Gânduri despre Paul Goma sau... “ Ca să fim şi noi, măcar în ceasul al doisprezecelea” Veronica Popa „La urma urmei, eu nu am altă ţară decât Basarabia cea care nu mai există decât în cărţile mele... mă mulţumesc cu ce am şi cu ceea ce nu-mi mai poate nimeni lua: Limba Română.” (Paul Goma) Nu ştiu dacă e nevoie doar de o simplă competenţă teoretică pentru a cuprinde opera de excepţie a scriitorului Paul Goma Opera lui Goma este o “întâmplare” cu totul neobişnuită pentru mine, e “vindecarea” unei adânci nelinişti, autovindecare; un refugiu, supravieţuire fizică şi morală prin sublimarea pulsiunilor sufleteşti, a traumelor, rupturilor, neîmpăcărilor. Această experienţă de cititor al romanelor lui Paul Goma se întemeiază pe confruntarea directă cu textul, cu... imprevizibilitatea lui. Dar ce este textul lui Goma? Scrisul lui curge spontan; nu ştiu dacă s-a gândit la stil. Cărţile lui sunt scrise...
Postări
SORIN LAVRIC Reţeta armoniei lăuntrice (E. Moutsopoulos, „Muzica în opera lui Platon”) Un motiv pentru care merită să-l citeşti pe Platon este că de la el afli cât de căzută e lumea noastră în raport cu a lui. [...] Potrivit lui Platon, nu te poţi cultiva armonios decât dacă, cuplându-te la ordinea universului, intri în legătură cu ritmurile lui. Asta înseamnă două lucruri:1) Să fii receptacolul pasiv al unor taine pe care le primeşti sub inspiraţia muzelor; 2) să împărtăşeşti semenilor ceea ce ai primit prin revelaţie divină. Aşadar, nu e de ajuns ca tu însuţi să te fi echilibrat pe seama echilibrului cosmic, mai trebuie să-i faci şi pe alţii să se molipseascăî de binefacerile lui, iar rostul ARTEI este tocmai acela de a răspândi, prin contaminare sufletească, reţeta armoniei interioare. Pe un astfel de iniţiat cuplat la ritmurile cosmosului îl recunoşti după cum se manifestă în prezenţa semenilor, adică după cum ştie să facă uz de cele trei mijloace prin car...
Citate Emil Cioran - Lacrimi şi sfinţi "Absolutul" este o prezenţă dizolvantă în sânge. Leucemia e grădina în care înfloreşte Dumnezeu... Absolutul este o tonalitate specifică a tristeţii. Acea servitoare care spunea că nu crede în Dumnezeu decât când o dor dinţii i-a făcut de râs pe teologi. Aş vrea să fiu o floare pentru a nu şti de Dumnezeu sau Satana pentru a-l dispreţui. Dar să mă chinui cu ură şi cu iubire în preajma lui, într-un leşin ceresc lipsit de taină?! Obsesia divină evacuează iubirea terestră, încât Dumnezeu trebuie să conteze mai mult pe răzbunarea femeilor iubite. Dimpotrivă, cu cât femeia ocupă inima noastră, cu atât el este aruncat mai spre periferie. Aş vrea să mă topesc într-o lacrimă şi-n ea să-şi oprească soarele razele şi să plâng la capătul luminii... Asemenea unui castel scoţian pare viaţa, de câte ori găseşti obiecţii împotriva Creatorului. Fiecare din ele măreşte singurătatea şi reduc pe Dumnezeu la formele absurde. Dar despre e...