Cum arată, în Olimp, statuile muzicale baroce

Scriind eu cîteva vorbe mici despre clasicul elin Vivaldi şi versiunea de marmură a primelor patru concerte opus 8, semnată de Ştefan Ruha şi Mircea Cristescu, probabil că părintele Antonio a zîmbit şi mi-a trimis un gînd . Ori poate că mi l-a trimes domnul Stănescu Nichita, dar asta contează mai puţin, nici unul n-o să-mi pună bir pe copyright .
Vii. Aşa sînt statuile sonore baroce . Unii au zis, după ce le-au dezgropat, precum pe cele greceşti de piatră : ” Eei, arată ele albe acum, dar cîndva erau vopsite, iată urmele de culoare, vedeţi … ? Să le vopsim înapoi, cu arcuş curbat, cu briz-brizuri, cu ritornele, cu franjurei, ca să arate aşa cum au vrut autorii lor, în vremea cînd le-au compus . E un gest de respect faţă de muzică şi de autorii ei ” .
Părintele Antonio şi domnul Stănescu mi-au spus însă aşa : vopsite ori albe sînt doar în pămînt sau pe pămînt, statuile sonore baroce . În Olimpul lor dintotdeauna, ele sînt vii . Fără vopseli, fără arcuş curbat ori vreun franjure frazat dibaci . Ia gîndiţi-vă, a spus părintele Antonio, dacă aţi fi lăsat precum au fost pictate statuile pentru clavecin ale domnului cantor Bach, mai aveaţi acum minunile traduse pentru pian de doamna Nikolaeva, a doua suită franceză, pe disc, în  ’84, ori de doamna Argerich, a doua partită, în 2000, la Tokio … ? Sau levitaţia domnului Horowitz, la Moscova, în  ’86, împreună cu un Scarlatti romantic, impresionist sau pur şi simplu olimpian …
Oamenii se mai încurcă în labirint, a zis părintele Antonio . Dacă ditamai domnul Schumann s-a încîlcit în Ciaccona pentru vioară a domnului cantor Bach … şi a crezut că trebuie transcrisă pentru două instrumente … Aici părintele a zîmbit puţin, dar nu cu răutate .
Şi mi-a mai spus părintele Antonio ceva : baroc, preclasic … sînt etichete greşite, cu totul înguste . Barocul e adevăratul clasicism muzical, închideţi un pic ochii, ca să vedeţi . Aici domnul cantor Bach a dat încet din cap, încuviinţînd : da, a spus el, închideţi ochii, ca să vedeţi .
Atît .

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română  Veronica Popa, Colegiul Industrial Pedagogic, Cahul        „Jocul este o dimensiune a existenţei, o realitate care debordează graniţele copilăriei, invadînd întreaga fiinţă umană [...]; Jocul nu poate însemna mai mult decât prilejul unei recunoaşteri sau regăsiri [...]; Jocul nu este doar o experienţă cu hotare ferme.” [1]        Rolul profesorului este de a-l ajuta pe copil să se regăsească pe sine în multitudinea de universuri, materii, concepţii, noţiuni şi de a-şi recunoaşte rolul său unic pe care îl poate juca în acest univers.       „Eşecurile în domeniul educaţiei se explică, în bună măsură, prin incapacitatea de a folosi în mod adecvat componenta ludică”, menţionează Solomon Marcus în prefaţa cărţii sale, „Jocul ca libertate” , al cărei „public ţintă” este tagma elevilor, a studenţilor şi a profesorilor [2]. ...
Citiți mai multe
Ana Blandiana şi „zăpezile” ei (Veronica Popa)    „ Lumea pe care am văzu-o eu este, sunt sigură,  mai  frumoasă decât adevărata lume.  (Ana Blandiana) Într-adevăr, în creaţia Anei Blandiana se plăsmuieşte o lume văzută cu ochii lăuntrici, cu imaginaţia, cu sufletul; o lume care devine universul artistic al poetei. Bogat, variat, în bună măsură feminin, universul acesta ne permite să sesizăm un eu liric, pe care Ana Blandiana şi l-a conturat în cele aproape patru decenii de activitate. În poezia ei te surprinde nota particulară în care se descoperă cu uimire universul şi fiinţa umană. Poeta, intuind funcţiile analogiei, are sentimentul profund al universului. Ea impune materiei (zăpezilor, vegetaţiei, luminii, ploii, valului, arborilor) un moment al sufletului. Autoarea are o anume percepţie a sacrului simţind prezenţa lui în tot ce respiră, ea  are zăpezile ei care în diferite contexte sunt foarte sugestive şi mereu altele. „Zăpada” Anei B...
Citiți mai multe
Ludicul - element fundamental în poezia feminină  (Popa Veronica)                                                         „Nicăieri în sfera culturii jocul nu e mai acasă decât în poezie”.    (Ion Pop „Jocul poeziei”) [1].          Omul , afirma Petre Ţuţea în „Lumea ca teatru”, este creator de spectacol [2]. Într-adevăr, jocul vădeşte capacitatea de a te dărui sufleteşte, de a-ţi crea o „realitate” a ta, una visată, cea mai deplină, în care exteriorizezi forţele şi imaginile ce te domină şi determină. Cu atât mai mult în poezie, pentru că a fi liric înseamnă a fi „chinuit de o infinitate eternă, şi de o tensiune extremă, înseamnă a trăi cu a...
Citiți mai multe