Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Gânduri despre Paul Goma sau... “Ca să fim şi noi, măcar în ceasul al doisprezecelea”

 

Veronica Popa

„La urma urmei, eu nu am altă ţară decât Basarabia

cea care nu mai există decât în cărţile mele...

mă mulţumesc cu ce am

şi cu ceea ce nu-mi mai poate nimeni lua:

Limba Română.” (Paul Goma)

            Nu ştiu dacă e nevoie doar de o simplă competenţă teoretică pentru a cuprinde opera de excepţie a scriitorului Paul Goma

Opera lui Goma este o “întâmplare” cu totul neobişnuită pentru mine, e “vindecarea” unei adânci nelinişti, autovindecare; un refugiu, supravieţuire fizică şi morală prin sublimarea pulsiunilor sufleteşti, a traumelor, rupturilor, neîmpăcărilor. Această experienţă de cititor al romanelor lui Paul Goma se întemeiază pe confruntarea directă cu textul, cu... imprevizibilitatea lui. Dar ce este textul lui Goma? Scrisul lui curge spontan; nu ştiu dacă s-a gândit la stil. Cărţile lui sunt scrise, parcă, instinctiv, ţâşnesc violent, ca o eliberare dintr-un labirint. Idiomul matern, ostentativ, graiul sălbatic, frust, arhaic te cucereşte cu virulenţa “delirului”, extraordinar de poetic. Goma e creator de cuvinte noi... nu, nu artificial create... “Eu cînd scriu, scriu direct. Nu mai consult nici uri fel de dicţionar. Iar Dicţionarul, cînd îl alcătuiesc, îl alcătuiesc ca pe o carte. Dicţionarul meu este — cînd va fî tipărit, dacă va fi vreodată în timpul vieţii mele — e făcut ca să fie citit de sus în jos, pagină după pagină. Pentru că nu este doar semnificaţia unui singur cuvînt pe care îl caut la litera cutare. Nu. Ci efectul este şi de „incîntare”, de zicere. De zicere în sensul muzical al cuvîntului, al poeziei şi al muzicii în acelaşi timp. De zicere a unei coloane de cuvinte, şi a vedea cum se deformează, şi cum pleacă, şi cum se derapează, şi cum se întoarce această pornire. Cînd porneşte de la un cuib şi ajunge la momentul derivat. Asta este. închei cu Dicţionarul. (Oftează, Zâmbeşte). Să nu vorbim despre lucruri care…”  (P. Goma)

De aici, bucuria de a citi; lumina şi căldura cu care te întâmpină această dramatică şi tandră mărturisire a unui om nevindecat de copilărie şi de Limba Română, limbă pe care n-a înlocuit-o cu nici o alta, cum au făcut, de pildă, E. Cioran şi mulţi alţi scriitori români exilaţi. “Comoţia lingvistică” (G. Liiceanu) de care suferă scriitorii exilaţi, recurgînd la scrisul în limba ţării care îi “adoptă” este, poate, pentru unii un fel de a doua naştere, căutînd, parcă, ruptura (asta însemnînd o eliberare definitivă de un trecut dureros). Goma nu caută o asfel de ruptură. Dimpotrivă, rămâne fidel Limbii Române şi caută avid în labirintul memoriei sale orice intâmplare, oricât de dureroasă ar fi ea. Şi se vrea “legat” de aceste întâmplări, nu “expluzat”; legătura cu ţara, cu Basarabia, cu Mana, cu Calidorul fiind asemeni celei a pruncului cu mama care l-a născut: “Pe mine MAMA nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expluzat, m-a condus, de mână. Iar atunci când a plecat, când a reintrat, ea, definitiv în mama ei, pe când îşi desprindea o mână de o mână de a mea, cu cealaltă mână îmi punea, în cealaltă mână a mea, mâna fiului meu, Filip (după treisprezece ani de agonie, mamei i se micşorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătând trăsăturile unui nou-născut; treisprezece luni mai târziu, îmi venise Filip, ca toţi nenăscuţii, cu obraz de babă - dar nu al oricăreia, ci al mamei, la ducere). Aşadar, de mână, din, în, spre calidorul casei din Mana: buricul pământului. Osia lumii." (P. Goma)

Limba în care scrie Paul Goma, este una pe care multi din noi au uitat-o. Goma este, poate, unul dintre exilaţii cei mai fideli Limbii Române: “E banal să spui că e un lucru nemaipomenit să fii publicat în limba în care scrii, însă trebuie să ţinem seama că această banalitate ascunde altceva. Pentru că eu sînt un scriitor — mă aflu în străinătate — nici măcar prin gînd nu mi-a trecut să-mi schimb limba. Mulţi dintre colegii mei — ca Ţepeneag, de pildă, Oana Orleanu, Rodica Iulian, Virgil Tănase, Ilie Constantin — scriu în franţuzeşte. Cu greutate, cu chin au ajuns să scrie în franţuzeşte. Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată. De ce ? Nu vreau să spun aşa… că sunt prea legat de limba română. Ci altfel: că sunt prea legat de limba în care scriu. Pentru că limba în care scriu eu, întîmplător limba română, nu este doar un vehicol, ci este însăşi substanţa scrisului.”

 Arta lui este “arta re-fugii” în cel mai intim loc al fiinţei, Limba. Există la el cuvinte pe care nu le găseşti în nici un dicţionar, dar pe care le înţelegi la nivelul cel mai adînc al fiinţei tale. El vorbeşte despre lucruri şi întâmplări, pe care alţii le-ar trece sub tăcere, sau care altora le-ar părea inutile, pentru că la el, orice firimitură a memoriei este loc de salvare. Goma scrie în Limba Română, nu din falsă fidelitate, ci din nevoia de a-şi proteja memoria, sinele cel mai adânc. "Scrisul devine singurul mod în care mai putem fi locuiţi de cuvântul de demult" (Sanda Golopentia, “De ce scriu emigranţii”, în vol. “Mitul pagubei”, “Providence”, 1986, p.109).

