam tustrei. Copii se amuzau, râdeau. Îl puneam cu grijă în cutie şi îl urcam sus, pe dulap. Când au crescut, ca să înţeleagă, le-am povestit despre Iuliu. Într-o zi am mers la cimitir şi le-am arătat locul unde era înmormântat fratele lor. Maria m-a întrebat despre fotografia din casă, cea din rama cu trandafiri.  „Mamă, erai aşa de frumoasă!”. Da, timpul mă schimbase, îmbătrânisem, devenisem şi mai timidă, iar ochii îmi erau mereu înlăcrimaţi.
9.
Când copiii au mers la şcoală, am revenit la fabrica de covoare. Toţi s-au bucurat de revenirea mea. Pentru că îmi plăcea ceea ce fac, nici nu ştiu cum trecea timpul. Copiii şi munca la fabrică mă ajutau să rezist violenţelor şi problemelor complicate din relaţia cu soţul. 
Ce e un medic veterinar? Parcă nu ar trebui să fie atât de crud, dar Serafim era un sadic, un om fără pic de blândeţe. Îl ignoram, dar cu cât îl ignoram mai mult, cu atât ura lui creştea. Aşa, cu aceste relaţii, am refăcut casa, am extins-o. Am sădit livadă, vie. Îmi plăcea să fie frumos, să fie cum era odată la noi acasă când părinţii mei erau tineri şi mergeam cu mama la prins peşte, iar ea striga: „Sonia, vino, vino să  vezi, mi s-a lipit un şaran de picior, e rece ca gheaţa!”. Acum oamenii erau altfel, toţi semănau unul cu altul. Noua orânduire ştersese din „diversitatea” celuilalt sistem. Nu am fost un om implicat în istorie, dar am trăit această istorie şi acum îmi pot da seama care parte a ei şi cum a fost.
10.
Bătăile continuau, oricât de bine aş fi încercat să mă comport. Poate Serafim ştia ceva, poate bănuia sau poate intuia că trăiesc acolo, în lumea mea interioară, altceva. Când începea să mă lovească, striga până se făcea roşu la față „târfă”, fugeam în grădină, în bucătăria de vară sau acolo unde îşi avea „punctul lui medical”. Încercam să suprim durerea, nu strigam, nu opuneam rezistenţă. Avea mâna grea şi când lovea  mă dobora la pământ. Nu mint, nu simţeam durere. Reuşeam să mă strecor, „să intru” acolo unde trupul meu tânăr şi sănătos se lipea de al lui Efim… Am înţeles mai târziu că pasiunea înfrunta durerea fizică, o anihila… Cumpărasem mai multe dicţionare pentru Filip şi Maria şi am citit despre pasiune că este o stare afectivă și intelectuală deosebit de intensă și stabilă, manifestată ca o tendință care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanența acțiunii lor; Înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. Dorință, aspirație; Dragoste puternică față de o persoană (de sex opus); Tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe; patimă, viciu. Păcat, citisem şi aflasem mult prea târziu. Acesta era eul meu secret. De aici îmi venea puterea de a nu îngenunchea.
11.
Odată, în drum spre fabrică, l-am întâlnit pe Trofim. Era cărunt, un fel de domn. S-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Ce mai faci, Sonia? Nu te mai schimbi, tot frumoasă eşti!”. Am vorbit despre copii, avea şi el copii... Locuia tot acolo, în satul dintre munţi. Părea un om împlinit. „Când am venit la voi acasă, Victor a urcat în copac şi a rupt o pară, era unica, sus pe vârf, şi mi-a dat-o. Era dulce, şi acu-i simt gustul. Ce mai face Victor?”. „Dacă nu ar fi avut vioara, ar fi fost mort de mult, dar pasiunea l-a salvat!” Deci, e adevărat… pasiunea… mi-am zis în sinea mea.
„Am fost pe la cimitir, întotdeauna când vin în sat trec pe la Iuliu… Ce să-i faci? Ai suferit şi tu destul, cred că nu ai meritat, dar timpurile nu au fost pentru oameni”, a spus Trofim. Şi eu am continuat: „Aş vrea să te văd mâine, să-ţi dau o fotografie cu Iuliu, am făcut şi pentru tine una”. Ne-am înţeles că ne vom întâlni a doua zi.
Seara am urcat în pod şi am căutat cărţulia „Antologia scriitorilor români”, vol. I, şi am scos de acolo o fotografie din cele pe care mi le adusese Efim când a venit întâia oară şi a bătut la uşa acestei case. Ce întâlniri, câţi ani, distanţe… Am ascuns fotografia în geantă.  Aşteptam să treacă noaptea, să-l revăd pe Trofim și să-i dau fotografia, amintirea, copilul nostru care a avut o moarte năprasnică, ca şi vremurile în care am trăit.
Noaptea a trecut greu. Am visat-o pe mama. Îl ţinea de mână pe Iuliu. Efim îi fotografia… Am sărit speriată, nu-l mai visasem niciodată… Poate nu trebuia să scot fotografia, să tulbur viaţa lui Trofim. M-am dus în camera copiilor şi m-am întins în pat, lângă Maria.
 12.
Dimineaţă, când am ajuns la fabrică, Trofim mă aştepta la poartă. Am scos plicul din geantă, l-am desfăcut şi i-am întins fotografia. Faţa lui s-a făcut şi mai mică, ochii i s-au umezit. „Cine a făcut fotografia?”, a întrebat el. Nu m-am gândit mult şi am răspuns: „Efim!”.
„Da, fotograful din Cernăuţi! Venea la noi, la Rahov, la Aşpa de Sus şi fotografia, când rămânea pentru a doua zi, înnopta la  noi. Avem şi noi multe fotografii făcute de el”.
„L-ai cunoscut? Ce mică e lumea!”, am zis. Era prima oară când vorbeam cu cineva despre Efim. Şi acesta era Trofim, fostul meu soţ.
Trofim parcă simţea ce aşteptam şi a continuat: „A terminat-o rău, era un om bun. Soţia a plecat în Israel, era evreică. A luat copiii. El a vrut să fugă în America, avea acolo pe cineva, parcă prima lui soţie, care era din Austria… Îmi povestise într-o seară despre femeia ceea cu care  a învăţat şi cu care voia să se reîntâlnească. Cine ştie, poate au mai fost şi alte cauze, avea ceva acolo, în trecutul lui… Mare păcat… Ne-a rămas fotografia…”.
