Jocul inteligent la orele de limbă şi literatură română

Categorii etnoestetice în „Povestea cu cocoşul roşu” de Vasile Vasilache

     Popa Veronica

                                                    

                                                                      

     „Orice mitologie este... o uriaşă simbolică creată şi  menţinută de o conştiinţă colectivă într-un răstimp istoric”[1]. (Gabriel Liiceanu )

                   D un artist à autre l ethnoarte roumaine oscille entre des archétypes, des catégories ethnoesthétiques traditionelles et des types préférenciels de ces catégories.

                        La base de la conte „Povestea cu cocoşul roşu” („La conte avec le coq rouge”), comme dans les contes populaires, est constituié par les categories ethnoesthétiques roumaines qui peuvent être réduites aux: beau – odieux; symétrique – asymétrique; sobre – hilarant; normal – anormal; limité – infini; équilibré – deséquilibré; luminieux – sinistre.

                        Dans le roman de V. Vasilache sont valorifiés des modèles archétypiques et des  images sacres, relevantes; par un language symbolique et modern. Des modeles comme: le taureau, le loup, la forêt, le chemin, la source, la maison, le puits, le lait, le violo net d autres.

              De la un artist la altul etnoarta română pendulează între arhetipuri, categorii etnoestetice tradiţionale şi tipuri preferenţiale ale acestor categorii. Rolul dinamic în etnoestetică îl joacă artistul, care se conformează canoanelor estetice tradiţionale creând, totuşi, în limitele experienţei sale sau ale colectivităţii, mituri personale.

              V. Vasilache, în „Povestea cu cocoşul roşu”[2], îşi caută prin jocul estetic adevărata sa fiinţă, recunoscându-se mai mult în lumea sa de om ludens, decât în realitatea pe care o contestă în numele unei lumi fictive. La el forme ale existenţei reale devin elemente permutabile într-un scenariu universal ludic şi sacru. Obiecte, aparent banale, vietăţi, întâmplări, oameni sunt acum „roluri”, care pot fi „jucate” de câte un principiu etic, etnic, estetic, metafizic, civic, moral: „capul plecat, sabia nu-l taie; înţelepciunea e răbdare; mângâierea e îmbărbătare”[3].

              La temelia „Poveştii cu cocoşul roşu”, ca şi în creaţiile populare, stau  categoriile etnoesteticii române care pot fi reduse schematic la:

¨     frumos - hidos,

¨     simetric - asimetric,

¨     sobru - ilariant,

¨     normal – distorsionant,

¨     finit - nefinit,

¨     echilibrat - dezechilibrat,

¨     luminos - sinistru[4].

                   Printr-un limbaj simbolic modern,  sunt puse în valoare modele arhetipale şi imagini sacre relevante : taurul (bourul), lupul, pădurea, drumul, izvorul, casa, cumpăna de la fântână, laptele matern, vioara...

         Din timpurile cele mai vechi, pădurea (codrul), de pildă,  a îndeplinit pe lângă rolul de cetate vegetală şi rolul de sanctuar natural (nematon). În codru şi pădure, încă din perioada dacă, daco-romană şi a etnogenezei românilor, călugării rătăcitori, pustnicii şi sfinţii populari propovăduiau starea de veghe permanentă a apărării fiinţei spirituale a poporului [5].

                     Bourul a fost considerat animal sacru la daci. Simbolismul taurului sau a făpturilor mitice tauromorfe (mascate cu cap de taur sau cu corp de taur) ţine de o mitologie indo-mediteraneană de a cărei influenţă nu a fost scutită Dacia preistorică [6]. La daci taurul ca animal sacru, a simbolizat „spiritul masculin şi combativ”, paralel cu spiritul fecundităţii, şi spiritul puterii naturii dezlănţuite, al mugetului furtunii, al tropotului tunetului, al ropotului ploilor repezi.  Arheologii au descoperit figurine de lut de bovidee, ca şi capete de bovidee, unele cu rozete în frunte, altele cu cadrane solare sau cu stea între coarne. Ultima imagine corespunzând celei a bourului cu stea în frunte din stema veche a Moldovei.

                   Personajul - cheie, Serafim Ponoară, este în căutarea unei divinităţi (boul cel alb), a frumosului „inutil, dar necesar”, cum îi plăcea şi lui Eugen Ionescu să spună. Lipsit de frumos, hrană esenţială („De-a folosului multe erau, da de-a frumosului – nimica: oftează Serafim”.), epuizat, personajul este redus la starea de „rob al acestor hămesite dobitoace”.  Serafim este personajul cu implicaţii mitologice, care încearcă să „deschidă timpul din nou, înnoind lumea, prin spargerea capcanei şi înaintarea către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces totdeauna omul” (neamul său)[7].

