Veronica Popa

El ne citea din cărţi cu povesti, până când pe umerii pereţilor luminile din ferestre desenau caluţi năzdrăvani. ................................................ Ani au trecut de-atunci... căluţii nu s-au mai intors, şi eu îi aştept într-un vis cu coamă de aur. Veronica Popa

Cine îmi hotărâse exilul? Fără să mă cunoască, ignorându-mă... Nu pot si nici nu am ca Ovidiu îndemnul să scriu... să-mi fac cunoscute plânsul, strigătul, visul. De altfel, orice gând al meu este fatal. Primejdia, sora mea de cruce îmi este mereu aproape... îi cunosc chipul, zâmbetul, vocaţia pentru laşitate şi crimă. Cine mi-a hotărât exilul? Fără să mă cunoască. Veronica Popa, 2oo7...

Aici paşii mei îşi încetinesc ritmul, îmi spun sa nu ma grăbesc... Aici, până şi bataia inimii este mai rară... A câta oară vin şi ascult tânguirile Teiului Sacru? ........................................................................... .......... Te iubesc, Teiule! Odată cunoscându-te, nu mai sunt singură. Florile Tale rănesc cu lumina lor întunericul... Florile Tale îmi vindecă setea de necuprindere... Veronica Popa