(Viaţa pe alocuri e semne, dacă am putea noi, oamenii, „să le citim”.)
Am tăcut, privindu-l cu disperare. Tocmai omul pe care l-am părăsit, pentru că mi se păruse că nu-i „partea mea”, mi-a dezlegat taina sinuciderii lui Efim, mi-a dat răspuns la întrebările care mă chinuiau şi pe care voiam să le dezleg înainte de moarte, până viaţa mea se va  încheia pe pământ.
Cât ne înşelăm uneori.
Trofim, probabil, a înţeles starea mea şi a continuat: „Sonia, viaţa e mai grea pe alocuri decât poate omul duce… Mulţumesc că mi-ai adus fotografia lui Iuliu. Aş putea să o iau şi să fac o copie, apoi am să ţi-o expediez prin poştă”.
„E pentru tine, Trofim, fotografia e pentru tine. Mi-a făcut mai multe Efim, fotograful cela…”, am răspuns ca să nu trădez cumva ceea ce   ascundeam acolo, în adânc, locul cela unde ardea totul, un vulcan gata-gata să erupă…
„Mulţumesc. Mă bucur de întâlnire. Trebuie să plec, mă aşteaptă feciorii şi nevasta, am venit cu toţii.”
„Trofim, iartă-mă, aş vrea să mă poţi ierta. Eram încă atât de tânără şi am greşit”, i-am şoptit şi m-am apropiat să-i ating braţul „tăietorului de copaci de pădure, sus în munte”…
„Ce să iert, Sonia!? Iuliu ne-a legat vieţile, şi cununia ne-a legat. Ai grijă de tine. Ai o viaţă grea, dar… tu ai să mergi mai departe.” 
Ne-am despărţit. Trofim a pornit spre sat, eu spre fabrică. L-am văzut cum punea plicul cu fotografia în buzunarul sacoului...
Era încă dimineaţă, la prima oră şi muncitorii veneau la fabrică, iar eu nu ştiam unde să mă duc ca să pot plânge în voie. Să mă bucur poate într-un fel anume că am primit veşti de la Efim! Şi cine, cine mi le-a adus…
Am intrat în birou, mi-am luat geanta cu prosopul de baie şi m-am dus să-mi fac un duş, aveam aceste condiţii, pentru că era mult praf şi la sfârşitul zilei de muncă era necesar să facem un duş… Am intrat acolo, era pustiu, nimeni nu venea dimineaţa în camera de duş… M-am băgat sub jetul de apă rece… şi am plâns în hohote, ca un orfan, ca un om care a pierdut tot ce avea mai scump în viaţă… Acolo, atunci, în acea dimineaţă, mi-am zis că-mi pun capăt zilelor… Oare Efim ar fi avut această dorinţă să fugă din ţară? Să fugă în America şi să-şi refacă viaţa cu ea? Niciodată nu aş fi crezut şi nu cred nici azi. Ziua a trecut greu, nu mă puteam concentra. Mereu îl vedeam pe Trofim, mă gândeam poate şi el ştie ceva… De ce mi-a dat atâtea amănunte, de ce mă privea cu atâta  tristeţe… Avara suferinţă iar mă invadase… Intrase gândul sinucigaş în mine. Se furişa acolo, mă măcina pasiunea. M-am pomenit cu o hemoragie, din cauza jetului de apă rece-fierbinte, probabil. N-am mai rămas la serviciu, mi se făcuse frig şi simţeam nevoia să rămân singură…
13.
Copiii îi creşteam în iubire! Ofeream cât era nevoie ca să înţeleagă că iubirea mişcă tot, omul moare când nu mai este iubit. Poate copiii au  simţit nefericirea mea (poate mai târziu vor citi dosarul în vreo arhivă a vreunei ţări, cine ştie). Auzeau strigătele şi certurile dintre noi, strigau, săreau şi mă îmbrăţişau. „Să plecăm, să fugim, mamă!” Au găsit fotografiile din închisoare: eu cu tunsoare zero şi în haine kaki, în  dungi şi cu număr. Nu au întrebat şi nu le-am povestit nimic. Erau încă nişte copii. Am fost discretă, păstrez resturi ale unei vieţi în care am  fost fericită cu cel iubit de mine. Proiectez iubirea mea pe cele câteva obiecte de care s-a atins el… Cărţulia „Antologia literaturii române”, vol. I, 1917; globul de sticlă cu două lebede înotând pe ape şi fotografia înrămată în trandafiri sculptaţi în lemn de fag, poate de cedru… Nu ştiu ce lemn o fi, dar păstrează parfumul, e unul valoros, dacă şi după atâta amar de vreme rozele miroase ca vii…
Energia mea interioară m-a ajutat, am fost locuită de un sentiment unic, pasiunea. Am proiectat pe copii doar dragoste. Oameni ca mine nu vor mai exista; plecând nu va suplini nimeni existenţa mea. Un loc viran va rămâne după plecare. Sonia nu a fost o învingătoare, dar mama noastră a învins altfel. „Mama a dus cu demnitate întâmplările ei de viaţă, a fost dreaptă, luminată, avea un nimb care lumina, era un nimb de superioritate, măcar că avea ochii plânşi şi nu am văzut-o niciodată să râdă în hohote.”
„Lumina ei venea din interior”, vor spune unii colegi de la fabrică sau poate vreo femeie oarecare privind un covor ţesut şi gândit de mine.
Dar cel mai adevărat voi mărturisi eu că nu am fost implicată în istorie, m-a luat istoria şi m-a implicat. Doar lumina ceea interioară, energia m-a ajutat, pentru că a fost mai puternică decât lumina lumii. Lumina mea a căzut altfel, raza de lumină care a căzut şi luminat altfel. De ce aceste gânduri? Ce mi se întâmplă? Parcă nu aş mai fi, vorbesc despre mine la trecut. 