Goma îşi povesteşte “drumul”, el fiindu-i martor...  Întreaga operă a lui Paul Goma, este un permanent dialog cu sine, dublat de dialogul cu cititorul. Scriitorul şi omul este sfâşiat între amintirea şi ataşamentul faţă de trecut - un trecut, reconstruit adesea în memorie ca un paradis pierdut.

Indiferent de motivaţia alegerii exilului, elementul-cheie rămâne ruptura la nivel ontologic, „luciditatea tragică” (Şt. A. Doinaş), care-i permite individului să conştientizeze ceea ce este inalienabil, înscris în „fibra sa cea mai intimă”. Configurarea identităţii culturale şi conştiinţa de sine 
devin problemele fundamentale ale existenţei exilatului, influenţînd definitiv procesul 
creaţiei: "Prea puţin timp şi doar în câteva întâmplări cheie am stat, cu adevărat, la noi, în CALIDOR (chiar aşa: cum să ne vină calidorul de la Franţuji, când ei n-au esenţialul - şi dulcele - verb "a sta"?), însă mă întorc, fără odihnă şi fără efort spre mereu acelaşi punct de plecare: calidorul.
Desigur, pictura, literatura - mai cu seamă poezia - au zugrăvit, cântat, consacrat alt punct-de-plecare; de privire: FEREASTRA. Ca puşcăriaş, am cunoscut-o, frecventat-o, în felul meu, am celebrat-o; însă CALIDORUL... Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plecare, mă apropii de punctul - de - sosire, timpul fiindu-mi ca drumul.  Ca mai toţi copiii băieţi, mai legat am fost şi rămas de MAMA, prin ombilicul intact. De aceea, poate, locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă-nenăscuţii, ci în CALIDOR, acel vestibul deschis spre ambele părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură... expus agresiunilor - dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost (cel refuzat, de pildă, lui Rilke, Poetul-Fiu din "Pieta": "Acum îmi zaci, cruciş, în poală, / Acum nu te mai pot naşte..."

«Spune-mi unde te afli, în spaţiu, ca să-†i spun ce ţi s-a întâmplat în timp...» (P. Goma)

Paul Goma, cel mai mare militant anticomunist din Romînia dictaturii ceauşiste, nu poate reveni acasă, în Basarabia, fiindcă nu are o casă. “Acasa” lui Paul Goma este “Calidorul” care nu mai există decât în cărţile lui, Limba Română... El, “fără-de-ţar-ul”, locuieşte şi revine mereu în "Calidorul casei din Mana”, care,  “chiar orientat exact spre Nord, nu este expus Crivăţului - care, cel puţin în Mana, bate dinspre Nord-Est - or, corpul şcolii, cel mai lung, mai plin, aşezat în echer faţă de calidor, îl... Protejează. Nu numai de vânt. L-a protejat cât a putut. La un moment dat, nu l-a mai." (Paul Goma)

El, “fără-de-ţar-ul”, îşi construieşte mereu o “casă”,  casa pe care mulţi din noi au pierdut-o. “Am început să construiesc, să mi-o fac - eu, cu mânurile mele. Casa. Casa mea. Pornire firească la cineva care n-a avut vreodată casă; deci nici o acasă - dealtfel nici †ară... Cu pu†in timp înainte de această întâmplare, “aruncasem” (adică: îl pusesem la fundul unei cutii de carton aflată la fundul grămezii de cutii) manuscrisul unui roman de anti-cipa†ie-în-spa†iu (ca fiu al tatei, sînt convins că, la începuturi nu a fost nici oul, nici găina, ci geografia - ea, mamă a istoriei: «spune-mi unde te afli, în spaţiu, ca să-ţi spun ce ţi s-a întâmplat în timp»), în care îmi amenajasem, îmi meşterisem - ca tot fărdeţăratul - o ţară; şi a mea - ba numai a mea - nu de alta, dar aveam nevoie de un “teren” de casă...” (P. Goma)

"Exilatii sunt ca o floarea-soarelui.”(Jean-Pierre Maconta-Mboukou, Les littératures de l'exil, Paris, 1993, p.231)… îşi întorc mereu privirea către locurile sau lucrurile care le ţin loc de lumină... se leagă cu disperare de unele amintiri intacte, de oamenii încă Vii... din nevoia imperioasă a lor de a-şi reconstrui un trecut, de a relua contactul cu un fragment pierdut din ei înşişi.  

“N-o să vă spun nimic despre elefanţi şi locul unde se retrag ei. O să vă spun doar încă vreo cîteva deosebiri dintre Paul Goma şi Nicolae Bălcescu : Goma n-a fost încă pictat pe bancnote, n-are statui, nu sînt străzi cu numele lui, în manualele de istorie şi literatură e doar opţional. În rest, între Paul Goma şi Nicolae Bălcescu nu prea e nici o deosebire. A, ar mai fi aceea că Goma încă trăieşte, fizic. Deci avem onoarea nemeritată să fim contemporani cu un strămoş de-al nostru : un paşoptist viu [...] Aflaţi, înţelegeţi şi spuneţi mai departe cine a fost, este şi va fi Paul Goma. Ca să fim şi noi, măcar în ceasul al doisprezecelea.” (Lucian Postu)