Cezar Ivănescu, LOGOS, EROS ŞI AGAPE
Inconfundabilul sunet eminescian, sound-ul muzicienilor, logosul numai verbum (nu şi logoi discriminatori) ni se revelează în această întîie ediţie a Poeziilor captat ca un auz absolut prin ascultarea inaudibilului „sunet interior“ („Sfînta lumină din inimă“), pur şi fluent cum trebuie să fi sunat argintul primelor clopote tibetane în pacea postdiluviului, latenţă manifestată cu o infinită pudoare, virginal, ezitare spiritual-voluptuală inaugurînd în limba română acea transcendenţă asumptivă a discursului care-şi creează un remanent sens anagogic chiar la nivelul celui mai simplu enunţ : „Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca in minte să te am / Şi'ncet să te apropii.“; imediat el fluează limba în incantaţie magică, imediat sugerează vuetul infernal al resorbţiei lumilor în disoluţia finală (ca în Memento mori), vorbirea supremă, sabdabrăhman: „În vuetul de venturi auzit-am a lui mers / Şi'n glas, purtat de cântec, simţii duiosu-i vers“.
Ceea ce unicizează acest sunet, vecinie invocata muzică eminesciană, ceea ce ţine totul într-o mutuală îmbrăţişare amoroasă (odi et amo) e acea, pendulare între eros şi agape care închipuie melodia eminesciană, („Melodia este aceea care face farmecul muzicii. Ea este cel mai greu de realizat. Răbdarea şi studiul sînt suficiente pentru a aşeza laolaltă sunete plăcute, inventarea unei melodii frumoase este însă apanajul geniului.“ — Haydn), melodie inimitabilă în, fapt dar „imitată“, bineînţeles, de epigonii (în sens peiorativ de data aceasta) neiniţiaţi în elementara ştiinţă prozodică, salutară şi numai ca propedeutică disuasivă, ştiinţă care nu îţi dă dreptul să te numeşti poet original dacă nu-ţi inventezi ritmurile proprii şi, — în rare şi fericite cazuri — melodia. Pentru aceasta Coşbuc (nedepăşindu-l pe Eminescu nici în ordinea invenţiei ritmice) sună uneori ca „o ciocănitoare mecanică“,— aidoma unui contemporan fonfăind un text grotesc pe muzica lui Blaga : „Domniţă din ţara bîrsană /Lumină sunt. Lacrimă, Rană.“ — pentru, că invenţia ritmică fără suflul melodiei e „un cadavru trist şi gol“, vezi instrumentalismul modern, galimatias ecumenic... Ambitusul melodiei, eminesciene, de la palpitul vag al efluviilor vegetale, la labialele de foc vaginale, e o ţesătură, o, urzeală fină ca firele unei pînze de păianjen, din care nu mai ştii să deosebeşti impulsul cărnii către spirit de al spiritului rupîndu-se cu regret, din habitaclul înmirezmat al cărnii, căci totul e voalat în străvezime...
Curgerea (rhythmos) întreruptă rareori (dar în nici un caz de „dezacordul între accentul ritmic şi cel tonic“, — amînăm deocamdată o discuţie fatal oţioasă) în acest prim corpus eminescian, nu întîmpină obstacolul contrîngător (constrictor), diabolic (dia-bolos) al joasei şi proastei filosofări, nici al vreunui canon religios, transa identificatoare topind conturele (ogoi-lor particularizaţi în enunţuri dogmatice şi aspirînd la comunicarea unei „ştiinţe integrale“ despre om numai prin acel special ictus anamnezic, sigiliu al magiei actului sacrificial al conştiinţei patetice : „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi cănd n'ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, / De-mi ţin la el urechea...“. Nu trebuie să uităm nici o clipă că poezia a fost şi rămîne o artă temporală (sublimată sau subminată de o retorică) iar hieroglifa care o transcrie e doar o semeiografie, ca şi notaţia muzicală, simpla lectură (ca şi a unei partituri), irelevantă pentru cei fără organ, poate declanşa în alţii, (cu „Traumorgan“) muzica divină a sferelor „che mouve il sole e l'altre stelle“; de aceea, dincolo de „judecăţi“, de gnoza explicită a versurilor, am simţit dintotdeauna această, carte ca pe „el libro soberano de la ciencia de las ciensas“, sruti, doctrina relevată, „ceea ce a fost auzit“ şi i-a rămas ca o nobleţe indelibilă auzului...
Se poate uşor observa oum toate acele idola mentis ale veacului său (inclusiv reţetarul romantic, nu sînt însă şi acea atitudine romantică profundă care nu poate fi mimată, despre care vorbea Mircea, Eliade) sînt, pentru Eminescu, doar „pămîntul“ despre care pomeneşte Kularnava Tantra, „în timp ce unul cade pe pămînt, altul poate să se ridice singur prin intermediul pămîntului“ (sau, cu vorbele Nazarineanului, „nu omul e făcut pentru sîmbătă, ci sîmbăta pentru om“): că acest „pămînt“ i-a trebuit pentru a atinge „pămînturile pure“, ne-o arată cantitatea înspăimîntătoare a manuscriselor...