Era visul, enigma pe care mă străduiam să o descifrez. Noaptea visasem că a venit un necunoscut, care mi-a  spus: „În satul vecin a nins,  satul e sub zăpadă. Hai să vedem minunea! Sonia, hai să mergem!”. Am întins mâna pe care mi-a prins-o cu putere şi am pornit. Era vară şi eram îmbrăcată într-un halat de cit, ca pe lângă casă. Când am ajuns la marginea satului, totul era sub zăpadă. Şi continua să ningă. Am intrat în zăpadă, dar nu simţeam deloc să-mi fie frig. Înotam ţinându-mă de mână cu acel bărbat pe care nu-l cunoşteam. Era atâta frumuseţe! La un moment dat mi s-a făcut frig, am încercat să-mi retrag mâna din a străinului, dar el mi-o ţinea strâns. Am dus cealaltă mâna să-mi acopăr capul: straniu, eram iarăși cu tunsoare zero… Cum, de ce? Nu mai sunt în închisoare. M-am smuncit din strânsoarea străinului, am început să fug, dar zăpada era până la brâu şi cădeam, mă scufundam în omăt, iar mă ridicam şi mergeam mai departe. Căutam prima casă să pot intra şi să scap de străinul care alerga după mine. Am văzut de departe un cal alb înhămat la o sanie. Alergam încolo. Când am ajuns, am văzut un bărbat îmbrăcat în manta soldăţească, cu o căciulă veche, trasă pe ochi. Am cerut să mă ajute. El s-a ascuns de cealaltă parte a  calului şi mi-a întins un bileţel, un petic de hârtie pe care scria: „Iarnă. Peisaj. Preţ, 900 ruble”.
M-am întors să-l întreb ce e cu mesajul, pentru cine e acest mesaj. Dar nu mai era nimeni. Am văzut departe cum sania trasă de un cal alb înota prin zăpadă. Ningea şi nu o mai puteam vedea.
M-am trezit într-o băltoacă de sudoare. Gândurile mele de la acel vis veneau, curgeau în creierul meu.
14.
Un An Nou începea cu zăpadă şi ger. Am decis să ne bucurăm împreună de începutul unui an. Toate zilele înainte de revelion am pregătit  casa pentru copii. Făcusem multe rezerve de provizii. Le procurasem cadouri, simple. Mă gândeam să le rămână ceva frumos. Dar a nins o săptămână, parcă era o gaură în cer, a nins încontinuu. Ninsorile au aşezat oamenii pe câte un fragment de spaţiu foarte restrâns, nu aveau cum să iasă din casă. Nu intrau maşini, autobuze în sat… Împodobisem pomul, un brăduţ pe care-l cumpărasem de la fabrică. Era frumos, ca de început de an nou… Serafim m-a anunţat dimineaţă, pe 31 decembrie, că suntem invitaţi la nişte prieteni, care aveau un oaspete sosit de vreo săptămână şi care din cauza zborurilor anulate nu putea să plece. Eram invitaţi împreună cu copiii. Nu voiam să-mi las casa şi să merg la altcineva, am refuzat, nu am acceptat invitaţia. Serafim a insistat, a bătut cu pumnul în masă… M-am speriat, nu-l mai văzusem de mult făcând scandal în acest hal. Le-am spus copiilor că vom merge în ospeţie, că tata ar vrea să mergem în ospeţie. Nici ei nu au fost tare încântați, dar nu puteam să-l las iar să facă scandal chiar în seara când se încheia încă un an… Copiii s-au îmbrăcat singuri, mi-am pus şi eu în grabă o rochiţă neagră din catifea, mi-am strâns frumos părul în cosiţă pe care o prindeam într-un coc la ceafă. Când am ieşit din casă, ninsoarea încetase. Era un ger cumplit, zăpada strălucea, pe cer erau nori mari şi luna se strecura printre ei. Luna care ne-a însoţit până la uşa prietenilor noştri.
15.
Mirosea a brad, a zăpadă! Copiii erau fericiţi, săreau prin troiene, strigau tare, se jucau. Noi mergeam  tăcuţi. Prietenii lui Serafim aveau o casă modernă, cu mobilă de lemn sculptată. În şemineu ardea focul. Pomul era împodobit cu globuri argintii. Erau încă două familii şi un bărbat pe care l-au prezentat drept „prietenul rămas sub zăpadă”. Masa era împodobită, la fel, doar cu argintiu şi fire oranj. Ce combinaţie  interesantă, m-am gândit ştiind că doamna, stăpâna casei era profesoară de desen. Copiii au fost duşi într-o odaie separată unde era aşezată o masă şi pentru ei… Mi-am permis să beau o cupă de şampanie! Parcă mi se luase tot muntele cela de amărăciune, de melancolie. Râdeam tare, gesticulam, povesteam. Nici nu ştiu cum mi-am scos broboada, nu-mi mai descoperisem capul de când am ieşit din închisoare… mi-am descheiat nasturele de sus, de la rochia mea neagră. Cineva stătea la pândă şi mă împingea să fac gesturi pe care nu le mai făcusem de atunci, demult când intram în pasaj… Medicul militar, pe care-l reținuseră ninsorile în satul nostru, s-a prins! Cu ochii larg deschişi, plin de uimire mă privea ţintă, de parcă ar fi vrut să se convingă că ceea ce vede este o realitate, şi nu un vis, o iluzie. M-a invitat la dans, am dansat,  nu o mai făcusem de mult… Era un disc cu „Tu eşti melodia mea şi eu orchestra fidelă…”. Mă învârteam, Alex mă ţinea strâns de braţe.  Ceva… o stare de departe venise iar, în realitate, se întâmpla, nu în interior, acolo, dar aici, într-o casă, cu un om viu, două mâini şi o respiraţie care îmi amintea de El… Ce repede a trecut seara, m-am dezmeticit când Serafim lăsase jocul de cărţi, unde se retraseră toţi bărbaţii, desigur medicul a stat cu mine şi cu celelalte doamne şi ne-a povestit cum e în Egipt, cum arată piramidele… Era angajat într-o unitate militară internaţională, Armata Salvării… Mă uitam la el, ascultam ce povestea, cum gesticula, gesturi senzuale, ca ale lui Efim… Începuse scindarea, intram iar acolo, cunoşteam, ştiam cum începe. Mă aruncam în brațele pasiunii, îmi era atât de bine cu cealaltă parte a eului meu, încât nu că să mă apăr, dar mă rugam să rămân veşnic acolo… Trecuseră atâţia ani… Am mai dansat câteva dansuri, am povestit… Nu pot înţelege de unde am găsit puteri să mă las atât de „uşuratic” prinsă într-o clipă, într-o îmbrăţişare… Poate ar fi trebuit să îmbrăţişez mai mulţi oameni, mai mulţi bărbaţi? Tinereţea mea încă era vie în mine. Aveam patruzeci de ani! În odaia vecină se jucau Maria şi Filip…
Târziu, mult trecut de miezul nopţii, am pornit spre casă. Copiii erau la fel de veseli, săreau şi se băteau cu bulgări de zăpadă… Medicul a ieşit până pe prag împreună cu gazdele, mi-a întins mâna, s-a îmbrăţişat cu Serafim şi i-a zis: „Sper să ne mai întâlnim!”.