                    „Răsare luna. E o lună mare, roşie şi o muchie de deal o taie în două, ca pe-o pătlăgea coaptă. Pădurea-i neagră, ierburile sunt înalte şi în poiana cea albă – boul cel alb. – Ia uită-te, ia priveşte-l. Ia vezi-l, Zamfiră, cât e de frumos !- şi Serafim îi împresoară cu braţele mijlocul. – Ei, alta de-acu... Ce te-a lovit? Da Serafim întreabă sfios, rugător: -- Îi crezi pe oameni, îi asculţi ? Zamfira nu pricepe. Atunci Serafim: -- Zi şi tu că nu-i frumos ?—Frumos, lasă... Ei, şi atunci Serafim unde se apucă să-i împletească o coroniţă din ierburile, ce se leagănă în juru-le.”[8].  În confruntarea sublimului cu derizoriul, sunt vizibile încă urmele unei conştiinţe sacre. Spaţiul sacru şi timpul sacru, alcătuiesc acel scenariu fantastic la care aderă, parţial, Serafim Ponoară. El îşi trăieşte experienţa lui reală,  o experienţă umană sugerată de spaţiul-simbol („ocol”),  însoţită de şirul umilinţelor, drama izolării şi a frustrărilor, „timp răsturnat cu gaidele-n sus”, „Văd soarele înşelător, dar el pe mine cum mă vede ?”[9]. Totodată, crede într-o viaţă plenară, mitică, sustrasă timpului istoric. Invazia grotescului, la Vasile Vasilache, corespunde omniprezenţei banalului, cotidianului. Personajele sunt comice şi tragice, în acelaşi timp, marcate de o notă melancolică, ironică şi onirică ce reduc toate dramele contingente la conştiinţa unei nefericiri de marionetă: „Cine eşti... şi încotro ?” Bălan o pironi cu ochii săi mari, curioşi. „N-ai decât... Eu sunt prinţ, - şi-şi flutură funia din coarne, mugind: - Mama a zis: „Be strong and play the man”[10].  Dramaticul împletit cu elemente comice sau ironii fin-aluzive, devin aici forme de accentuare, dar nu de anulare a tragicului.       La nivelul conştiinţei protagonistului, descoperim, în mod neobişnuit, existenţa unei alte ordini a lucrurilor.

                   Ţăranul Serafim Ponoară (fericitul nefericit), marcat şi de numele său semnificativ, Serafim (înger, lumină, candoare) si Ponoară (prăbuşire, rupere, alunecare) este într-o căutare perpetuă a valorilor umane, el însuşi fiind un fel de „căutare de negăsire”( după C. Noica).

                   Ciocniri, nepotriviri, „îmbăţoşări” sunt experienţe umane prin care trece Serafim,  experienţe care îi sporesc setea de a trăi şi curiozităţile descifrării lucrurilor neînţelese. Apis (în limbaj mitic)  sau Bălan (în limbaj autohton), bouţul lui Serafim, pare a fi chiar una din ipostazele-voci ale personajului-cheie, Serafim Ponoară.

                   „Crede-mă, altceva nu doresc, decât să fiu liber, fără Kozoroc, fără coroană de funie.”  Aluzia, ironia, poanta, anecdoticul ascund un univers închis şi absurd: „Dar pe dată hodorogiră zăvoare-prinsoare, cosoare-mosoare-răzoare, şi i-a răsărit păr lung peste poale scurte, - negreaţă peste albeaţă, în uşa vizuinei, ce se cheamă casă.”, „Şi atunci Bălan se apucă de rugumat plăcerile zilei: barosan – ciocan – strujan, fâneaţă – verdeaţă cu izmă de piaţă mălăiaţă.”[11].

                    Piaţa, cireada-ogradă, vizuina sunt spaţii - simbol în care  îşi duc viaţa „mai multe vietăţi”, toate sugerând hidosul, ilariantul, distorsionantul, asimetricul, categorii ale etnoesteticii române prezente în basme, poveşti, legende etc. Spaţiul şi timpul ludice,  devin în roman universuri imaginare ce   reconsideră sau reflectă un „sistem de reguli”, conturând aici locul intim al jocului-poveste.  