Cantitatea înspăimîntătoare a manuscriselor eminesciene (relicvarii şi ele, ale pneumei) şi unele capodopere, Luceafărul mai ales, pot sugera şi o conştiinţă tragică a limitei, „o împietrire“ („vas încremenit“) a spiritului european în
ignorantia divisiva, a paradigmei ştiinţei, pe de o parte, şi a „puritanismului creştin“, pe de altă parte, („puritanismul creştin este puţin mai vechi decît Evangheliile: el începe cu Epistolele Sfîntului Pavel. Şi dacă se observă că Evangheliile, redactate la puţin timp după aceea, nu mai păstrează nici o urmă din el, este la fel de sigur că au fost citite de-a lungul secolelor în lumina polemicilor sfîntului Pavel îndreptate împotriva gnosticilor. Or, gnosticii sînt aceia care au încercat primii să treacă de la Eros la Spirit prin mijloace extreme de preferinţă, mergînd de la castrare pînă la luxura sacră sau, de la «communio spermatica» a unor secte vasilidiene la cultul general al unei Sophia aeterna. Etern Feminin înălţat cu mult deasupra Creatorului biblic, Iahve. Atacaţi fără încetare în doctrinele lor de către Părinţii Bisericii primitive, persecutaţi cu străşnicie mai tîrziu de creştinismul instituţionalizat, ei sînt adevăraţii precursori ai tradiţiilor difuze în erezia cathară şi în misticile Nordului (sau cel puţin în vocabularul lor) din care iau naştere, pe căile deturnate, care se cunosc, lirismul şi romanul modern, care nu vorbesc decît de un amor „profan“, fără să mai ştie nici de unda vine, nici încotro se îndreaptă.“ — spune Denis de Rougemont în L'Amour et l'Occident) dar nu credem că trebuie culpabilizat pentru aceasta tocmai Poetul nostru naţional, singurul „uomo universale“ pe care l-am avut; poezia şi artele în general (ameninţate cu „moartea“ de două veacuri încoace, topos recurent al imbecilităţii) au constituit în fapt veritabilele heterodoxii europene originate de tradiţia culturală greco-latină, şi Eminescu, în tentativa sa de a-şi apropria fabulosul univers spiritual oriental („Spiritualităţile orientale“ cum zicea careva) nu făcea altceva decît — ameninţat de „o îngustare a conştiinţei cosmice“ — să-şi potolească setea metafizică de absolut, de „ontic“, intuind, ca şi Goethe, ultimul mare scriitor german universal, după E. R. Curtius, că o reînviere spirituală autentică nu e posibilă decît printr-o „nuntă mistică“ a occidentului cu orientul; de la „nunţile din Susa“ şi pînă azi, cînd „într-adevăr, a venit timpul în care va trebui scrisă o Sumă a unei Philosophia Perennis, întemeiată imparţial pe toate sursele ortodoxe, oricare ar fi ele“. (Amanda K. Coomaraswamy), orientul şi-a exercitat fascinaţia şi influenţa asupra conştiinţei europene obnubilate de orgoliu religios (iudeo-creştinismul nu ţine cumva tot de „spiritualităţile orientale“?) şi ştiinţific şi bunul simţ ne obligă să denunţăm fanatismul europeocentrist drept o puerilitate anacronică în genul Varlaam şi Ioasaf, în care Buddha, ,,un cucon foarte frumos“, se converteşte la creştinismul care avea să răsară la cinci secole după moartea lui...
Conştiinţa tragică a limitei, despre care vorbeam, răzbate în Luceafărul, peste „frumuseţea ciudată, s-ar putea spune, liturgică, a versurilor sale“, peste hermetismul mallarméan infailibil, ca o damnare la o vecinică stază, la insularitate ontologică (noli me tangere): refuzul (sau neputinţa) Mirumului de a pătrunde în arcanele „fecioarei negre“ („la vierge noire“) ne apare mai degrabă ca o „mare renunţare“ decît ca ataraxie, o sfinţenie cucerită nu fără tulburare dramatică, o insolitare a scenariului mitic pe care bazinul părea să-l privilegieze dar nici „potenţa feminină nu pătrunde în concepţia despre divinitate“, nici nunta „sub chipul sizigiilor divine“ nu are loc. Şi cu toate acestea şi admiţind şi intruziunea biograficului în înţelegerea acestei capodopere („Scriind Luceafărul, Eminescu a schiţat cea mai bună autobiografie pe care un poet ar putea s-o prezinte sie însuşi şi lumii întregi“, M. Eliade), sau, poate, tocmai pentru că nu vom reuşi niciodată să uităm că poemul este şi o diagramă simbolică a felului în care „se alege un crucificat“, nu orgolioasa însingurare luciferică ne copleşeşte ci prezenţa eficientă a sfinţeniei care se-mparfumează ca un portocal înflorit, căci „mireasma florii călătoreşte cu vîntul, dar mirosul sfinţeniei călătoreşte chiar şi împotriva vîntului“: oricîtă bolboroseală perversă biografică se va mai practica şi de acum înainte („mea manus est cupida / mea mens est stupida“) viaţa sa rămîne aceea a unui sfînt (cu mult mai sfînt decît unii papi încoronaţi sau patriarhi; ca să nu mai vorbim de cei „mînaţi“ la creştinism de sodomia gustată-n tinereţe), a unui sfînt care a scris poezii ca şi San Juan de la Cruz cu care se înrudeşte de altfel ca mare poet mistic:
„Tu nici nu ştii a ta apropiere/Cum inima-mi de-adănc o linişteşte/Ca, resărirea stelei în tăcere.”
în Luceafărul, anul XXXII, nr. 1425, 2 septembrie 1989
Comentarii
Trimiteți un comentariu