16.
Mergeam lângă Serafim. Îl ţineam de braţ. Era un ger cumplit, sub treizeci de grade. Trebuia să parcurgem o distanţă destul de mare până la casa de sub pădure, care acum era mare, arătoasă, refăcută, ca un fel de palat. Ceea ce nu mi-a plăcut niciodată, nu suportam spaţiile mari, casele cât  hotelul sau ca spitalele. Eram omul spaţiilor mici. În acea casă m-a devorat pasiunea. M-a  măcinat pe dinăuntru. Da, e pasiunea  când nu ai nevoie de aer, de apă, de pâine… Starea asta îţi oferă totul. Serafim a fost tot timpul ca şi inexistent. Recunosc, mă rodea, mă împovăra un sentiment de vinovăţie faţă de copii. Pentru Serafim nu aveam decât compasiune. El avea altă viaţă, la vedere, în exterior. Era de o cruzime cum văzusem doar în închisoare, la gardianul care mi-a tras cu pumnul peste faţă şi mi-a scos zarzăra din gură. Doar Pasiunea pe care am trăit-o şi o trăiesc era stăpână pe mine şi ea îmi dădea forţă să rezist. O forţă uimitoare – să rezist!
„Sonia, ia te uită, o vulpe! O vulpe!”, ne trecuse calea, era mică, cu coada lungă, s-a oprit, ne-a  privit şi s-a dus mai departe spre pădure.
„Maria, Filip! O vulpe, iat-o acolo!”, am strigat şi am alergat spre copii, i-am prins în braţe, ne-am întins pe zăpadă, râdeam în hohote.
O să avem un an bun, semn bun să-ţi treacă o vulpe în seara de An Nou calea! a continuat Serafim. Nu-l mai auzeam, m-am  transfigurat! În clipa ceea am revăzut seara în atelierul din Cernăuţi, fotografiile, blana… vulpea argintie pe care Efim mi-a dăruit-o… Şi atunci, prima dată m-am gândit: poate nu trebuia să scot blana de vânzare, era un cadou, un semn de la el. Era blana pe care o purtase şi Stela! Pentru ea voia să plece în America, voia să fugă… Ce-ar fi să o caut pe Stela?! Poate e încă în viaţă?! Să-i povestesc, astfel m-aş elibera. Poate ea ştie cauza suicidului…
„Am ajuns, ce stai afară? Ce ai?” Era Serafim care deja deschisese poarta, uşa, intrase în ogradă şi ţinea copiii de mână. „Vulpea a fost prin ogradă, uită-te, pe zăpadă sunt urme!”
„Mamă, a fost vulpea la noi în ogradă! Mamă!”, strigau plini de bucurie Maria şi Filip… „Cei morţi trăiesc în noi, lipsa lor este chinuitoare”… Mi-am scuturat cizmele de zăpadă şi am intrat în casă.
Cum stătea în cadranul uşii de la intrare, l-am văzut pe Serafim cu faţa desfigurată…
Frică m-a imobilizat… „Vulpea care ne-a trecut calea, urmele lăsate în ogradă…”. Ce semn o fi?
M-am dus în casa mare să-mi las blana, să mă schimb. Am aprins lumina şi când am dat să deschid uşa dulapului nu am putut – se ţinea strâns lipită. Cursese apă şi îngheţase. M-am dat mai la o parte să văd ce s-a întâmplat. Sus, pe dulap era ceva ciudat, o formă albă, mare, parcă îngheţase un mic havuz… Greu mi-am dat seama că era globul de sticlă, se spărsese de la temperaturile mult prea reci, înghețase apa şi   se dilatase, se transformase într-o sculptură de gheaţă… Am strigat tare-tare: „Nuuuuu, nu se poaaaate!”. Am întins mâna să iau de pe dulap ce rămăsese… Nu ajungeam, am tras un scaun, am urcat şi am luat în mâini bulgărele de gheaţă… în jur era sticlă, am învârtit cheiţa… Paganini… nu mai răspundea…
- Ce faci acolo? Era la spatele meu, m-a prins de picioare.
- S-a spart globul, jucăria copiilor!
- O să le cumpărăm alta, sunt deja mari, nu mai au nevoie de jucării.
- De asta au nevoie!
M-am smuls din mâinile lui şi am încercat să ies. M-a tras înapoi, m-a lovit peste faţă. M-a trântit jos, la podea, a început să mă lovească cu cizmele lui negre, mari, din piele… cizme moştenite încă din lumea cea apusă pentru totdeauna… Mi-am astupat gura, să nu strig, să nu sperii copiii.