                   „Jugul” din romanul lui V. Vasilache ia aspect de povară a existenţei, simbol găsit încă în Vechiul Testament, unde „jug” se referă, de obicei la subjugare socială, sau politică. Isaac îi spune lui Isav: „Vei fi supus fratelui tău [Iacov]; va veni însă vremea când te vei ridica şi vei sfărâma jugul de pe grumazul tău” (Facerea, 27.40)

                    „Atunci purcelul gemu. / -De ce gemi, frăţine ? Te doare slănina? /  -Da tu de ce ragi, ortacule? Te mănâncă coarnele? / -Eu nu rag... Eu la cântar trag. /  -Păi,  şi eu gem, jugul scârţâie. / -Dar scârţâie? / - Păi, scârţâe ! / -Păi, tu, ori jugul? / - Ştiu eu încotro s-apuc?/  -Păi, încotro s-a dus! /  - Pădurea? /  - Aha, da, pădurea, da... Da ce-i aia? /  - Pădurea?! / - Pădurea ! /  Mama noastră de-a pururea. / - Pădurea?! / - Pădurea! / -Pădurea ? / -Lupul ! / Zimbrul! / Boul!” ; „Luă una peste bot, de văzu nu stele ci chiar o stemă”; „blândă, supusă, ca o văcuţă ce urma să fie”;  „obosită de muls, ca boul de jug”;  „oile – ia proaste şi acelea! – tocmai acum îşi găsiră vremea „scaunului”: zuruiau ceva pe trotuar, în acelaşi timp, stropindu-l.  – Frica!.. Vezi ce face frica în oae ? Pe mama, una două, când o opinteşte cu ghioaga văcarul, numai băligându-se îşi revine din spaimă”[12]. etc. De la „cireadă, slănină, cântar, rag, jug, sineală, bârfeli, claxoane, uruituri, fumăraie, colbăraie, răcnete, tuse, dumnezei, cruci, ştampile, răstigniri,  care, tarabe cu verdeţuri, nutreţuri, leuştean, haţmaţuchi, hrean, măcriş, ceapă” autorul trece la un „registru” simbolic, sacralizat „pădure, secure, purure, lup, zimbru”, coborându-ne în cele mai ascunse şi intime spaţii ale memoriei colective. Cuvintele trec uşor dintr-un registru în altul, devin altceva, asemeni recuzitei într-un decor teatral, „simbol”- „simbou”, „Lacul lebedelor” - „Pe lac...lebedele”, „belomorcanal”-„canalia”, „a doua jumătate a veacului nostru atât de împopoţonat şi înhăinit, şi hainit”, „PEDERE-pierdere”, „lapte nevăcit”  etc., încheind pe o tonalitate ludic-sarcastică, „Boul!”. 

                   Creaţia lui Vasile Vasilache oferă o „lume – spectacol”, textul nu substituie realitatea, el este realitatea însăşi devenită „spectacol”. Predat lumii sale fictive , autorul, „copilărindu – se”[13], face din creaţie o activitate de plăcere (sau de durere), devenind spontan, inventiv, liber.

                   Înclinaţiile ludice ale prozei sale apar la diverse nivele de receptare ale textului, inclusiv la cel fonetico-prozodic şi sunt puse în relaţie cu ansamblul şi cu ideea centrală, cu mesajul global al romanului: jocul viaţă-moarte, om - lume, trecut-prezent, sublim-grotesc etc. Liricul şi epicul concurează frumos, accentuînd puterea de sugestie a textului-poveste.

                        Disonanţele, tragicul, comicul, atmosfera  mitică sunt relevate de jocul în care viaţa e „carnaval”, „părere”, „bâlci”, „vânzoleală”.  La el, într-un aparent amestec, „convieţuiesc”  „bouţul cu engleza, stelele cu stemele, muştele, tăunii şi coada cu... simţurile, drumurile şi copitele, cireşele uscate cu... căcăreaza de oaie”. „Operator al limbajului”, V. Vasilache se apropie de cea mai precisă expresie a lui. Precizie în sensul „descoperirii unui spaţiu mistic şi sacru”[14].

          Într – adevăr, din perspectiva istoriei culturii, literatura are o funcţie vitală socială şi liturgică. „Orice artă poetică veche sau nouă este la un loc şi în acelaşi timp: cult, divertisment festiv, joc de societate, iscusinţă, punere la încercare, sarcină enigmatică, catehism de înţelepciune, magie, proorocire, întrecere”[15].