„Jucărie, auzi, a îngheţat jucăria. Târfă, ocnaşă, hoaţă! Iată cine eşti. Te-ai dezbrăcat în faţa lui, te întindeai peste el… Ce nu ai mai văzut piramide? Ţi-ai scos basmaua, te-ai învârtit cu soldatul cela! Sonia, eşti o târfă! Asta ai fost toată viaţa, nici nu ţi-a păsat de mine, de copii. Ai trăit pentru tine, ca o târfă…”. Am reuşit să mă ridic de jos, m-a tras de rochie şi a rupt-o… Voiam să fug, să ies din odaia aia… să fug afară, în zăpadă, să îngheţ, să mor, cum au murit cele două lebede pe care voiam să le ţes în ultimul meu covor… Peisajul cela închis de atâta amar de vreme într-un glob de sticlă… Acum nu o să mai lumineze, acum nu o să mai ascult cele câteva acorduri dintr-un Capriciu de Paganini… M-a lipsit şi de această bucurie, de o amintire sfântă…
Stăteam întinsă pe podea şi plângeam în hohote. Era frig, dar nu simţeam. Când am auzit uşa, Serafim ieşise, m-am ridicat, m-am dus să iau  ceva din dulap să-mi şterg sângele care nu se mai oprea. „Mă sinucid, voi scăpa de toate. Voi pleca din lumea în care nu am putut niciodată să trăiesc.” Am trăit aici, dar nu m-am separat niciodată de Efim! Mereu am fost cu capul pe braţele lui. Jos, în pasaj, pe porţiunea de perete  unde mă aşeza cu un gest blând, ca pe un copil, să-mi fie cald…
17.
A intrat şi a strigat: „Ridică-te! Acum, ridică-te!”. Nu puteam, el m-a apucat de bucata de rochie şi m-a tras în sus, apoi m-a înhățat de păr şi m-a târâit până spre ungher. M-am ridicat cu greu.
Serafim ţinea arma în mâini. O avea legal, avea mai multe, i se permitea, era medic veterinar. Am şoptit, speriată de moarte: „Serafim, copiii, te-ai gândit?”. Atât am reuşit să spun şi am făcut un pas spre geam, am întins mâna să-l sparg şi să fug… Glonțul a ricoşat, mi-a sfârtecat mâna stângă din umăr, cea cu care am lovit sticla… Am ţipat de durere, dar am simţit, parcă m-am luminat: se vor termina toate, în sfârşit, mă voi elibera…
18.
Spitale, interogări, gura lumii pe care nu o auzeam şi nu însemna nimic pentru mine. Desigur că am dat mărturii false: Serafim a vrut să şteargă arma, o pregătea pentru că intrase o vulpe în ogradă şi voia să o împuşte, iar eu îl ajutam şi din neatenţie a apăsat pe trăgaci…
O vulpe intrase în ogradă…
Eram la spital, cu mâna bandajată, cusută, după multe intervenţii chirurgicale. Îmi părea rău că a ricoşat, că nu a nimerit ţinta…
Încercam să ascund, să nu se înţeleagă ce s-a întâmplat. Nici nu aş fi putut să bag un om la puşcărie, ştiam cum e să stai închis.
Serafim venea la spital, stătea pe scaun lângă pat şi nu scotea un cuvânt. Uneori aducea şi copiii. Nu ştiu la ce se gândea, dar eu aş fi vrut să înţeleagă că mai bine încheia suferinţa, îi punea capăt. O omora. Nu a fost să fie. Încă aveam să trăiesc…
19.
Divorţul l-am obţinut cu greu. Serafim a încercat toate variantele, ca să mă convingă că va fi altfel. N-avea cum să fie altfel. Rămăsesem cu un ciot de mână, fără mâna stângă. Trebuia să mă obişnuiesc să le fac pe toate cu dreapta. După însănătoşire, am continuat să muncesc la fabrică, copiii mergeau la şcoală. Ne descurcam destul de greu, dar era mult mai uşor, scăpasem de teroare, de bătăi, de insulte, scăpasem… nu mai trebuia să fac ceea ce făcusem ani la rând: să suport un om străin lângă mine, să dorm nopţile lângă el, să mă amăgesc şi să mint o lume întreagă…
Cazul cu tentativa de omor a bulversat satul, dar a trecut. Veronica a fost de partea mea şi a încuviinţat divorţul. „Sonia, trebuie să trăieşti pentru copii. Tu ai să poţi, tu ai să  rezişti.” Avea dreptate, rezistam.
Doar seara când scoteam proteza şi o aşezam pe noptieră, încuiam uşa, să nu intre copiii, să nu vadă ciotul cela de mână… O ascund în trusă uneori, am o trusă pe care am meşterit-o cu mâna dreaptă şi o pun acolo. Chiar şi atunci când nu ieşeam din casă, o purtam, o port. Iarna îmbrac o mănuşă.
Uneori simt un fel de nelinişte: ce va fi cu copiii mei? Deocamdată, aveam pensia alimentară şi salariul meu; am renunţat la pensia de invaliditate, pentru că voiam să merg la serviciu, să mă ţin de covoarele mele, de oamenii cu care mă obişnuisem şi care mă preţuiau, iar dragostea lor îmi ajuta să lupt şi să rezist.
20.
Viaţa continua. Mergeam înainte. Copiii creşteau, erau la şcoală. Le ofeream ceea de ce aveau nevoie. Serafim a plecat din sat, îşi găsise de lucru într-un oraş de la sud. Trimitea bani pentru copii. Mă împăcasem cu ceea ce aveam. Liniştea, pacea le preţuiam atât de mult. Dragostea şi grija pentru copii m-au copleşit. Doar nopţile treceau greu. Gânduri, gânduri… Îmi venea să mă duc la Cernăuţi, să văd pasajul, să intru acolo, în gabie, poate Efim a lăsat vreun semn… Încă nu puteam, încă nu trecuse, încă trebuia să ţin ascuns acolo, în sufletul meu.
Coborâsem cărţulia din pod, era acum pe masa mea, pe planşeta unde tot încercam să realizez un model de covor cu motiv: două lebede pe lac… Şi fotografia o aveam deasupra patului… Nu-mi mai era frică, acum nu mai putea să mi se întâmple niciun rău…
Faptul că nu aveam o mână, că trebuia să mă obişnuiesc cu proteza era cel mai dramatic. Încercam să mă liniştesc: ai plătit atât de scump, dar ai scăpat cu viaţă, îmi ziceam uneori ca să mă opresc din plâns şi să adorm. Mă chinuiau insomniile, începusem să mă îmbolnăvesc tot mai  des: am făcut pneumonie de câteva ori. Mă dureau rinichii… am fost nevoită să fac tratamente lungi, costisitoare… Mă gândeam la copii,   să-i pun pe picioare…
21.
Aproape că nu mai visam… Calmantele puternice îmi ajutau, dormeam câte o oră-două. Visul acela m-a tulburat: ce avea să urmeze? Era un vis atât de sugestiv, parcă era în realitate. Stăteam la războiul de ţesut, singură, ţeseam. Eram aşezată între stative şi alegeam firele… Uşa s-a deschis şi o rază de lumină a străbătut încăperea. De la mâinile mele spre ieşire, spre uşă curgea o rază din fire de aur! Lumina era atât de puternică! În cadranul uşii a apărut Efim, avea în mâini un aparat foto. „Sonia, stai acolo, am să fac câteva fotografii! Stai acolo!” Dar eu  am vrut să sar, să-l îmbrăţişez, să-l ating… M-am împiedicat, am alunecat pe podea şi mi-am lovit atât de tare tâmpla, încât m-am trezit de durere… Îmi curgea sânge din nas şi mă durea ciotul cela de mână, toată partea stângă mă durea. Nu am mai închis un ochi până dimineaţă, când am trezit copiii să plece la şcoală…
Ziua mă tot gândeam la visul cu raza de aur şi la fotograf…
Peste două zile am avut o veste, care mi-a schimbat viaţa.
22.
„Sonia, aveţi o telegramă, m-a trimis şefa poştei să v-o aduc!” Venise poştăriţa care aducea ziare, scrisori. Primeam scrisori din România, de la tata când încă era în viaţă, mai târziu – de la fraţii mei pe linie paternă cu care am fost foarte apropiaţi, m-au ajutat foarte mult.
Am pus o semnătură şi am luat telegrama. Pe o foaie albastră pe care totul era scris în ruseşte, am citit următorul text: „Voi fi la Cernăuţi între 17-30 mai. Hotel „Solar”. Vă aştept, important. Stela”. Telegrama era expediată din America, din oraşul Boston. Am primit-o pe 13 mai.
Stela?! Stela revenea la Cernăuţi! Important! De unde are adresa, numele meu, numele de familie? La început mi-a fost frică, m-am gândit că sunt urmărită, este o provocare. Mă gândeam să alerg la poştă, să întorc telegrama, să insist că e o nedumerire la mijloc. Tremuram toată şi nu aveam cu cine discuta. Nu era nimeni cu care aş fi putut să vorbesc despre ce ar trebui să fac, cum să procedez. Am citit de zeci de ori textul. Parcă trebuia să se dezlege o taină, credeam că o voi dezlega, aşteptasem momentul acesta ani de zile, dar mă înşelam, toate se  complicau. 
În acea zi, Maria a făcut febră. Trebuia să chem medicul, pentru că tuşea şi vomita. Eram îngrijorată de starea Mariei, uitasem de telegramă.  Noaptea a trecut greu, Maria a fost internată la spitalul raional. Se intoxicase rău. Stăteam cu ea, când adormea, mă duceam acasă să văd ce face Filip, pregăteam ceaiuri şi alergam iar la spital. Trecuseră câteva zile şi starea Mariei nu se îmbunătăţea. Abia a treia zi i-a scăzut febra. Era 16 mai! Aş fi vrut să alerg la gară, să mă duc la Cernăuţi, dar am rămas lângă fiica mea. Intoxicaţia a fost atât de puternică, încât Maria a pierdut mult sânge, luase o salmoneloză, la şcoală; la cantină vasele le spălau cu săpun de rufe… Mai nu am pierdut-o…  
23.
Poate să nu mă duc, poate să mă întorc acasă? Nu mai schimb nimic, nu o cunosc, este femeia pe care Efim a iubit-o în anii tinereţii lui… Dar ceva mă mâna înainte. Doar faptul că nu aveam o mână, că eram calică acum, îmi dădea puteri să merg la hotelul „Solar”. M-am îmbrăcat uşor, era 23 mai, marţi, mi-am pus o rochiţă uşoară de mătase şi un sacou care acoperea mâinile, proteza. Părul îl frezasem pentru că îmi era greu să păstrez cosiţa, obosea mâna când îl pieptănam. Nu-l vopseam, îl pieptănam şi era la fel, culoarea grâului dat în pârg, doar că aveam câteva fire de păr alb… Mi-am luat o gentuţă de sărbătoare, am pus acolo portmoneul, un carneţel unde îmi făceam tot felul de notiţe sau chiar desenam modele de covoare… mai greu, doar cu o mână acum… şi acea mână uneori era la fel de colorată ca şi atunci când vopseam pe zi câte câteva kilograme de fire de lână, cânepă, bumbac… Drumul a fost cel mai lung din viaţa mea. Mă doborau emoţiile. De ce mă duc, cine e Stela? Am mers încet, pe străduţele pe care am trecut cu Efim… Venisem prima oară la Cernăuţi, după atâţia ani. Voiam să trec pe lângă pasaj… Nu mai era, nişte blocuri înalte, blocuri de locuit se înălţau pe acel loc. Cimitirul rămăsese neschimbat, bisericuţa din cimitir, la fel. Mirosea a flori, a primăvară. Inima bătea să-mi rupă pieptul. În cimitir, niciun om… M-am aşezat pe o bancă din faţa unui bloc… Am scos sticluţa cu medicamente, am luat două pastile de Nitroglicerină şi am pornit mai departe. Pasajul… nu mai era, nici gabia, nici peretele cald, nici pavajul… Case, blocuri, oameni… alte vieţi peste viaţa mea, peste fărâma mea de viaţă, iubirea mea, trupul meu… năstureii sidefii… nimic nu mai era…
Trebuia să ajung la hotel, simţeam în fiecare clipă că pot să cad, îmi slăbeau puterile, picioarele nu mă ascultau…
24.
Uşa mi-a deschis-o o doamnă îmbrăcată în negru. Purta ochelari şi era slabă, doar piele şi oase. Înaltă, brunetă, ţinea o ţigară între degete. O americană, o franţuzoaică, o doamnă dintre cele pe care le admirasem la Constanţa, pe faleză când am mers cu tanti Gina.