     „Povestea...” lui Vasile Vasilache se vrea o reordonare a lumii exterioare, un univers lăuntric, altul decât cel exterior, presupunând o ordine secretă, muzicală sau ritmată a lumii. : „- Acuş, acuş... Nu s-aude nici în cer nici în pământ, prispa- lungă, până-n ziuă o să ne-ajungă...

           Aşa rătăci prin curte Bălan, agale păşind spre poarta cea nouă, peste dânsa rouă şi gard, cum mai bun de scărpinat, şi-şi şterse cele corniţe de niscaiva noiţe şi, când colo, dădu peste doi pui: un cocoş şi o puică, înnodaţi de un moroşan băguţan./

Cir, cir... Cir, cir, cir.../ - Драсти ! Da voi ce cereţi ?/-Cerem ?/-Păi, doar aud !/-Păi, ne-aţi cerut.../-Demult sînteţi în pătul ?/-De asară./-Şi ce faceţi la stăpân ?/-Păi, care şi cum./-Da de asară e mult timp trecut ?/-Creasta ştie !/ - Roşie ? Bogasie ?/ - Păi, dulce să fie!../ - Ştire-ştir ?!/ - În bafta porcului gemând.../ - De ce nu şezi locului ?/ - Păi, asta-i viaţă ? Ne-au legat de-o aţă./ - Da ce vroiai măi neaţă ? / -Pădure !/ - Cir... şi secure ?/ - Pădure !../ - Las-o mai moale!/ -Da ce, aicea e tare ?/ - Las-o mai moale !/ - Când om fi oale ulcioare ? / -  Şi zamă lungă.../ - Da crezi c-o să-mi ajungă ? / - Ce-ţi trebuie, cocoş ?/ - O creastă !../ - Da, ţie, nevastă ?/ - O năpastă ! / - Bravo, creastă ! / - Iaca aşa, proastă... / - Cir-ştir, cotcodac ! / - Iaca, de acuma tac !”[16].

           Prin opoziţie, pădurea şi ocolul, bourul şi boul relevă conflictul operei,  căutarea adevărului şi frumosului, respectul pentru valorile spirituale, tradiţie, credinţă, iubire: „Măi, să-l dai de veci pădurii, garantat îl faci bour !”.  Lumea în care acţionează eroul este pregătită pentru retrăirea momentului mitic. „N-aţi văzut niciodată doi ochi de vacă bătrână? Trăiesc ceasul mitic.”[17].

            Prozatorul ne „mută” din jocul uşor, muzical, aparent banal, ironic către cel grav, esenţial : „Neamul tău a fost întotdeauna răbdător şi prost. Când erai mic, cântai din patru cimpoaie – mare deştept ! Dar dacă ai crescut... bz-z-z-z-z, spune, mai cânţi măcar din unul ?! Vai ţie... Funia nu ţi-i coroană, da buric netăiat, gogomane. Şi Apis e numai închipuirea ta sarbădă. Ce te aşteaptă ? Să ţi se jupoae pielea, ca să înveţi ce este ghicitoarea : mic-micuţ cântă din patru cimpoaie, bătrân pleşcat e tureatcă de cibotoae ! Tu n-ai să ştii nici ce-i aceea bucuria, fiindcă, devenind ciubotă, ai să tropăieşti bezmetic prin pulbere şi noroaie. Ori au să facă din pielea ta tobă şi ai să hălăduieşti la tot soiul de parade... ”  [18].

                   Jocul creaţiei lui Vasile Vasilache este un mod de angajare într-un joc ritualic şi sacru, un drum al căutării adevărurilor esenţiale :  „Oare cum se simte Dumnezeu, când un om rămâne singur ?...Cred că şi el porneşte pe drumuri, ca mine.[...] Merge el, merge, da de colo şi cerul se luminează, şi mintea. Zorile se crapă, se desfoae bujor-pălălae. Iată şi cozorocul soarelui. Dacă şi Serafim din parte-i : « Mai iată o zi şi-mi place. Scurtă-lungă, da este... C-a fost una şi eri şi am s-o pomenesc ca pe un dar fără preţ. Dacă nu era aceea, azi n-aş mai fi eu. Ponoară Serafim. Ceva pe lumea asta este. Este, chiar dacă n-ar fi nici o poveste... ” [19].