M-a privit cu blândeţe, binevoitoare, a încercat să zâmbească. Fuma, trăgea cu putere fumul şi îl scotea pe nas… „Sonia?! Tu?! Intră.” În antreu m-a îmbrăţişat. Mi-a spus să-mi scot sacoul, era cald. Nu puteam să-l scot, aveam proteza…
M-am aşezat în fotoliu şi am cerut un pahar cu apă. Mă privea cu aceeaşi curiozitate, de parcă ar fi vrut să înţeleagă ce, de ce, cum?!… Ce ar fi vrut să înţeleagă şi nu putea? Fuma mult, camera era plină cu fum. Mă privea, tăceam şi eu, şi ea.
- Fumezi? m-a întrebat.
- Am încercat, dar nu e pentru mine.
- Eu am fumat toată viaţa, acum nu mă mai pot lăsa.
- Sonia! Am revenit în Cernăuţi după foarte mulţi ani, plecasem în 1940, am fugit. Sunt născută aici, ca şi Efim. Am mers la gimnaziu, am făcut liceul, apoi ne-am dus la Viena, la conservator. Ne cunoşteam din liceu… A fost o dramă, o iubire din cele care omoară, desfiinţează. Pe el l-a omorât, pe mine, precum vezi, încă nu. Nu am mai putut să mă căsătoresc, mereu l-am aşteptat. Credeam că va putea să evadeze.  Mi-a scris despre tine. Ştiam, te-a îndrăgit, voia să te scoată de aici, să te ajute. Gândea că aţi putea fugi împreună. Făcusem un plan, trebuia să iau două foi turistice în Cuba, să asigur cheltuielile… Să veniţi în Cuba, la Havana, de acolo să vă pierdeţi de grupul de turişti, să aranjez  evadarea voastră. Trebuia să vă aştept la New York… Eram gata să fac orice, doar să-l revăd… Aveam 14 ani când m-am îndrăgostit de Efim, el avea 18! Nu am putut să mai iubesc alt bărbat, niciodată… Locuiesc în Boston, sunt vioristă, cânt în Orchestra simfonică a Filarmonicii. Câştig bine. Călătoresc, caut să-l întâlnesc… Ieri am fost în pădure la Rada… Trec în fiecare zi pe strada Livezilor, pe lângă atelierul lui… Caut, respir în oraşul nostru… Aş vrea să înţelegi ce retrăiesc acum… Suferinţa mi-a provocat o tumoare, nu am  sânii… Mi-am dorit să   ajung la Cernăuţi, acasă… Voiam să te cunosc, să mă uit în ochii tăi, să mă ating de mâinile tale, Sonia… Tu ai fost lângă el, i-ai oferit   ceea ce nu am putut eu… Eu am fugit.
O ascultam şi simţeam cum pe şira spinării curge un râuşor rece, un sloi de gheaţă se topea… Am lăsat-o să povestească despre cum s-au iubit, cum şi-au jurat credinţă pe vecie, la Viena, după primul lor concert. Interpretase Paganini, Capriccio 24! Parcă îl ascultam pe Efim, el îmi povestise la fel, fiecare detaliu… După primul concert, când a luat Marele Premiu, i-a cumpărat blana... vulpea argintie, a cumpărat-o de la un viorist care venise din Rusia, cu soţia lui, în turneu…
- Sonia, blana de la ruşi a fost o tragedie, ne-a purtat ghinion nouă şi lumii…
Am încercat să povestesc, dar nu puteam. Stela vorbea frumos româneşte cum se vorbea atunci, demult, când eram la Ismail, la Cetatea Albă… Cu greu am legat câteva fraze:
- Am stat la închisoare trei ani și jumătate. Când am ieşit, m-am aranjat la fabrica de covoare. M-am căsătorit, am născut doi copii… Am divorţat, îi cresc singură. Încă muncesc, aici nu se poate altfel.
M-am ridicat, am luat geanta şi am scos fotografia pe care o făcuse Efim. „Iuliu, fiul meu din prima căsătorie. A decedat. Fotografia ne-a făcut-o Efim. Aşa l-am cunoscut. L-am îndrăgit, m-am lăsat în voia pasiunii… Trăiesc în bucuria că l-am întâlnit. Nu ştiu dacă ceea ce am trăit a fost dragoste, a fost un fel de atracţie, de chemare a sângelui, a singurătăţii… Mi-a fost frică să nu mă denunţe că am dat depoziţii false, nu furasem nimic, nu furasem blana. Am luat totul asupra mea. Blana a purtat ghinion, nu trebuia să o vând, dacă aţi şti cât m-a chinuit acest gând, a ieşit ca o trădare… Cele întâmplate nu au schimbat sentimentul meu pentru Efim. O pasiune, care m-a subjugat frumos,  m-a ajutat să trăiesc, să iubesc viaţa…”
Stătea lângă geam şi fuma.
Când s-a întors, avea faţă scăldată în lacrimi şi a spus răspicat, ca să-mi fie clar: „Sonia, dumneata ai fost salvarea lui Efim! Ai fost Stela, care îl trădase, fugise… Ai înlocuit-o!”.
Am ieşit afară şi am pornit pe jos, era o zi caldă, soarele era orbitor. Mirosea a tei, a liliac. Am mers la universitate, în parc… I-am spus că aş vrea să mergem în cimitirul cel vechi… A zâmbit. Când am ajuns, Stela mi-a spus să o urmez. Am aflat despre părinţii lui Efim, care erau înmormântaţi în acel cimitir. Alte nume despre care îmi tot povestea, prietenii lor. Rude.
- Şi părinţii Dumneavoastră?
- Te rog să-mi spui tu, per tu… Cavoul familiei noastre este la Viena. Ai mei au rămas acolo. Tata era o celebritate, mare pianist…
Timpul trecea, trebuia să mă întorc acasă, la Maria şi Filip. I-am spus că trebuie să ne despărţim, că plec acasă.
- Să trecem pe la hotel, am ceva pentru tine!
Mă uitam la felul ei de a merge, cum se întorcea, cum zâmbea, privea… era o Doamnă, era o prezenţă venită în acest spaţiu din altă dimensiune. Avea mâini subţiri, degete lungi. Mâini frumoase, albe, îngrijite… Rochia, pălăria, umbrela, ochelarii de soare… Gesturile ei, tandre, delicate… Era femeia pe care mi-am imaginat-o! Stela era femeia lui Efim!
- Ţi-am adus scrisorile lui Efim pe care mi le-a expediat, scrie despre tine. Poate fi interesant. Îţi las nişte bani, încercăm varianta cu foile turistice pentru tine şi copii. Ai vrea să pleci de aici, ai vrea să locuieşti în America? Ar fi o şansă pentru tine şi copiii tăi. 
Mi-a dar un plic mare, gros. „Ai aici un cadou de la mine, acasă ai să desfaci pachetul. Dacă ai timp, aş vrea să te mai văd, înainte de plecare. Duminică am biletul, zborul. Ne putem vedea sâmbătă. Ai să vii?”
Deşi am promis că voi veni, nu eram sigură că vreau să o mai văd. M-a condus până la gară. Aveam impresia că merg lângă mama, că aici, alături, e mama când era fericită, în apa curgătoare a râului… Pe peron m-a îmbrăţişat, a plâns pe umărul meu. „Fiecare a avut locul său în viaţa lui. Ce bine că soarele meu nu a întunecat lumina soarelui tău! Ai suferit, Sonia, ştiu. Nici mie nu mi-a fost uşor, m-a ajutat să trăiesc speranţa că o să-l revăd într-o zi… Pot să te întreb: mâna ai pierdut-o în închisoare?”
- O istorie nefericită, de viaţă… Am privit-o în ochi, drept, senin, cu demnitate. M-am întors şi am urcat în vagon. A stat pe peron până trenul a pornit din gară. Trenul se îndepărta, iar locul unde rămăsese Stela lumina în jur!
25.
Banii erau mulţi, dar nu am apucat să-i număr. Eram nerăbdătoare să citesc scrisorile lui Efim. Când Filip a mers la culcare, Maria era încă la spital, am desfăcut plicurile, unul câte unul… citeam, plângeam în hohote… Am luat câteva pastile, îl simţeam alături, mâna lui trecând prin părul meu… Se lumina de ziuă când am stins lumina… Mi-am amintit că nu desfăcusem pachetul cel mare… M-am ridicat din pat, l-am scos din geantă şi am tăiat panglica roză cu foarfeca, am desfăcut hârtia colorată: erau două cutii, în prima era un aparat de fotografiat, mic, de culoare argintie. În cea de-a doua cutie era un şirag de perle mari, albe şi o brăţară… Le-am aşezat la loc, în cutie.
26.
Sâmbătă am revenit la hotel, să-i mulţumesc pentru scrisori, să i le întorc. Să-i spun că am înţeles cât de mult au suferit, el aici şi ea acolo, departe… Eu am fost doar o întâmplare fericită pentru Efim, el a fost pasiunea vieţii mele.
Omul de la recepţie m-a privit suspect: „Sunteţi o rudă?”.
„Nu!”, am răspuns. „Aveam o întâlnire cu doamna.”
- S-a sinucis! Am comunicat la Ambasada americană, era cetăţeană a Statelor Unite.
- Când?
- Marţi seară, a găsit-o miercuri dimineaţă femeia de serviciu. O supradoză de somnifere…
27.
Efim a fost un însingurat posedat de drama unei iubiri. A încercat să o aline cu o femeie care, la rândul ei, căuta locul unde cerul şi pământul se ţin în braţe…





Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română  Veronica Popa, Colegiul Industrial Pedagogic, Cahul        „Jocul este o dimensiune a existenţei, o realitate care debordează graniţele copilăriei, invadînd întreaga fiinţă umană [...]; Jocul nu poate însemna mai mult decât prilejul unei recunoaşteri sau regăsiri [...]; Jocul nu este doar o experienţă cu hotare ferme.” [1]        Rolul profesorului este de a-l ajuta pe copil să se regăsească pe sine în multitudinea de universuri, materii, concepţii, noţiuni şi de a-şi recunoaşte rolul său unic pe care îl poate juca în acest univers.       „Eşecurile în domeniul educaţiei se explică, în bună măsură, prin incapacitatea de a folosi în mod adecvat componenta ludică”, menţionează Solomon Marcus în prefaţa cărţii sale, „Jocul ca libertate” , al cărei „public ţintă” este tagma elevilor, a studenţilor şi a profesorilor [2]. ...
Citiți mai multe
Ana Blandiana şi „zăpezile” ei (Veronica Popa)    „ Lumea pe care am văzu-o eu este, sunt sigură,  mai  frumoasă decât adevărata lume.  (Ana Blandiana) Într-adevăr, în creaţia Anei Blandiana se plăsmuieşte o lume văzută cu ochii lăuntrici, cu imaginaţia, cu sufletul; o lume care devine universul artistic al poetei. Bogat, variat, în bună măsură feminin, universul acesta ne permite să sesizăm un eu liric, pe care Ana Blandiana şi l-a conturat în cele aproape patru decenii de activitate. În poezia ei te surprinde nota particulară în care se descoperă cu uimire universul şi fiinţa umană. Poeta, intuind funcţiile analogiei, are sentimentul profund al universului. Ea impune materiei (zăpezilor, vegetaţiei, luminii, ploii, valului, arborilor) un moment al sufletului. Autoarea are o anume percepţie a sacrului simţind prezenţa lui în tot ce respiră, ea  are zăpezile ei care în diferite contexte sunt foarte sugestive şi mereu altele. „Zăpada” Anei B...
Citiți mai multe
Ludicul - element fundamental în poezia feminină  (Popa Veronica)                                                         „Nicăieri în sfera culturii jocul nu e mai acasă decât în poezie”.    (Ion Pop „Jocul poeziei”) [1].          Omul , afirma Petre Ţuţea în „Lumea ca teatru”, este creator de spectacol [2]. Într-adevăr, jocul vădeşte capacitatea de a te dărui sufleteşte, de a-ţi crea o „realitate” a ta, una visată, cea mai deplină, în care exteriorizezi forţele şi imaginile ce te domină şi determină. Cu atât mai mult în poezie, pentru că a fi liric înseamnă a fi „chinuit de o infinitate eternă, şi de o tensiune extremă, înseamnă a trăi cu a...
Citiți mai multe