                   Discursul narativ reflectă pledoaria personajului pentru o perfecţionare spirituală continuă. Fragmentul oferă posibilitatea unei investigări a psihologiei totemice şi a mecanismului mentalităţii arhaice. Autorul trece de la expunerea unei stări psihologice la relevarea unei trăiri sacre. Printr-un efort spiritual, relevat de monologurile interioare, personajul Serafim Ponoară reconstituie coerenţa sacră a lumii. La Vasile Vasilache Moartea nu este niciodată tragică, pentru că apare învăluită într-o atmosferă de joc-vis, ca şi viaţa. Ea este locul comun a tot ceea ce este pământesc şi spiritual: „Oare pitpalacul babei nu-i cumva moartea?” [20].  Moartea este prezentă şi în descântecul pe care Zamfira i-l punea lui Serafim Ponoară seara pe piept, „(precum ne punem şi noi muştarul la răceală) pentru a-l izbăvi de stropşală, suflarea cea grea, strânsoare: Bouleanule stropşală, / Lăcrămioară, tu de crâng. / Roua-i rouă, cam de ce să plâng!.../ Ai tu, lună, ai tu soare, / Să vă ţip? Trece mortul printre vii, / Trece viul printre morţi, / De ce nu-ncape lumea de toţi ? / Noaptea-i neagră, bou-i albu / . Trupu-i trunchiu, nucu-l batu, / Zi tu, soare, zi tu, lună, / Ce mi s-a făcut bărbatu !/ Gata-s, mamă, pentru toţi / La cei vii şi la cei morţi. / Pe unde merg, ncotro  s'apuc, / Cine-nvinge, care-nşală, / Unde-i partea cea de mamă,/ Bouleanule – stropşală!?”.  

                   „Povestea cu cocoşul roşu” e numit, pe bună dreptate, primul roman postmodern în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Conceptrul „modern-postmodern” este unul dintre cele mai ambigue şi contradictorii, presupunând veşnica polemică între „vechi” şi „nou”.

                   „Povestea cu cocoşul roşu” este o sinteză a  tradiţiei cu modernitatea. Vasile Vasilache „extrage din modă ceea ce aceasta poate avea poetic în istoricitate”, „culege eternul din efemer”. La Vasilache carnavalescul, comicul şi absurdul reprezintă o sursă poetică şi mistică.  

                   „Proza fantastică parabolică şi satirică care a vizat ţinte politice a avut posibilitatea să se afirme , în perioada comunistă, prin devotamentul deosebit faţă de ideea de libertate a câtorva scriitori precum Ana Blandiana, Vintilă Ivănceanu, A. E. Baconski” [21]. În acest context, şi Vasile Vasilache, scriitor român din Basarabia, recurge la un limbaj esopic, întru a putea rosti adevărul despre perioada postbelică. Din ultimile mărturisiri ale lui Vasile Vasilache aflăm că pornirea de a scrie acest roman a fost determinată de o stare de desperare, „eu eram într-o perioadă de cumpănă atunci şi-mi era a muri...”[22]. Cert este faptul că, pe măsură ce devine cunoscut, romanul lui Vasile Voiculescu se impune ca model epic, reprezentînd un amestec de satiră socială şi retorică etnofantastică.

NOTE BIBLIOGRAFICE :

1. Liiceanu, Gabriel, Om şi simbol (Interpretări ale simbolului în teoria artei )– Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p.44.
2. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, 570p.
3. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.253.
4. Vulcănescu, Romulus, Mitologia română.- Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p.605.
5. Vulcănescu, Romulus, Mitologia română.- Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p.484.
6. Vulcănescu, Romulus, Mitologia română.- Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985, p.50 4.
7. Răducea, Ioan, Fantasticul în proza românească actuală –  Iaşi, Editura Pan Europe, 2006
8. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.353.
9. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.254.
10. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.255.
11. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.316.
12. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.317.
13. Pop, Ion , Jocul poeziei. - Bucureşti, Editura Cartea Românească,1985, p.5.
14. Marinescu, Angela, Clipa Siderală, nr.2, 2004, p. 15.
15. J. Huizinga, Homo ludens - Bucureşti, Editura Univers, 1977, p.197.
16. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.318.
17. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.252.
18. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.422.
19. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.435.
20. Vasilache, Vasile, Scrieri alese – Chişinău, Editura Literatura artistică, 1986, p.448.
21. Răducea, Ioan, Fantasticul în proza românească actuală –  Iaşi, Editura Pan Europe, 2006, p.252
22. Literatura din Basarabia, Secolul XX, Roman*3, Selecţie, studiu introductiv şi note bibliografice de Mihai Cimpoi – Editura Ştiinţa*Arc, 2004, p.6.